surena
119 aprobate
surena_surena@outlook.com
86.126.99.102

Oastea cea Mare a Țării Românești sau a Moldovei nu a fost introdusă de Ștefan cel Mare. Fără a pune în discuție meritele mărețului domnitor, santificat de BOR, trebuie spus că Oastea cea Mare a Țării, adică mobilizarea tuturor bărbaților liberi a apărut cu mult înaintea lui Ștefan cel Mare. Oastea cea Mare a lui Ștefan era undeva la 40000 de soldați, după cum o estimează și cronicarii străini.
În istografia noastră, mai ales în perioada comunistă, s-a acreditat ideea luptei întregului popor, în conformitate cu doctrina militară acelei perioade, și că armata profesionistă era redusă și limitată doar la ” curteni”, trupele domnitorului și ale boierilor. Lucrurile nu stau chiar așa…
Așa cum o dovedesc și documentele venețiene, precum și informațiile Regatului Ungariei, Radu I, tatăl lui Dan I și Mircea cel Bătrân, a cumpărat din Veneția 10000 de armuri cavalerești, conform standardelor Apusului. Acest lucru reflectă, pe de o parte, puterea economică a Țării Românești, pe de altă parte, faptul că domnitorii români pentru a face față expansiunii Ungariei, Poloniei și mai ales Imperiului otoman înțelegeau importanța dotării armatei permanente a Țării. Atunci când Sergiu Nicolescu a reprodus în filmul „Mircea” imaginea cavalerilor grei, alături de cavaleria ușoară după modelul mongoli-tătar, ori trupele țărănești dovedea că era bine documentat. În legătură cu participarea lui Mircea cel Bătrân la celebra Bătălie de la Nicopole, unde cavalerii apuseni au fost șocați să vadă o trupă mixtă a românilor formată din cavaleri și oșteni înarmați „țărănește” ce au cerut, cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, de a lupta primii ca buni cunoscători ai modului de luptă al turcilor și sârbilor (aliații otomanilor) au fost refuzați de francezi și burgunzi tocmai datorită imaginii țăranilor, chiar dacă aceștia erau creme de la crrme fin Oastea cea Mare.
Participarea legendară a Banului Mărăcine al Olteniei cu 500 de cavaleri cu armuri strălucitoare în celebra Bătălie de la Crecy este puțin cunoscută în România, dar bine cunoscută în Franța fiind mediatizată de urmașul acestuia, poetul Ronsar și redescoperită de Vasile Alecsandri.
Cu siguranță că domnitorii români s-au bazat pe Oastea cea Mare, dar acesta, conform cronicarilor, apoi a istoricilor militari, nu intra în luptă decât în momentele grele, de susținere a „lefegiilor” domnești și boierești. Revenind la Ștefan cel Mare și la Grigore Ureche aflăm și pedepsele ce le dădea domnul „degrabă vărsătoriu de sânge” celor care nu participau, aflăm și avantajele pe care le oferea participarea în Oastea cea Mare atât pentru răzeșii moldoveni cât și individual. Dacă cineva își închipuie că răzeșii, moșnenii participau la luptă doar la chemarea domnitorului se înșală, participau și datorită avantajelor, adică a „danilor” ce le conferea anumite drepturi, dar și obligații. Neascultarea și neasumarea obligațiilor atrăgea pedepsele domnești.
Oastea cea Mare a funcționat atâta timp cât mica proprietate țărănească și cea colectivă în devălmășie a fost puternică. Începând din sec XVI pe măsură ce Țara Românească și Moldova se feudalizează și centralizează, proprietățile țărănești dispar, țăranii devin șerbi, rumâni, Oastea cea Mare își pierde importanță dpdv militar, dar și ca urmare a depășirii acesteia sub aspectul armamentului, tacticii de luptă etc.. Acest lucru devine evident în vremea lui Mihai Viteazul iar în războaiele dintre Matei Basarab și Vasile Lupu participă tot mai puțini țărani, armatele fiind formate preponderent din profesioniști plătiți.
În Transilvania, dacă nu mă înșel, ca și în Ungaria ridicarea Oastei cea Mare a fost în timpul celei de-a doua invazii masive tătaro-mongole a Hoardei de Aur din vremea emirului Nogai, făcătorul de hani.
În 1877 când domnitorul Carol I, viitorul prim rege al României, a făcut apel la Țară și popor, țăranii s-au înrolat datorită promisiunii de a primi pământ, la fel a fost și în Primul și Al Doilea Război Mondial.
Ce vreau să punctez este faptul că în armata de recruți, ce a fost forma majoritara de organizare a armatei românilor, a existat întotdeauna un nucleu profesionist, de militari de carieră. Acest lucru este cunoscut încă din antichitate, o armată eminamente din recruți neexistând. Profesioniștii erau lefegii, adică plătiți și este normal.
Mulți folosesc termenul de mercenar, dar fără să-i cunoască sensul. Trupele mercenari, așa cum cunoaștem ori ar trebui să cunoaștem, provin din antichitate și se referă la militarii străini plătiți aflați în slujba unui stat. Știm acest lucru de la egipteni, persani, cartaginezi, romani etc unde luptau alături de militarii profesioniști locali. În Cartagina apar cel mai bine evidențiați și sunt cunoscuți și datorită unei răscoale foarte puternice. În Roma Antică avem trupele aliaților ori ale auxiliarilor ce luptau alături de legiuni. În vremea lui Iustinian vedem, conform Istoriei Secrete a lui Procopius, pe lângă sistemul unic de salarizare a „bugetarilor” și „externalizarea” unor activități ale armatei în cazul trupelor lui Brlisarius, probabil unul dintre cei mai mari comandanți militari ai tuturor timpurilor, având în vedere resursele de care a dispus.
În concluzie să nu confundam trupele profesioniste ale armatei române, chiar cu program de 8 ore, cu 2-3 aplicații pe an, cu pas de defilare nesinctonizat, cu mercenarii ce îi găsim în firmele private sud africane, americane, engleze sau rusești ori cu mercenarii din Legiunea Străină ori Spaniolă.
Revenind la plata soldaților…cu ceva timp în urmă am avut aici o polemică cu un istoric ce bătea câmpii și confunda legionarii cu pretorienii. Încă de pe vremea romanilor, istoricul Tacitus prezintă admirabil doleanțele legionarilor de la Rin, salariul militarilor nu a fost și nu va fi mare în raport cu riscurile, dar aveau și alte avantaje: veniturile din jafuri, pensia, servicii medicale peste media civililor, dreptul de proprietate la sfârșitul carierei iar pentru auxiliari cetățenia romană și pensia de…urmaș. Chiar dacă teoretic legionarul nu avea voie să se căsătorească concubinajul și copii erau recunoscuți și beneficiau de drepturi. Mai erau și drepturile politice pe care legionarii le aveau în orașe.
Cu alte cuvinte, statul recompensa militarul la sfârșitul carierei din armată. Acesta este și motivul pentru care încă de pe vremea romanilor militarii primeau o pensie mai mare decât salariul.
Până la urmă alegerea carierei militare, după cum spunea și Tacitus, era calea de a scăpa de sărăcie, de a deveni cunoscut datorită meritelor proprii ( astăzi meritocrația în armată româna, în societatea română de azi e o glumă), de a fi cunoscut și apreciat la bătrânețe, de a face parte din sfatul „bătrânilor”
( veteranilor) deosebit de apreciat la guvernarea unei comunități.
Dacă vrei să câștigi bani și faimă imediat, vorba lui Procopius, te faci atlet ori conducător de car sau dansatoare la circ….
P.S Un stat normal, nu eșuat, se bazează pe armată și cetățeni pentru apărare, dacă cetățenii nu vor să lupte ori să sprijine armată, conducătorul, acest lucru se datorează după cum spun istoricii antici romani sau chinezi, faptului că conducătorul și implicit statul au pierdut mandatul Cerului și încrederea poporului. Soluția o reprezintă înlăturarea acestora și a nevrednicilor, pedepsirea exemplara a lor (omorârea) și mobilizarea în vederea respingerii inamicului. Astăzi dacă citezi acest lucru din Tacitus, Confucius sau Lao Zi riști să fii anchetat și condamnat ori și mai grav acuzat de putinism….