Biserica Unitariană, în parteneriat cu Institutul Cultural Român și Universitatea din București, au organizat pe 19 aprilie un „eveniment festiv” pentru a celebra 450 de ani de la Edictul de la Turda.
La sediul ICR din Aleea Alexandru s-a lansat volumul de studii și eseuri intitulat Libertatea conștiinței și conștiința libertății. Despre unitarianism, apărut în parteneriat cu Programul de Studii Religioase – Texte și Tradiții a Universității din București.
Despre acest eveniment a scris jurnalistul Dorin Suciu în textul intitulat: „450 de ani de la Edictul Dietei de la Turda: despre funie în casa spânzuratului”.
Iată articolul:
Sâmbătă, 13 ianuarie 2018, cu ocazia împlinirii a 450 de ani de la proclamarea așa-numitului Edict de la Turda, episcopii bisericilor tradiționale maghiare din Transilvania au elaborat un document prin care cer parlamentelor României și Ungariei, precum și Parlamentului European ca data de 13 ianuarie să fie marcată drept „Ziua Libertății Religioase”.
„Noi, conducătorii cultelor evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania, propunem ca Parlamentul României să adopte o Rezoluție Solemnă privind însemnătatea istorică a Edictului de la Turda emis de către Dieta Transilvaniei în anul 1568. Întrucât Edictul de acum 450 de ani exprimă năzuința spre pacea interconfesională, iar conviețuirea națiunilor coexistente din Transilvania (?! s.n.) este o realitate istorică importantă, solicităm Parlamentului României să declare Edictul de la Turda ca fiind o valoare socială și spirituală de importanță fundamentală, și să statueze data de 13 ianuarie ca Zi a Libertății Religioase. Solicitarea este adresată și Parlamentului Ungariei și Parlamentului European”.
În data de 13 ianuarie 1568, la Turda, Dieta Transilvaniei a proclamat prin lege toleranța religioasă și libertatea conștiinței, se arată în document. „Edictul izvorât din ideile Reformei a garantat consolidarea protestantismului, dar a recunoscut tacit și existența altor confesiuni. Astfel, pe lângă religia romano-catolică, și-au câștigat existența instituțională alte trei religii recepte, cea luterană, reformată și unitariană. Ulterior, în spiritul Edictului de la Turda, au fost adoptate legi datorită cărora în următoarele decenii s-a consfințit și existența credinței ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului (s.n.).”
Această ultimă aserțiune este un neadevăr flagrant, ca să folosesc o formulare eufemistică, și voi demonstra acest fapt mai jos. Deocamdată, trebuie a arătat că, în fapt, adunarea Dietei întrunită la Turda în 1568 a fost în primul rând un act politic îndreptat împotriva Contrareformei promovate de imperialii habsburgici catolici. În ceea ce-i privește pe românii ortodocși din Transilvani, efectul edictului a fost pecetluirea definitivă a statutului lor de națiune tolerată. Dieta stabilea că, alături de cele trei religii de stat «recepte» – catolicismul, luteranismul și calvinismul -, mai este recunoscută a patra, unitarianismul, considerat în Europa acelui timp o erezie pentru că nega Sfânta Treime și originea divină a lui Iisus Christos. Trebuie subliniat că, în consecință, cu toată proclamarea formală a libertății de credință, prin edictul Dietei din 1568, religia ortodoxă rămânea pe mai departe doar o religie tolerată, în acest fel menținându-se pentru populația majoritară românească o condiție cetățenească inferioară!
Marele istoric care a fost David Prodan pune degetul pe rană în cartea sa „Supplex libellus valachorum”. „Recunoscând religiile recepte, Dieta de la Turda interzicea orice altă inovație religioasă (…) cu aceasta se stabileau cele patru religii legale: catolică, calvină, luterană și unitariană. (…) ele erau religiile celor trei națiuni etnice, ale ungurilor, secuilor și sașilor. Rămânea pe dinafară, acum, religia ortodoxă. Sistemul politic se completează, se definitivează, se așează pe trei națiuni și patru religii recepte. (…) Națiunile și religiile constituționale lăsau acum pe dinafară întreg poporul român, și mai precis, ortodox”.
Hotărârea Dietei de la Turda se datorează în mare parte principelui Transilvaniei, Ioan Sigismund Zápolya, care, după ce a fost pe rând catolic, luteran și calvin, s-a convertit la unitarianism sub influența lui Giorgio Blandrata, medicul său personal și promotor al acestui curent radical al reformației. Departe de a fi fost un semn de toleranță religioasă, recunoașterea unitarianismului era înlesnită de motive politice, pentru că el se opunea cu tărie habsburgilor catolici care încercau să-și extindă dominația în Transilvania pe când, nobilii unguri, secui și sași preferau să-și păstreze privilegiile chiar cu prețul rămânerii sub suzeranitate turcească!
Revenind la aserțiunea din documentul semnat de episcopii bisericilor tradiționale maghiare din Transilvania cu privire la faptul că „ (..) în spiritul edictului de la Turda, au fost adoptate legi datorită cărora în următoarele decenii s-a consfințit și existența credinței ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului (?!)” este suficient să citez din câteva documente ale vremii.
Primul, numit „Aprobatae et compilatae constitutiones”, votat cu un secol mai târziu, tot de Dieta Transilvaniei, cuprindea legile publicate între 1653 și 1669 și care au rămas în vigoare până în 1848. Acestea prevedeau în continuare că „Românii sunt tolerați numai, și aceasta numai provizoriu (pro tempore), în această țară, atâta timp cât va place principelui domnitor și nobililor” (Usque bene placitum principum et regnicolarum).
Așa că nu este de mirare că în 1711, Congregatione Totius, Universitatis Nobilium Oppidi Thorda. – Congregația tuturor nobililor din Turda – ia decizia de a-i izgoni pe români din oraș, nobilii fiind îngrijorați de faptul că datele demografice se modificaseră în defavoarea maghiarilor și sașilor: „Aflăm ca românii se înmulțesc foarte tare printre noi, în paguba noastră. Orașele și satele vechi, frumoase și locuite de maghiari și sași, intru atât sunt pustiite de locuitori, prin înmulțirea românilor, ca acum nu mai auzim de ele.” (Orbán Balázs, „Torda város és környéke”, pp. 270 – 271, Budapesta, 1889. http://mek.oszk.hu/04700/04756/html/45.html ).
Că, în urma edictului din 1568 al Dietei de la Turda, Transilvania nu a devenit nici pe departe un tărâm al libertății religioase și al toleranței interconfesionale, așa cu pretind episcopii bisericilor tradiționale maghiare, o dovedește și al treilea document: un decret privind orașul Târgu-Mureș, emis cu două secole mai târziu – „Leges sen decreta opidi Szekely Vásárhely”. El arată că „În anul 1759, ziua 15 a lunii decembrie, fiind adunare festivă, atât a marelui consiliu cât și a comunității celor o sută de bărbați, s-a hotărât că (…) orice om de neam valah (deci nu numai cei de religie ortodoxă ci și aceia care în 1697 au trecut la greco-catolicism! s.n.) nu poate, cu nici un preț, cumpăra proprietate în oraș, ba nu poate căpăta nici pământ din hotarul orașului, fie acesta de fânaț sau arător; nimeni din cetățenii orașului să nu-i ajute să prospere, ori să-i primească la lucru și cu atât mai vârtos să nu le dea loc să se așeze în oraș (…) ci să-i denunțe primarului. Cei care vor contraveni acestui ordin, vor fi aspru pedepsiți.” (Documentul de află în depozitul Arhivelor Naționale din Târgu-Mureș.)
Vor mai trece aproape trei secole de la edictul Dietei de la Turda când, la 29 mai 1848, o altă Dietă, cea de la Cluj, va declara că în Transilvania există o singură națiune, cea maghiară, și va proclama unirea acesteia cu Ungaria. Anexarea la Ungaria a unui teritoriu care nu-i aparținuse niciodată, fără să țină cont de dorințele și protestele celorlalte două națiuni, românii și sașii, a constituit germenele unui război civil nimicitor. În cursul său, conform istoricului Gelu Neamțu, „ca expresie a intoleranței religioase au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe și 30 de biserici greco-catolice, iar 12 biserici greco-catolice arse parțial, numai pentru că erau românești.” 319 biserici ortodoxe și 396 biserici greco-catolice au fost jefuite în întregime. („Religia română” în Transilvania 1848-1849, Ed. Argonaut, 2010, p. 27.)
Nu va trebui să treacă decât un secol când, în partea de Transilvanie „retrocedată” Ungariei prin Dictatul de la Viena din septembrie 1940, în județele Covasna, Harghita, Mureș, Sălaj și Bihor vor fi distruse prin dărâmare, dinamitare și incendiere bisericile ortodoxe din Vârghiș, Biborțeni, Racoșul de Sus, Herculian, Doboșeni, Comolău, Căpeni, Ocland, Crăciunel, Merești, Borsec, Sălard și bisericile greco-catolice din Boroșneul Mare, Filia, Ilieni, Aldea, Mărtiniș, Pănet și Ditrău. Alte 32 de biserici ortodoxe și greco-catolice din județele Covasna, Harghita, Mureș, Sălaj, Cluj, Bihor și Satu Mare au fost devastate și jefuite.
Cel mai dramatic este cazul bisericii greco-catolice din Pănet, județul Mureș, ridicată de credincioși între anii 1937 și 1938 și pe care tot ei au fost siliți de autoritățile ungare horthyste să o dărâme într-o noapte vijelioasă de noiembrie 1940. Faptul că această comună a devenit, începând cu anii 50, localitatea cu cel mai mare procentaj de sinucideri la numărul de locuitori din România s-ar putea să nu fie întâmplător…
Că edictul Dietei de la Turda nu a inițiat vreo „pace între confesiunile religioase”, fiind doar un act politic conjunctural, o dovedește cel mai bine tragedia evreilor de religie mozaică din Transilvania de nord deportați în masă la Auschwitz în mai-iunie 1944 pentru a fi exterminați. Operațiunea de „dezevreizare”, pusă în operă de autoritățile Ungariei fascisto-horhyste în colaborare cu Obersturmbannfuhrer-ul SS Adolf Eichmann, a dus la dispariția a peste 90% din cei aproape 160.000 de evrei livrați «fabricilor morții» pentru „vina” de a fi fost de o altă religie și rasă.
Cam atât, deocamdată, despre viziunea episcopilor bisericilor tradiționale maghiare despre acea Transilvanie care ar fi devenit prin edictul din 1568 al Dietei de la Turda „tărâmul libertății religioase și al păcii interconfesionale” și despre „aportul” edictului la „conviețuirea națiunilor coexistente din Transilvania (care) este o realitate istorică importantă.”
Și astfel se naște o falsă dilemă: În cazul că Parlamentul nu va aproba propunerea episcopilor bisericilor istorice maghiare din Transilvania ca ziua de 13 ianuarie să fie marcată drept „Ziua Libertății Religioase”, României i se va reproșa că nu respectă drepturile religioase, îndeosebi pe cele ale minorităților și, în general, valorile europene!
Iar dacă ziua de 13 ianuarie – data în care Dieta de la Turda a decis ca ortodoxia și odată cu ea toți românii să rămână pro tempore doar tolerați în Transilvania – va deveni prin votul Parlamentului României „Ziua Libertății Religioase”, faptul va reprezenta un nou pas spre Europa. Spre Europa Evului mediu…
poate intereseaza cineva ce debiteaza „politologul” de Sighisoara (Segesvar?)
Ce „nu” trebuie să știm despre Ardeal, după 1918 – ca să rămânem proști și după 2018
01. Suntem locuitori ai Europei, ne consideram informati, iluminati, traim (de putin timp) in democratii si state de drept – si am fost invatati sa credem, prin retroproiectie, ca evenimentele si deciziile politice de acum aproape 100 de ani care au dus la formarea statelor national(ist)e din Estul Europei trebuie, obligatoriu, sa fi fost, juste, drepte, democratice, rationale, ‘iluminate’ – deci fara alternativa si fara drept la replica pentru cei carora nu le-au convenit.
02. Maselor populare, din care facem parte si noi, le-a fost implantat crezul, in ultimii 100 de ani ca, odata cu declaratiile de unire sau independenta ale unor popoare, puse in act prin tratatele de pace de la Paris (semnate la Versailles, St.-Germain, Trianon, Neuilly-sur-Seine, Sevres), intre 1918 si 1920, in aceasta parte a Europei s-ar fi instaurat, subit, dreptatea istorica mult asteptata de ‘poparele asuprite ale imperiilor’ continentale defuncte, iar cei care au avut de suferit dupa 1918 sau care critica(u) deciziile luate atunci (de ex. maghiari, germani, turci, bulgari), ar fi, evident, persoane/natiuni nedrepte, manate de revansism, porniri irationale, reflexe sumbre, autoritare si ostile fata de beneficiarii acelor decizii politice (romani, sarbi, cehi, slovaci, polonezi, francezi).
03. In noile state formate resp. restructurate teritorial dupa 1918, discursul public, inclusiv naratiunile istorice despre momentul 1918-1920, asa cum au fost invatate de zeci de milioane de cetateni la orele de istorie, prin mass-media, prin opere de arta si pe alte cai, graviteaza in jurul termenilor de ‘natiune’, ‘teritoriu national’, ‘istorie nationala’, istoriografie, trecut istoric, creeandu-se o cauzalitate (fictiva) intre evenimente istorice indepartate (de ex. prima locuire, in antichitate, a unui teritoriu disputat, oprimarea etniilor majoritare de cele “minoritare”) si deciziile de la 1918, toate acestea facand parte dintr-un proces mai larg de nationbuilding si de construire de identitati colective, juxtapuse/antagonistice identitatilor nationale ale popoarelor de la care s-au obtinut recent noi si uneori vaste teritorii.
Nationalismul si “obligatia” de a refuza adevaruri incomode resp. de a le rastalmaci in conformitate cu dogme etnocentrice si agende politice…
04. Din cate se poate vedea, cu deceptie, in anul 2017, pana si intelectuali de marca, precum Andrei Plesu, Andrei Cornea – si cu atat mai mult un procuror securist istoriograf de nationbuilding precum Ioan Aurel Pop -, in ciuda bunelor intentii care-i anima (pe primii doi), nu ofera mai mult decat reproducerea acelorasi sabloane de gandire si promovarea acelorasi interpretari ale trecutului pe care le-am invatat (pe de rost), in clasa a IV-a, a VIII-a si a XII-a, in sistemul invatamantului de stat (national). Cartile mai recente despre Primul Razboi mondial, care contextualizeaza si relativizeaza evenimentele de atunci par sa fi ramas neobservate (->Christopher Clark, Lucian Boia).
Asadar, se vehiculeaza ritualic vechile dogme contondente, preponderent si explicit antimaghiare, ce pot fi rezumate la formula: “In 1918, poporului roman i s-a (re)dat un teritoriu cuasi-sacru (Transilvania), al carui proprietar de drept fusese (in mod exclusiv) inca din antichitate, in timp ce maghiarii ‘cotropitori’, ‘alogeni’ si ‘minoritari’ sunt singurii care nu pot accepta acest lucru. …Iar daca pana si sasii au imbratisat, spune legenda, “Marea Unire”, rezulta clar, ca ungurii sufera de o boala psihica colectiva, numita “Sindromul Trianon” – motiv pentru care romanii ar avea dreptul si obligatia paternalista sa ii judece sau sa ii ‘vindece’, cu metode neaose, de acest flagel (eventual contagios). Cam asa functioneaza discursurile in anul Domnului MMXVII, pe marginea subiectului “1918 + Transilvania”. Asadar, multi cred(em) ca ar/am stii cam tot ce trebuie stiut ca sa emitem opinii, judecati, sentinte despre ce si de ce s-a petrecut acum circa 100 de ani.
Istoricul Christopher Clark prezentand ideile de baza ale cartii sale “The Sleepwalkers / Somnambulii” (2014), despre modul in care a alunecat Europa, in vara anului 1914, in “catastrofa primordiala a secolului XX” (“Urkatastrophe des XX. Jahrhunderts”). O carte care schimba perceptia asupra Primului Razboi Mondial, incercand sa raspunda la intrebarea “cum s-a intamplat?”, in loc de “cine e de vina?” Momentul 1914 este descris ca unul dintre cele mai complexe din istoria omenirii – motiv pentru care, logic, si urmarile evenimentelor de dupa 1914/1918 trebuie privite si intelese in intreaga lor complexitate.
Lucian Boia, despre Romania si Primul Razboi Mondial
05. Curios, totusi: In mod (deloc?) surpinzator, in tari occidentale precum Germania, Marea Britanie, in manuale, in mediul universitar samd., discutia despre cauzele si deznodamantul Primului Razboi mondial si tratatele ce i-au urmat, graviteaza in jurul unor subiecte FOARTE DIFERITE de cele de la noi, cum ar fi:
A.) unificarea si ascensiunea economica si militara a Imperiului german sub Bismarck, dupa 1870 si impactul (economiei) Germaniei unificate asupra balantei puterii in Europa si pe glob
B.) concentratia de resurse de carbune si minereu de fier pe teritoriul german (zona Ruhr si Saar resp. in Silezia, astazi Polonia), net favorabila dezvoltarii industriei grele si de armament, in comparatie cu Franta coloniala, putere concurenta. …Motiv pentru care Franta eventual “dorea” un razboi (de revansa) cu Germania, inainte ca aceasta sa devina si mai puternica decat era deja. (LINK STUDIU: vezi si schita pag. 14, privind cresterea ponderii economiei germane, in comparatie cu cea a Frantei)
C.) Excluderea ostentativa a tarilor invinse de la conferinta de “pace”, de la Versailles (lucru unic in istoria mai recenta a Europei, in contrast puternic cu Congresul “dansant” de la Viena, din 1814-15, cu participarea Frantei postnapoleonice, invinse, aceasta fiind tratata de catre invingatori de la egal la egal) si impunerea unor conditii si obligatii imposibil sau foarte greu de acceptat pentru tarile “invinse” (invinse mai ales la masa verde, transformata in camp de lupta si instanta de judecata impotriva celor exclusi de la negocieri).
D.) Redesenarea granitelor Germaniei (Austriei si Ungariei) dupa 1918-1919, in functie de punctele mentionate mai sus: reducerea si fragmentarea spatiului economic central-european, ‘exproprierea’ Germaniei de o serie de regiuni industriale vitale (locuite preponderent de germani: Saar, Silezia Superioara, parti din Prusia Occidentala) realizarea unui “cordon sanitar” intre Germania si Rusia.
Ponderea crescanda a economiei germane la scara mondiala, in comparatie cu scaderea ponderii economiei britanice si franceze – motiv de serioasa ingrijorare pentru statele coloniale, concurente, tinand cont ca Germania isi procura o buna parte din resurse de pe propriul teritoriu sau din tari invecinate, in timp ce Franta si Anglia depindeau in buna masura de resursele aflate la mii de km distanta.
06. Revenind la tarile Europei de Est, resp. la Ungaria si tarile vecine, observam un lucru interesant: Punctele A.-D., de mai sus, se aplica, in detaliu, si situatiei Austro-Ungariei acum aprox. 100 de ani:
A.) Monarhia dualista era un spatiu economic relativ unitar, fiind in puternica ascensiune economica si infrastructurala. Chiar daca existau decalaje serioase pe toate planurile fata de Germania si alte tari vestice (coloniale), ‘Kakania’ – deci si Ungaria Mare, deci si Transilvania de acum 100 de ani faceau parte, fara dubiu, dupa standardele de atunci, din clubul celor mai prospere, ‘civilizate’ si importante state europene – si de pe planeta.
B.) Ungaria Mare isi procura multe resurse din periferiile sale (multietnice), avand industrie prelucratoare performanta in buna parte in Ungaria de astazi; beneficiind de un sistem de cai ferate deosebit de dezvoltat (radial si circular) ce asigura fluxul de materii prime si produse finite in toate directiile cardinale ale tarii.
C.) Ungaria a fost si ea exclusa de la masa negocierilor dupa 1918 – mai ales in urma nefericitului puci comunist-sovietic din 1919 -, fiindu-i impuse conditii si termeni imposibil sau foarte greu de acceptat.
D.) Retrasarea granitelor Ungariei s-a facut in functie de punctele de mai sus: fragmentarea spatiului economic, taierea constienta a legaturilor si nodurilor de cale ferata, ‘exproprierea’ de teritorii locuite de maghiari sau alte etnii, din motive geoeconomice.
Marea miza a trasarii granitei Romania-Ungaria: Linia ferata si nodurile de cale ferata ‘trebuiau’ sa revina Romaniei, la initiativa Frantei, indiferent de compozitia etnica complexa a zonei, deloc favorabila etniei romanesti (vezi si harta jos) Acelasi principiu s-a aplicat si la trasarea frontierei cu Regatul Sarbo-Croat-Sloven si Cehoslovacia. In cel din urma caz, un rol esential l-a jucat cursul Dunarii ca frontiera, pentru asigurarea unei iesiri la Marea Neagra pentru aceasta tara.
Ca si Germania, Ungaria urma sa piarda catre statele vecine, la initiativa Frantei, vaste regiuni cu importanta economica si infrastructurala, in ciuda compozitiei etnice complexe sau chiar net favorabile maghiarilor in zonele de frontiera. In imaginea de mai sus, vestita ‘harta rosie’, prezentata de groful Apponyi la conferinta de pace, aratand ca noile granite propuse si apoi impuse Ungariei ignorau compozitia etnodemografica a zonelor de frontiera, locuite preponderent de maghiari si alte nationalitati (germani, evrei), si mai putin de etnici ai statului vecin. Cele doua harti de mai sus ilustreaza logica geoeconomica urmata de puterile invingatoare intre 1918-20.
07. Concluzionam urmatoarele: Cauzele reale ale izbucnirii Primului Razboi Mondial si ale deciziilor luate dupa sunt preponderent de natura geopolitica si de strategie economica (ca intotdeauna in conflictele armate, am putea spune) si NU chestiuni si conflicte pur “nationale”. Marea miza in toti acei ani NU erau nici pe departe nemultumirea sarbilor bosnieci, a polonezilor, a romanilor ardeleni, a cehilor samd. in Est ci spargerea blocului de putere germanic (de factura traditionalist-autoritara) din centrul Europei (bloc din care facea parte si Austro-Ungaria), de catre o coalitie de state coloniale Vestice, aflate intr-un stadiu mai avansat de participare a maselor la luarea deciziilor- adica erau (oarecum mai) democratice (in interior) – elementele de dictatura si oprimare hardcore ale altor populatii fiind “outsourced” in colonii resp. in comunitatile de afroamericani si perpetuate pana in anii 60(!) ai secolului XX: vezi Franta, Anglia, Australia, SUA.
08. Cum se leaga cauzele geopolitice/economice profunde ale Primului Razboi Mondial cu chestiunile national(ist)e din Europa de Est in secolul ce i-a urmat? Simplu (vezi si sus): Prusia Orientala, Silezia, Galitia, Ungaria Superioara, Bucovina, Banatul, Voivodina, Bosnia, Ardealul etc., vaste zone multietnice si multiconfesionale, formasera hinterland-ul economic al Germaniei, Austriei si Ungariei. Pentru atingerea obiectivului principal al Antantei coloniale, cel al fragmentarii economice, infrastructurale samd. a centrului Europei, era nevoie de fragmentarea politica, prin creeare de state/regimuri national(ist)e pe teritoriile desprinse, in urma unor declaratii unilaterale ale noilor nationalitati titulare (cehi, slovaci, sarbi, polonezi, romani). Inevitabil, creara acestor noi state/frontiere a mers mana in mana cu oprimarea constienta si ostentativa a populatiilor in detrimentul carora s-au facut, cu buna stiinta, respectivele ‘restructurari teritoriale” (in esenta germani, austrieci, maghiari).
09. Asadar, pentru realizarea si mentinerea in timp a acestor noi frontiere/regimuri, era inevitabila antagonizarea maxima a populatiilor beneficiare fata de cele dezavantajate din Polonia, Cehoslovacia, Romania, Regatul Sarbo-Croat-Sloven. In acest scop, si in Romania s-a facut si se face inca recurs ‘negativ’, in discursul public, in manualele de istorie, massmedia, dezbateri online, opere cinematografice, monumente de for public etc. la perioade istorice mai vechi, in care rolurile dintre cele doua mari grupuri erau inversate: maghiarii, germanii, austriecii dominandu-i si oprimandu-i chiar pe romani, cehi, polonezi etc., inainte de 1918.
10. Dupa 1918, statele beneficiare din estul Europei au recurs in acest scop, fata de populatiile autohtone ‘netitulare’ de pe teritoriul “lor”, la urmatoarele politici de stat:
A.) redefinirea arbitrara a acestor grupuri autohtone, constitutive ca “minoritati etnice” (supuse vointei unei “majoritati”, dispunand de drepturi lingvistice, adminstrative, funciare semnificativ reduse fata de membrii natiunii titulare, “majoritarii”)
B.) incriminarea colectiva, retroactiva si cuasi-generalizata a acestora,
C.) politici de expropriere, cu dedicatie, de bunuri individuale si colective,
D.) confiscarea si pervertirea istoriei, cu autovictimizarea cuasi-ritualica a natiunii titulare, dominanta. (Vezi decretarea unei prezumtive cuceriri “unguresti” a Ardealului “romanesc”, in sec. X; in ciuda unor evidente contrare. Vezi studiu: Sapaturi arheologice Dabaca )
E.) marginalizare, excludere individuala si colectiva din administratia publica, in paralel cu construirea de structuri administrative etnocratice, in favoarea natiunii dominante
F.) alungare/vanzare din tara de bastina, G.) asimilare fortata, H.) interzicerea/imposibilitatea folosirii limbii materne in administratie si in alte situatii oficiale,
I.) colonizarea masiva si sistematica a regiunilor “minoritare” cu functionari si populatie coetnica a natiunii titulare, pusi deseori in pozitii privilegiate si de dominatie fata de autohtoni J.) tabuizarea si ascunderea evenimentelor si deciziilor istorice care au dus la constelatia geopolitica in Europa de Est de dupa 1918, cu refuzul dialogului de la egal la egal pe acest subiect K.) mobilizarea populatiei natiunii titulare, dominante, in sensul realizarii obiectivelor de mai sus, mergand pana la comiterea de atrocitati si crime (vezi crimele si distrugerile de bunuri comise de civili romani fata de civili maghiari in zona Alba Iulia, Hunedoara, in 1918/1919); incurajarea cetateanului “majoritar” de a se manifesta ostil fata de “minoritar” si transformarea “majoritarului”, la nivel de discurs public, intr-un potential “etnoprocuror” care ii judeca (si condamna) pe “minoritari” in functie de atitudinea acestora fata de statul national(ist).
L.) dezbinarea, desolidarizarea in perioade de criza si instigarea “majoritarilor” impotriva “minoritarilor” in regiunile multietnice, cu scopul creearii si asigurarii unei solidaritati etnonationale panregionale a natiunii titulare dominante. (Vezi diversiunea antimaghiara de la Cluj, in 1956, orchestrata de Securitate in timpul Revolutiei anticomuniste din Ungaria)
M.) instalarea unor mituri nationale nechestionabile in mentalul colectiv “majoritar”, veritabile “teologii civile” si incantatii eroice despre propria natiune, dublate de diabolizarea “celuilalt” si izolarea “majoritarilor” de cunostinte elementare despre “minoritari”.
N.) Nerespectarea unor promisiuni asumate fata de “minoritati” (in Romania, de ex. punctul III. al Declaratiei de la Alba Iulia, cat si numeroase prevederi din Tratatele, Cartele si Conventiile specifice, semnate de Romania dupa 1989)
11.) Aceasta ‘resetare’ geopolitica, economica, nationala si identitara, de proportii, de la 1918-1920, impusa in mod autoritar si dublata de incriminari colective la adresa “invinsilor”, fusese criticata, chiar la momentul conceperii, deopotriva de catre invinsi cat si de catre analisiti critici din tabara invingatorilor, ca de ex. John Maynard Keynes, unul dintre clasicii economiei politice, care participase in calitate oficiala la “negocierile” unilaterale de la Paris. Keynes a pronosticat o mare criza economica mondiala, ca urmare a reparatiilor impuse Germaniei de catre Franta care domina procesul de elaborare a pacii de la Versailles. In perioada interbelica, in Germania invinsa, exista un consens aproape generalizat in spectrul politic ca “pacea” de la Versailles era inacceptabila in termenii de atunci – miscarea “revizionista” ce i-a urmat, impreuna cu ascensiunea nationalismului cel mai radical fiind si ele urmari aproape inevitabile ale noului cadru de functionare al Germaniei si Europei.
12.) Prin analogie, dar si cu o serie de diferente specifice, situatia Germaniei poate fi extrapolata asupra Ungariei ce se regasea in acelasi corset impus de Franta, asigurat de o alianta (Mica Antanta) a statelor beneficiare a desprinderilor teritoriale din Ungaria Mare (Cehoslovacia, Iugoslavia, Romania), revizionismul si iredentismul ungar (=salvarea populatiei coetnicie asuprite de sub stapanire straina) fiind urmari inevitabile si previzibile.
13.) In ciuda masurilor de asigurare a noului aranjament de la 1918-20, acesta nu avea sa reziste in timp, fiind urmat de o serie de revizuiri de granite si referendumuri locale. Ca fapt divers: Daca orasul Sopron a ales, prin referendum, in 1921, sa ramana la Ungaria si nu la Austria, oare cum ar fi ales Oradea, Arad, Timisoara, Salonta, Sabadka, Kassa. Munkacs, din tarile inconjuratoare, cu a lor populatie pestrita si o importanta sau chiar dominanta pondere maghiara? Interesant de observat ca pana si aliantele din cel de-al Doilea Razboi mondial, pronosticat de multi critici ai tratatelor de pace de dupa 1918, erau in parte “ignorante” fata de aranjamentele din acei ani: Italia si Romania au ajuns aliati ai Germaniei si Ungariei, Romania acceptand chiar un arbitraj, cu (retro)cedarea unei parti a Ardealului de Nord si de Est catre Ungaria.
14.) Dupa 1945-47, in scopul reconfirmarii si consolidarii in timp a aranjamentului de la 1918-20, tot la Paris, s-au reconfirmat in esenta, tot in mod autoritar si unilateral, granitele impuse cu 30 de ani in urma, iar pentru asigurarea acestor granite ce continuau sa ignore realitatile etnodemografice din teren, s-a recurs (inca din 1945-46) la epurarea etnica a teritoriilor locuite de secole intregi de germani in Polonia, Cehia, Iugoslavia, chiar si in Ungaria, cat si la ample colonizari de populatie coetnica. Se estimeaza un numar de circa 12 milioane de germani alungati din locurile de bastina, aprox. 6 milioane dintre ei murind in drum spre Vest. Din Cehoslovacia au fost alungati estimativ 120.000 de maghiari, in cadrul unui “schimb de populatie” net defavorabil maghiarilor. In Romania, o parte dintre sasi au fugit in Austria, cu trupele germane, cei ramasi urmand sa fie deportati in ianuarie 1945 in lagare de munca in URSS, fiind totodata expropriati cu dedicatie si dati afara din case, pentru a face loc romanilor si romilor.
15.) In 1944/1945, in Romania (si Transilvania de Nord/Est) se pusese in discutie alungarea maghiarilor si a germanilor dar nu s-a recurs la aceste masuri. In schimb, in Secuime si zona Calata (Kalotaszeg), la vest de Cluj, au avut loc atrocitati cu zeci sau sute de morti, ale unor detasamente semi-/paramilitare romanesti impotriva secuilor/maghiarilor (de ex. “Garda lui Maniu“) – lucru trecut sub tacere in bilantul conflictelor maghiaro-romane, la fel ca si atrocitatile din 1918 in zona Alba Iulia (cat si cele din 1848 la Aiud, resp. cele din 1784) comise impotriva maghiarilor. In mentalul colectiv al natiunii titulare din Romania au fost in schimb “pirogravate” in perioada nationalcomunista exclusiv evenimente si fapte reprobabile (incontestabile) comise de maghiari impotriva romanilor (vezi retorica acuzatoare de genul “Ip-Traznea-Moisei”).
16.) Alungarea “minoritatilor” din Ardeal nu a avut loc in forma directa si explicita in care s-a petrecut in multe alte tari din regiune – in schimb se poate constata ca s-a pus in practica intr-un mod mai subtil si tacut, dar totusi constient si sistematic, in cursul deceniilor de dupa 1945, cu rezultate “impresionante” atat pentru germani (minus 90% in comparatie cu perioada antebelica) cat si pentru maghiari (aprox. minus 30-40%?). Romanii greco-catolici, traditionalmente atasati spatiului centraleuropean, au fost arondati in 1948 bisericii ortodoxe. Astfel, in acel an, majoritatea “identitara” central-europeana, transetnica, a ardelenilor de confesiuni provestice a fost sparta, reconstituirea acesteia dupa 1989 fiind impiedicata de hegemonialismul bisericii ortodoxe cat si de migratiile in masa, net favorabile populatiei ortodoxe.
17.) In constructia identitara nationala a natiunilor titulare (= natiunea din al carei nume deriva denumirea tarii), dominante dupa 1918/1945 se pot observa cateva elemente comune: Cehi, slovaci, polonezi, romani, sarbi au insistat in discursurile istorice, concepute ca veritabile rechizitorii si capete de acuzare colectiva la adresa fostelor natiuni dominate: germani, maghiari, …turci, pe urmatoarele elemente:
A.) Relatia istorica dominanta de faptas-victima intre fosta natiune dominanta (minoritara sau epurata in prezent) si natiunea titulara (majoritara). Excluderea din imaginarul colectiv insasi a posibilitatii ca propria natiune, majoritara, sa fi comis, la randul ei, nedreptati sau chiar atrocitati impotriva altora resp. a natiunii actualmente “minoritare”, dominate.
B.) Anterioritatea locuirii unui teritoriu de care natiunea titulara fata de natiunea “minoritara”, prin care sa se justifice apartenenta teritoriala a unei regiuni resp. politicile etnocratice ostile indreptate impotriva altor grupuri. (Vezi teoriile continuitatii etnice la albanezi, romani, slovaci.) C.) Pretinsa majoritatea numerica (preferabil eterna) a natiunii actualmente majoritare fata de actualii minoritari, prin care sa se justifice apartenenta teritoriala a unei regiuni resp. politicile etnocratice ostile indreptate impotriva altor grupuri
D.) Politicile de asimilare etnica sau convertire religioasa a membrilor fostei natiuni dominante (acum minoritare) E.) Ignorarea aproape in totalitate a unor aspecte de convietuire pasnica a nationalitatilor cat si a unor aporturi pozitive incontestabile a natiunii minoritare, in vederea incriminarii colective si dezradacinarii acestor grupuri in locurile natale, supuse deja colonizarii sistematice F.) Crearea perceptiei colective ca etnocratia propriei natiuni titulare, dominante, ar fi expresia mult ravnitei dreptatii istorice, instituite, cu mari sacrificii, dupa 1918. G.) Ignorarea completa in discursul public a unor principii din domenii ce guverneaza realmente relatia dintre state si grupurile constitutive ale unui stat: dreptul international public si dreptul public/constitutional (vezi si jos).
18.) Unele efecte inevitabile sau chiar neasteptate ale deciziilor si politicilor descrise mai sus, dupa 1918, aplicate la Transilvania: A.) Trasarea granitelor Romaniei dupa 1918/1947 s-a facut fara consultarea populatiilor autohtone (referendum) si cu ignorarea dreptului la autodeterminare, acordat in 1918 doar selectiv populatiilor pro-Antanta. Tinand cont de majoritatea confesiunilor pro-occidentale in noile teritorii vestice alipite Romaniei, un referendum probabil ca NU ar fi adus o majoritate absoluta pentru unirea cu Romania.
B.) Politicile etnocratice si de dominare etnica/confesionala in Ardeal NU au incetat dupa 1918 ci doar s-au inversat rolurile. Romanii, majoritari in Ardeal, insa minoritari in Banat, Bucovina, in toate orasele din regiunile alipite cat si in multe regiuni maghiare si germane, au devenit, prin decizii luate la Paris, un grup ce ii domina etnocratic pe maghiari, germani etc. – similar cu polonezii, sarbii, cehii, slovacii in tarile “lor”.
C.) Marginalizarea si excluderea sistematica a “minoritarilor” din administratia publica a fost o masura constienta pentru impunerea regimului etnocratic, decis la Paris. Insasi Liga Natiunilor, conceputa la conferintele de pace, avand partial si rolul de a compensa, in aparenta, refuzarea dreptului la autodeterminare a germanilor si maghiarilor, a considerat ca aceste masuri – mai precis, conditionarea mentinerii in functii a unor functionari publici de alta etnie decat cea romana de depunerea unei declaratii de fidelitate fata de statul roman – NU erau conforme cu tratatele de pace – insa in lipsa unor sanctiuni, aceste politici de excludere au continuat nestingherit.
D.) Colonizarea unui numar mare de functionari publici si de populatie coetnica, in noile regiuni “cucerite”. Deoarece bazinul de recrutare al functionarilor publici centrali trimisi in noile “provincii” era, in mod artificial, redus la etnicii romani, reiese statistic ca pregatirea acestora lasa foarte mult de dorit, deoarece proveneau, inevitabil, din paturi sociale mai modeste. La care se adauga atat fondul cultural balcanic-fanariot al acestor functionari rudimentari din Regat cat si “misiunea” ostila fata de Transilvania, pe care respectivii erau instruiti sa o indeplineasca. Coroborate, aceste politici de selectare a personalului adminstrativ au dus la rapida decadere economica, adminstrativa, civilizatorie a Transilvaniei.
E.) Centralismul financiar drena si dreneaza valoarea financiara produsa in Transilvania si o redistribuie discretionar si deseori ostil si incompetent, clientelar, in alte regiuni, cu disiparea efectelor de sinergie. Exemplele de acum aproape 100 de ani s-au uitat, cele din 2016-17 sunt insa notorii – si sfidatoare.
F.) O regiune multiculturala precum Transilvania, o oglinda a Europei in ansamblul ei, este lasata, de decenii, sa fie profund alterata din pdv. etnic, confesional, civilizatoriu, fara ca in statele occidentale (care au instituit dupa 1918 actuala structura statala a Romaniei) sa critice in vreun fel distrugerea constienta si sistematica a valorilor europene in aceasta zona. Predomina in continuare interesul geopolitic national de ex. al Frantei, deosebit de sensibila fata de cresterea dominatiei central europene si germane, defavorabia ei. Drept urmare, Franta, arhitectul etnocratiilor central-europene de dupa 1918 contribuie in mod cert la mentinerea acestui status-quo sfidator fata de idealurile declarate ale Frantei, util insa ecuatiei paneuropene de putere, Franta oferindu-le romanilor in esenta ideologie si o doza de magulire francofona, in schimbul bunastarii pe care ar fi oferit-o romanilor o Transilvanie libera de etnocratie, ancorata in Europa centrala, de care a fost si este tinuta departe.
G.) Dupa reforma agrara din 1921, prin exproprierea partiala, cu dedicatie, a colectivitatilor locale si institutiilor sasesti, a fost nevoie de cresterea semnificativa a darilor catre biserica, din partea populatiei evanghelice/sasesti, in vederea mentinerii sistemului scolar confesional – ceea ce, ulterior, pe fondul crizei economice mondiale a dus la saracirea multor familii si la ascensiunea miscarii de tip nationalsocialist la sasi (Erneuerungsbewegung), urmata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial de arondarea sasilor la miscarea nationalsocialista – ceea ce a servit dupa 1945 autoritatilor romane ca pretext pentru noi si aspre sanctiuni, exproprieri si deposedari de drepturi civile (intre 1944-1948, aprox.).
H.) Distrugerea, prin masuri de romanizare sau falimentare constienta a unor firme / a industriei performante din Transilvania, detinuta la 1918 in proportie de circa 2/3 de catre sasi, – urmata dupa 1944/45 de comunizare si dupa 1989 de o (re)privatizare deseori arbitrara, nepriceputa, a contribuit masiv la saracirea (dupa 1945) si emigrarea, dupa 1989, a sasilor, urmata de emigrarea romanilor si maghiarilor in ultimele circa 2 decenii, pe fondul saraciei cuasi-artificiale, instaurate in Transilvania.
I.) Romania (si nu numai) de dinainte de 1989 a practicat o politica intensa si nedisimulata de asimilare, disipare etnica, vanzare a nonromanilor catre alte tari. Dupa evenimentele din 1989, percepute de fostele elite nationalist-comuniste ca o infrangere, Romania, pana atunci hipernationalista si izolata, marginalizata in Europa, a adoptat unele reglementari ale Consiliului Europei privind asazisele “minoritati” nationale, pentru iesirea din izolarea cronica. Implementarea masurilor adoptate pe hartie este insa la fel de inconsecventa si uneori chiar absenta, ca si aplicarea altor norme internationale / europene in alte domenii. Totusi, fostele cadre ale aparatului de stat nationalist au reusit sa mentina in constiinta natiunii romanesti mitul ca masurile (incomplete) pentru protejarea “minoritatilor” ar reprezenta deja o performanta unica in materie si chiar o “privilegiere” si “discriminare pozitiva” a acestora.
19. Pe ultimul loc, dar nu in ultimul rand: Imaturitatea si antirationalismul la nivel de colectivitati, induse / perpetuate in tarile esteuropene (si nu numai – a se vedea Turcia in sec., 20, Irakul si Siria in sec. 21) prin deciziile autoritare si inechitabile de la Paris, in perioada 1918-20, se manifesta din plin, de ex., prin necunoasterea elementara a unor notiuni si principii de drept international public, de drept constitutional/administrativ de catre locuitorii acestor tari. Romania poate fi exemplul “perfect”, negativ, al acestui fenomen de, pardon, infantilism juridic si identitar colectiv. De aceea, prezint mai jos o lista (foarte incompleta) a unor termeni ce se cer cunoscuti, pentru a discuta in cunostinta de cauza si fara confuzii majore, ca in prezent, relatiile interetnice in microcosmul european, numit Transilvania.
A.) AUTOHTON: (=provenind de pe acest teritoriu/pamant) In tarile etnocratice, asa si in Romania, doar etnia titulara se autodefineste ca fiind autohtona, atribuindu-le altor etnii din tara un statut implicit de “alohtoni” – adica de “straini” …ce ar face bine sa se supuna vointei etniei titulare, sau sa paraseasca tara (Motto: Afara, afara, cu ungurii din tara!). Aceasta expresia arata ca se ignora un fapt dealtfel banal, anume ca indiferent de orice alti factori, orice grup etnic istoric al unor regiuni multietnice trebuie considerat autohton si constitutiv. Anterioritatea locuirii, cucerirea/colonizarea ulterioara de catre alte etnii, politicile de asuprire sau suferintele unei etnii NU ii cresc si nici nu ii stirbesc acesteia statutul de grup autohton si constitutiv. Adica: Indiferent de ce a fost in trecut, intr-o regiune precum Ardealulul, Banatul, Bucovina, Dobrogea etc., TOATE grupurile istorice sunt autohtone si li se cuvin drepturi si obligatii identice/similare. Nu exista inca reglementari internationale explicite in acest sens, insa in constitutiile/legislatiile unor tari exista prevederi clare in acest sens (Austria, partial Ungaria). In alta ordine de idei: Atata timp cat nu exista reglementari explicite restrictive privind statutul autohton al unor populatii istorice, se presupune, in baza drepturilor omului, ca au aceleasi drepturi si obligatii ca oricare alta populatie autohtona din respectivul stat (multietnic).
B.) PRINCIPIUL “UTI POSSIDETIS“: Adica: Indiferent de cum a dobandit o tara un anumit teritoriu (Ungaria ->Transilvania), acesta era considerat, pana la 1918, bun legitim al acelui stat. Asadar, Ardealul a apartinut LEGITIM Regatului Ungar, Imperiului Habsburgic, Austro-Ungariei pana in 1918, indiferent cum ar fi ajuns in posesia lui, cu multe secole in urma. Asadar, eforturile (dealtfel esuate) ale unor “istorici” nationalist-etatisti, precum Daicoviciu, Stefan Pascu, Ioan Aurel Pop, de a demostra o cucerire ostila a Ardealului “romanesc” de catre “ungurii navalitori”, in urma cu +/-1000 de ani, este pur si simplu irelevanta, din pdv al dreptului international, aplicabil pana la 1918. Acelasi lucru este valabil si pentru eventuale nedreptati colective, comise de o etnie fata de alta, in Ardeal. In dreptul international NU exista prevederi in baza carora, o etnie “dominatoare” (eventual minoritara numeric) sa piarda dreptul de locuire sau de statalitate asupra unui teritoriu, din cauza unor nedreptati sau chiar atrocitati comise fata de alta etnie ce locuieste acel spatiu! Asadar, indiferent ce se sustine in vulgata nationalista de pe internet (inclusiv de catre asazisi academici), aroganta sau dominatia etnocratica a maghiarilor asupra romanilor ardeleni dinainte de 1918 NU justifica in vreun fel deposedarea Ungariei de Transilvania. In baza aceluiasi principiu, nu s-ar fi justificat nici desprinderea Dobrogei sau a zonelor moldovenesti locuite de ceangaii maghiarofoni de Romania, inainte de 1918, cu toate ca nationalismul de stat al Romaniei se manifesta si mai agresiv si intolerant decat cel ungar.
C.) PRINCIPIUL “PACTA SUNT SERVANDA“: Tratatele, odata semnate, se aplica. Romania si respectarea unor tratatele semnate …it’s difficult, stim asta. Romania a semnat si ratificat in urma cu ani sau chiar DECENII! Conventia cadru privind drepturile minoritatilor nationale, Carta privind limbile regionale si minoritare, un generos Tratat de intelegere, cooperare si buna vecinatate cu Republica Ungara, prin care isi asuma UN NUMAR MARE de obligatii (in schimbul garantarii granitei de Vest), privind protejarea limbii, culturii si perpetuarii fizice, in teritoriu, a minoritatilor etnice/lingvistice. Multe articole s-au transpus in practica, multe inca nu.
Daca Romania ar pune in practica tot ce a semnat, practic toate inscriptiile/anunturile oficiale si comerciale (reclame, etc.) din spatiul public din Transilvania, Banat etc. ar fi multilingve, maghiarofobia, intretinuta de necunoastere ar inceta, maghiarii NU ar mai fi amenintati de disparitie, prin emigrare masiva, asimilare samd. Convingeti-va singuri, lecturand in detaliu si cu mare atentie acele documente – adevarul (incomod) este doar la un clic distanta: Draga Romanie, dragi romani nationalisti: Contractele si tratatele, odata semnate, SE APLICA, in litera si, mai ales, in spirit! Asta inseamna sa fii realmente european si racordat la principiile dreptului roman.
D.) OCUPARE, DOMINATIE, INVAZIE: Instapanirea asupra unui teritoriu, cu utilizarea fortei armate. Ardealul NU a fost “ocupat” nicicand de Ungaria – nici in sec. X/XI, nici in 1867, nici in 1940, asa cum, nici in sec. XVIII nu fost sub “dominatie” habsburgica. In acele perioade, Ardealul forma parte integranta (vezi principiul “uti possidetis”) a acestor tari/imperii. Conform dreptului international, invazie si ocupare a Ardealului a avut loc doar in conflictele armate, de ex. cu habsburgii, otomanii in sec. XVI si XVII si …cu armata romana, in 1916 si 1918. Si totusi: Dupa invazie si ocupare, se aplica, intr-un final principiul uti possidetis, prin care cucerirea devenea legitima.
E.) ELIBERARE: Banal si fara echivoc, in 1916 si 1918, conform dreptului international, armata romana NU a “eliberat” Ardealul, ci l-a invadat si ocupat (vezi sus), asa cum se angajase Romania fata de Antanta, in Tratatul secret din 1916. Evacuarea populatiei sasesti din Brasov cat si impunerea limbii romane ca unica limba oficiala in acest oras locuit in proportie egala de cate 30+% de sasi, romani si maghiari, indica acelasi lucru: Armata romana se comporta ca o armata de ocupatie, nu eliberatoare.
F.) UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE sub Mihai Viteazu: O fantasmagorie ideologica, de proportii, in regim sandwich – adica compusa din doua felii, umpluta cu continut pur imaginar. Felia 1.) Unificarea unor teritorii se face, logic, prin masuri politice si administrative concrete, materializate in institutii, norme legale, structuri si acte administrative REALE, consemnate, arhivate undeva – vezi (re)unificarea Germaniei. In lipsa unor asemenea masuri, logic, nu poate fi vorba de “unirea” acestor trei provincii de pe actualul teritoriu al Romaniei, aflate la acea vreme intr-un dezastru major, de nedescris, in urma unor razboaie interminabile. Felia 2.) “Principatele/tarile romane” (adica Ungrovlahia, Moldova si Transilvania/Erdely) au fost inventate ca terminologie in perioada nationalcomunista, din motive ideologice evidente, pentru a implanta in perceptia colectiva pilonii imaginari ai unei statalitati exclusiv romanesti in cele trei regiuni istorice, peste care sa se “construiasca” apoi o “autostrada” retorcia pe care sa se poata ‘vehicula’ ideea inventata a unei necesitati/vointe nationale eminamente romanesti, pornite in trecutul indepartat (Burebista & Co.), cu o destinatie clara, eschatologica, in contemporaneitate = in statul national-unitar-indivizibil al Romaniei ceausiste/funariote.
G.) DECLARATIA DE LA ALBA IULIA, de la 01. 12. 1918: O declaratie de intentie, votata de un numar de 1228 de cetateni ai Ungariei, de nationalitate romana, dintr-un total de aprox. 100.000 persoane venite la Alba Iulia, privind alipirea zonelor locuite de ei, la Regatul Romaniei. Declaratia de la Alba Iulia contine si cateva articole privind deplina libertate nationala a nonromanilor cat si reprezentarea proportionala a acestora in politica si administratia publica, administratie ce ar fi urmat sa functioneze si in limbile acestor nationalitati. Reprezentarea proportionala si folosirea limbi materne in administratia publica sunt promisiuni neonorate pana in prezent. In schimb, Romania si-a ‘exportat’ proprii functionari publici si, evident, limba romana, ca singura limba adminsitrativa, in teritoriile nou dobandite. Declaratia nu a fost legiferata ulterior de parlamentul de la Bucuresti.
H.) TRATATUL de la TRIANON (text complet, in limba engleza aici): In „Palatul Lacrimilor” (=Trianon; sugestiv nume) de la Versailles/Paris, in 1920, Ungaria a semnat (sub mare presiune, dar totusi a semnat), un TRATAT international (chiar daca termenii i-au fost dictati) prin care a acceptat conditiile impuse, inclusiv pierderile teritoriale, consfiintite in 1947 si reconfirmate prin tratat bilateral in 1996. Pierderi: 2/3 populatie; 1/3 populatie de etnie maghiara, partial comasata, majoritara in imediata apropiere a granitei nou trasate. Vaste resurse naturale si culturale, infrastructuri, imobile administrative, educationale, ecleziastice, academice, samd., firme si societati de stat, arhive etc., au ajuns in posesia Cehoslovaciei, Regatului Sarbo-Croat-Sloven si Romaniei. Populatia maghiara din Romania a fost supusa in 1918/19 unor atrocitati si crime, urmate de exproprieri cu dedicatie, marginalizare si deposedare de drepturi lingivstice si civile.
I.) TRANSILVANIA DE NORD / EST (cu o usoara majoritate numerica maghiara) a fost (retro)cedata, in 1940, Ungariei de catre Romania – tot in baza unui TRATAT international (text integral aici, in limba germana), in urma unui ARBITRAJ, acceptat de Romania (sub presiune, dar totusi acceptat) cat si de celelalte parti implicate. Este vorba, asadar, de un TRATAT/ARBITRAJ, si nu un „Dictat” (sau „Diktat”) impus unilateral, asa cum se sustine in discursul mainstream romanesc. Altfel spus, din pdv. al terminologiei juridice, “Dictatul de la Viena” …nu exista, asa cum nu exista “Dictatul de la Trianon”. Strict moral/etic vorbind, tratatul de la Trianon ar putea fi numit dictat, mai degraba decat tratatul de la Viena, unde a existat un relativ consimtamant de partea romana. Tehnic vorbind, ambele sunt insa TRATATE internationale (chiar daca eventual tratate ‘inegale’).
J.) DREPTURI ISTORICE: Termen INEXISTENT in dreptul international sau statal/constitutional (Staatsrecht), termen foarte raspandit insa in discursul public, si in ‘vulgata’, desemnand un presupus drept (exclusiv) al unei etnii/natiuni(!) sau a unui stat asupra unui teritoriu (de regula multietnic). Astfel, se vorbeste despre invocarea dreptului istoric asupra Transilvaniei de catre “unguri” sau “romani” (ca natiune/popor). Dreptul international insa NU cunoaste aceasta notiune, deoarece subiectul de drept international este, de regula, STATUL, si nu ETNIA/NATIUNEA. Exceptie: Dreptul la autodeterminare al POPOARELOR (termen vag definit ca totalitatea locuitorilor unei tari si nu membrii unei comunitati etnolingvistice) – drept contrabalansat insa de dreptul fiecarui STAT la integritate teritoriala. Mai corect ar fi deci daca s-ar vorbi de dreptul Ungariei (Mari) la integritate teritoriala, inainte de 1918, in baza principiului “uti possidetis”. La fel, si Romania are, dupa 1918 si 1945 dreptul la integritate teritoriala, de ex. in baza Cartei ONU (art. 2/4 privind nonviolenta si integritatea teritoriala statelor) (principiul uti possidetis fiind contestat dupa 1918).
K.) SUBIECT DE DREPT INTERNATIONAL: …este de regula STATUL, nu etnia, natiunea. De aceea, lamentatia dovedit falsa (vezi aici, pag. 1-2, 20-28), dar intretinuta pana in prezent, conform careia “ungurii au navalit in evul mediu peste romani, furandu-le Ardealul” este IRELEVANTA din pdv. al dreptului international, pt ca statul sta in centrul atentiei, si nu un grup etnic. Presupunand ca asa s-ar fi intamplat – sapaturile arheologice ale lui Stefan Pascu la Dabaca in anii 60-70 dovedesc insa exact contrariul, anume ca anterior venirii maghiarilor in acea zona lipseste continuitatea locuirii pentru circa 200 de ani – Ardealul a devenit si a ramas in posesia LEGITIMA a Regatului ungar (nu a “ungurilor”, ca grup etnolingvistic!), tocmai in baza cutumei acelor vremuri, mult mai tarziu codificata in principiul “uti possidetis”.
L.) NATIUNEA DE STAT (germana: Staatsnation): Termen desemnand totalitatea membrilor unei natiuni de tip francez sau nordamerican (natiune voluntara), uzitat insa defectuos si in sens discriminatoriu in tarile esteuropene (termenul Staatsnation este la randul sau INEXISTENT in dreptul international sau constitutional) desemnand in mod gresit etnia titulara, adica cea care da numele unei tari si care ar fi, pesemne, indreptatita EXCLUSIV sa conduca tara in regim etnocratic. De ex. in Romania, sintagma ambigua de “stat national”, nedefinita in constitutie(!) este interpretata CLAR in sens restrictiv, etnic, adica cu excluderea altor etnii din totalitatea cetatenilor cu drepturi egale. Chiar daca aceasta interpretare este ‘agreeata’ de maghiari, germani, ei definindu-se ca cetateni romani de nationalitate/etnie maghiara/germana, ea este totusi discriminatorie, pentru ca ii exclude, virtual, pe nonromani din totalitatea cetatenilor cu drepturi egale. Similar, in diverse scrieri ale unor istorici sasi se vorbeste de ungarische / rumaenische Staatsnation inainte/dupa 1918, natiuni carora li se atribuie “dreptul” (INEXISTENT) de a conduce tara “exclusiv a lor” prin intermediul unor politicieni si mai ales functionari publici coetnici, cu excluderea discriminatorie a altor etnici de la posturile administratiei de stat. Aceasta interpretare a lui Staatsnation este mai degraba expresia unei imaturitati politice a natiunilor si etniilor din Estul Europei.
M.) MIGRATIE versus CONTINUITATE: Comportament constitutiv pentru multe specii, inclusiv specia homo sapiens cat si pentru grupurile pe care le formeaza acesta (familii, triburi, etnii, popoare); fenomen deosebit de raspandit intre populatiile din Europa de Sud-Est, in ultimele secole/milenii – fenomen tabuizat si ideologizat in istoriografiile national(ist)e, incepand cu sec. XVIII, pornind de la perceptia (nefondata din pdv. juridic) ca migratia intr-un spatiu ar diminua “drepturile istorice” ale unui grup etnic. De aceea, in istoriografia romaneasca, (ca si in cea albaneza, dealtfel), se insista, aproape obsesiv pe fenomenul de “continuitate a locuirii” in perioade istorice fara surse credibile, cu ignorarea fenomenului migratiei romanesti inspre Ardeal, incepand cu evul mediu si, mai ales, in epoca moderna timpurie. Fenomenul migratiei a fost si este asadar foarte vizibil, constitutiv chiar, si in randul populatiei romanesti, de ex. migratia iobagilor romani plecati/fugiti din Valahia si Modova in Ardeal (si viceversa), mai ales pe pamanturile nobililor maghiari, in sec. 16-18, asezarea de romani munteni in zonele/satele sasesti din apropierea Carpatilor meridionali, la fel in Secuime, in diverse perioade istorice, la fel ca si migratia moderna in masa in orasele Transilvaniei si a Banatului, dupa 1918/1945. Aceste miscari etnodemografice romanesti de amploare sunt relativ bine documentate in varii surse primare, dar prea putin cunoscute/discutate, din motive dogmatice (repet: nefondate din pdv juridic, dar delicate din pdv psihologic, pentru identitatea si autoperceptia maselor, invatate sa creada altceva). Migratii in masa in si dinspre Ardeal au avut loc, evident, si la celelalte populatii ardelenesti, migratia istorica facand chiar parte din setul identitar al sasilor, svabilor, si, desigur, al maghiarilor, romilor si evreilor. Concuzionand, se poate spune fara echivoc ca ardelenii de azi sunt(em) cu totii, practic fara exceptii semnificative, urmasii (urmasilor) unor fosti imigranti. Optiunea egalitatii de drepturi, obligatii si sanse intre aceste grupuri se impune, teoretic, de la sine.
N.) IREDENTISM / IREDENTISTI: Greu de crezut, dar, prin definitie, in Ardeal NU exista iredentism maghiar, asa cum nu exista iredentisti moldoveni in Basarabia, chiar daca ei isi doresc unirea cu Romania sau asa cum nu exsita iredentisti sarbi in Bosnia care vor unirea cu Serbia. Motivul: Conform definitiei si etimologiei, irdedentisti exista doar in “tara mama” (de ex. in Ungaria, Romania, Rusia, Serbia), de unde pretind sa isi “elibereze” coetnicii de sub o reala sa inchipuita asuprire, din statele/regiunile vecine, din dorinta de a uni ulterior teritoriile locuite de populatia coetnica cu tara mama. Asadar, IREDEDINTISTI sunt/erau nu doar nationalistii din Ungaria ci si, de ex., un Corneliu Vadim Tudor, Bogdan Diaconu, Dan Tanasa cat si cei de la Noua Dreapta, din afara Transilvaniei, sau jurnalistii unor publicatii extracarpatice gen Jurnalul National, Formula AS etc. care se lamenteaza pe marginea pretinsei si practic inexistentei discriminari a romanilor din Secuime.
O.) REVIZIONISM: Atitudine/actiune, de ex. politica, ce urmareste revizuirea/reanalizarea/reinterpretarea unor stari de fapt sau decizii – tipic: trasarea unor frontiere intre state. Dreptul international permite …revizionismul unor frontiere, in conditii de consens si negociere, cu excluderea violentei sau a amenintarii cu violenta. A se vedea cazul unor perimetre maritime disputate de Ucraina si Romaia cat si diferendul dintre Croatia si Slovenia privind accesul Sloveniei la apele internationale.
P.) PRIVILEGIU: In acceptiunea premoderna, privilegiul era un DREPT preferential (mai exact: ‘cu dedicatie’) acordat de suveran (monarh) unor persoane sau colectivitati, si nicidecum “drepturi excesive” dobandite de un grup etnic fata de alt grup etnic, asa cum se subintelege in disputele pe teme transilvane. In Ardeal, “drepturi cu dedicatie”, adica privilegii obtinute de la suveran (regele Ungariei) aveau grupurile nobililor, a secuilor si a sasilor de pe Fundus Regius, partial si romanii din zona Hateg samd. Grupuri fara aceste privilegii erau locuitorii altor regiuni resp. iobagii nobililor, indiferent de etnie, religie. In acceptiunea moderna, privilegiul este inteles ca un fel de discriminare pozitiva, abuziva, a unei persoane sau a unui grup, prin tratament preferential in detrimentul altora. In aceasta acceptiune, privilegiatii sunt de ex. reprezentantii unui regim etnocratic sau a unuia “clerocratic” (de ex. clerici catolici in Imperiul Habsburgic, in sec. 18, nobili si politicieni, functionari maghiari in Ardeal, in sec. 19, inceput de sec. 20, functionari romani in sec. 20 si 21, cultul ortodox in Romania, in prima jumatate a sec. 20, partial si dupa 1989 etc. In concluzie, prin definitie, intr-o etnocratie precum Romania in sec. 20., o minoritate etnica NU poate fi privilegiata in sensul modern, asa cum sustine mitul privind minoritatea maghiara care ar avea, pesemne, mai multe drepturi (adica “privilegii”) decat majoritatea romana.
Q.) AUTODETERMINARE: Drept enuntat de presedintele SUA, Wilson, in 1918, aplicat insa, constient selectiv, doar natiunilor ‘clientelare’ (polonezi, cehi, sarbi, romani, insa nu si germanilor si maghiarilor), in vederea destramarii imperiilor europene continentale, concurentele imperiilor coloniale maritime ale tarilor Antantei. In anii 1960, prin intermediul mai multor Carte ONU s-a legiferat dreptul la autodeterminare al popoarelor (in proces de decolonizare) – drept contrabalansat de dreptul fiecarui stat la integritate teritoriala. In literatura de specialitate, in prezent, se discuta termenul de AUTODETERMINARE INTERNA, in cadrul unui stat, cu acceptarea integritatii teritoriale a acestuia, de ex. prin forme de autonomie. Autodeterminarea EXTERNA (separarea de un stat existent) se considera legitima doar in cazul in care statul respectiv refuza sa asigure, prin masuri discriminatorii violente, existenta si perpetuarea unui grup etnic pe teritoriul locuit de acesta (adica autodeterminarea interna!). In Transilvania, demersurile secuilor pentru autonomie si folosirea insemnelor proprii pot fi considerate expresii ale dorintei de autodeterminare interna, respinse insa in mod sistematic de statul roman. Pe cale de consecinta, in baza dreptului international, secuii ar putea invoca, foarte teoretic, dar totusi LEGITIM, dreptul al AUTODETERMINARE EXTERNA, adica ruperea de Romania care le refuza dreptul legitim la autodeterminare interna. Acesta este riscul pe care si-l asuma Romania prin antimaghiarismul institutionalizat pe care il practica. Nervozitatea si reactiile alergice ale prefectilor si a altor functionari cuasi-coloniali in judetele Harghita-Covasna-Mures ar putea avea acest substrat profund: Constiinta ca, in principiu, Romania se delegitimeaza singura in acele regiuni transilvane, riscand, intr-o eventualitate, intr-un context international propice secuilor, sa piarda acest teritoriu. De aici si veritabila obsesie de a mentine acolo cat mai multa populatie romaneasca, recent colonizata – incriminandu-i pe maghiarii autohtoni ca ar practica „epurarea etnica”.
R.) AUTONOMIE (teritoriala sau culturala): Forma de autoadministrare si autolegiurie a unui grup etnic (a. culturala) sau a unei regiuni (a. teritoriala), in anumite domenii de competenta, in cadrul unei tari si in conformitate cu constitutia tarii. Vezi Tiroul de Sud, in Italia. Autonomie NU inseamna SEPARATISM, SEGREGARE, IREDENTISM, cum intentionat se afirma, amestecand cu buna stiinta notiunile in discursul public romanesc mainstream, pentru a delegitima astfel o doleanta legitima a maghiarilor. Intamplare sau nu, definitia autonomiei de pe Wikipedia, in limba romana, asociaza autonomia cu independenta statala – fara a indica insa vreo sursa si in contradictie cu definitia curenta si practica autonomiei in multe tari.
S.) SEPARATISM / SECESIUNE: Miscare de rupere/separare a unui teritoriu de o tara, cu scopul constituirii unui stat separat sau alipirea/unificarea la/cu un alt stat, de regula vecin. Vezi si AUTODETERMINARE. Prin definitie, separatismul este esentialmente altceva decat autonomia. Elementul comun (exploatat de opozantii autonomiilor) este totusi AUTODETERMINAREA (a. interna = autonomie; a. externa = separatism). In ciuda conotatiilor sale negative, atribuite de regula de sustinatorii centralismului/nationalismului de stat, separatismul, in sine, nu este nici “bun”, nici “rau” – este similar unui divort colectiv, o dorinta / incercare a unei parti de tara de a parasi, din anumite motive, statul respectiv, de a iesi de sub jurisdictia acestuia. Conform Cartei ONU insa, fiecare stat are, prin definitie, dreptul la integritate teritoriala (drept partial contrabalansat de dreptul la autodeterminare al popoarelor) cat si dreptul la nonviolenta in relatia cu alte state. Pe de alta parte, separatismul consensual, de comun acord, este permis in dreptul international (vezi Cehoslovacia, in 1994).
T.) SEGREGARE: Termenul de segregare, fara conotatii negative, inseamna existenta separata, din pdv teritorial, a unor populatii, inclusiv a speciei umane. Segregarea conotata negativ denumeste in schimb separarea spatiala intentionata, de catre o persoana sau autoritate a unor grupuri, in scop discriminatoriu – grupuri care, in lipsa acestor masuri, ar imparti in mod firesc aceleasi spatiu (de ex. restaurante, mijloace de transport, institutii publice etc.). Este cat se poate de evident ca segregare nu inseamna nici autonomie si nici separatism, asa cum se insinueaza, intentionat calomnios in discursul antiautonomie in Romania. Este cat se poate de jignitor sa asociezi autonomia in Secuime cu separarea romanilor si a maghiarilor din acea zona in restaurante, trenuri, firme etc. cu intrari si spatii separate, utilizabile exclusiv de membrii unei singure etnii. Conform definitiei Comisiei Europene, separarea voluntara a unor grupuri NU constituie segregare.
U.) DISCRIMINARE: Conform legislatiei romanesti, “prin discriminare se întelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, înlăturarea recunoaşterii, folosintei sau exercitării, în conditii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertătilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vietii publice.” IMPORTANT: Conform Cartei limbilor regionale si minoritare, ratificata de Romania, “Adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei, sau urmărind să ţină seama de situaţiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspândite.“
V.) MINORITATE ETNICA: Termen creat in preajma conferintei de pace de la Paris, in 1918-1919, desemnand grupuri etnice autohtone si pana atunci constitutive, unele dominante numeric in orasele si regiunele de bastina, ce s-au regasit, in urma retrasarii arbitrare a granitelor unor foste imperii multinationale, in state national(ist)e, cu populatii majoritare antagonizate fata de “minoritari”. Notiunea de minoritate etnica implica doar drepturi individuale – refuzandu-se drepturile colective si constitutive pe care le detineau respectivele grupuri in trecut – cat si o subordonare explicita sau implicita fata de un grup etnic majoritar. Conceptia si proiectia de viitor in perioada 1918+ era accea ca “minoritatile nationale” vor trebui sa dispara in timp, prin asimilare, drepturile (net insuficiente) acordate acestora (tot arbitrar), de catre statele etnocratice proaspat infiintate/extinse fiind un fel de plasture pentru perioada de trecere, pana la asimilarea definitiva in etniile titulare ale noilor state nationale, croite dupa modelul francez, dominant la acea vreme. Aceasta meta-conceptie de inspiratie franceza, iacobina, se regaseste in detaliu in politicile aplicate, printre altele in Romania (si mult mai extrem in Grecia, Turcia) popoarelor autohtone din teritoriile nou dobandite dupa 1918. Cel tarziu in anii 1990, in urma unor decenii de conflicte si razboaie motivate partial national/etnic, pana si statele national-colonialiste care creeasera si impusesera aceste politici in Europa de Est (Franta) au admis ca au persistat sa impinga Europa (de Est) intr-o directie gresita, directie ce a culminat cu epurarile etnice din Balcani, Grecia, Turcia, la inceput de secol 20, cu exterminarile din lagarele naziste, cu deportari si noi epurari etnice in Polonia, Prusia Orientala, Cehia, Slovacia, Iugoslavia… Expresia reorientarii la nivel de conceptii si metapolitici nationale o reprezinta Conventiile cadru si Cartele privind protectia limbilor regionale cat si a “minoritatilor nationale”, formulate dupa 1989 si ratificate de multe state in anii 90-2000. Datorita nationalismului institutionalizat din numeroase state semnatare, aceste tratate internationale sunt insa pur facultative. Astfel, Franta, tara in care isi are sediul insasi Consiliul Europei, NU a ratificat, pana in prezent, Carta limbilor minoritare si regionale.
W.) ASIMILARE: Acceptarea/Preluarea INVOLUNTARA, sub presiune/amenintare, de catre membrii unui grup identitar/ligvistic/religios a identitatii unui alt grup identitar/ligvistic/religios. Vezi fenomenele de catolicizare, ortodoxizare, islamizare resp. de maghiarizare, romanizare, germanizare, polonizare etc. etc., URMARE a politicilor unor autoritati/state/centre de putere, ce s-au intiparit in constiinta publica colectiva in ultimele secole.
X.) ACULTURALIZARE: Acceptarea/Preluarea VOLUNTARA, chiar proactiva, fara presiune, de catre membrii unui grup identitar/ligvistic/religios a identitatii unui alt grup identitar/ligvistic/religios. Vezi adoptarea culturii/limbii si modului de viata al unei culturi gazda de catre persoane provenind din alt mediu (de ex. saxonizarea unor polonezi migrati in sec. XIX in orase din Ardeal, maghiarizarea proactiva a armenilor din Ardeal, romanizarea grecilor/turcilor/slavilor in Bucuresti cat si a multor maghiari mutati in orase din sudul Romaniei.)
Y.) VINA COLECTIVA: Invinuirea si pedepsirea unor comunitati pentru fapte (aparent) comise de o parte dintre ei. Este un principiu INEXISTENT in dreptul international, constitutional, penal, dar aplicat totusi arbitrar si selectiv in unele conflicte majore de catre partea aflata intr-o pozitie dominanta: de ex. invinuirea Germaniei pentru izbucnirea Primului Razboi Mondial, invinuirea, deportarea, exterminara fizica a unor clase sociale si a membrilor unor etnii in URSS si in alte tari comuniste, acuzarea si exterminarea comunitatilor de evrei dupa 1933 in Germania si alte state dictatoriale, alungarea/deportarea colectiva a germanilor din Cehoslovacia, Polonia, Prusia Orientala, Ungaria, Iugoslavia, Romania dupa 1944/45, a maghiarilor din Cehoslovacia, a bosniecilor musulmani in timpul raboiului civil din Bosnia, in anii 1990. Vina colectiva a unui popor se invoca deseori si in dezbaterile spontane de pe forurile online, pe teme national(ist)e, de regula pentru a delegitima sau inhiba exprimarea unor puncte de vedere nedorite (motto: “Taci din gura, pentru ca ‘neamul tau’ a comis, in trecut, x, y, z orori fata de ‘neamul meu’!’”)
Z.) TRANSILVANIA / ERDELY / SIEBENBUERGEN: Regiune intracarpatica, multietnica, multilingvistica, multiconfesionala de cel putin 1000 de ani, locuita in timp de varii populatii autohtone, cu modificari substantiale ale raporturilor majoritate-minoritate numerica. Regiunea poate fi considerata o reprezentare fidela, in miniatura, a Europei (prezenta istorica a TUTUROR marilor grupuri lingivstice si confesionale sa gaseste doar aici), reflectand, in evolutia (si involutia) sa toate tendintele majore, pozitive (convietuire, interactiune) si negative (hegemonialism, conflict), ale Europei de Vest, Centrale si de Est.
Hans Hedrich, politolog, activist civic Sighisoara/Schäßburg/Segesvar
14. 08. 2017
Suma argumentelor infecte pe care ni le îndrugă de 100 de ani revizionismul germano-ungar. Ar trebui să știe cretinul ăsta că Ungaria de la 1867 se afla într-un deficit bugetar imens, mai ales datorită cheltuielilor uriașe cu colonizarea, deznaționalizarea și propaganda oficială în țară și în străinătate, buget compensat cu banii negri ai bancherilor jidani, bani care au ridicat din nimic Prusia, ulterior Germania wilhelmiană, hitleristă și postbelică, jidovimea fiind sufletul maghiarizării. La 1917 se afla deja în incapacitate de plată, iar după 1919 într-o catastrofă umanitară care ar fi trebuit să continue, dreptatea Ungariei ar fi fost să rămână o țară de mâna a 5-a, la mila vecinilor bogați.
Economic și social Ungaria Mare nu era cu nimic superioară față de România sub regimul neofanariot(1866-1940), cum bine zicea Goga la 1916 „a trebuit să crape fațada occidentală ca să vedem mizeria dindărătul ei”: sub poleiala aurită nu era decât apartheid instituționalizat chiar contra ungurilor fără sânge albastru(în timp ce în toată Europa, chiar și Rusia, nobilimea decădea), împilarea și exploatarea popoarelor autohtone, împinse să emigreze, consolidarea neofeudalismului prin acapararea pământurilor de către ciocoii vechi și noi, colonizarea orașelor(preponderent nemțești), exploatarea materiilor prime de către concerne străine, comerțul mare și mic în mâna jidanilor, o industrie anemică ridicată de nemți, care nu putea face față consumului intern, sectorul serviciilor slab dezvoltat, învățământul laic și confesional numai în interesul deznaționalizării, etc., etc..
nu e prostie, e tradare si vanzare de neam….
Corect!