Pictorul Viorel Mărginean- valoarea națională de pe stradă Pangratti

Născut la 12 decembrie 1933, în satul Cenade, județul Alba, Viorel Mărginean este al zecelea copil al părinților săi. Și, ca orice mare artist, veleitățile remarcabile dau semne pronunțate încă din copilărie: curiozitatea, privirea diferită asupra a tot ceea ce ne înconjoară, atenția la detalii și  „nevăzut“,  toate acestea dau startul unei construcții artistice  a unuia dintre cei mai mari pictori români contemporani.

„Atunci când este să se împlinească ceva, lucrurile au un natural al lor! Acesta este destinul“, subliniază artistul.

Viorel Mărginean construiește un edificiu solid al carierei sale de artist, fără a avea în mod particular anumiți mentori.  Începe studiul  la Școala Medie de Arte Plastice din Cluj și continuă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Urmează, apoi, cursuri în SUA, Franța și Anglia. Începând din 1962, este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Expune atât în țară, cât și în SUA, Germania, Austria, Bulgaria, Franța, Italia, Spania.

Este ales membru al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris (1981) și al Academiei Internaționale de Artă Modernă din Roma (1999), iar în 2006, membru de onoare al Academiei Române.

Lucrează pe pânze uriașe, cea mai mare lucrare fiind înaltă de opt metri și  lungă de 50 de metri! Aceasta a fost expusă pe fațada Teatrului Național, cu ocazia vernisajului de la Artmark, iar apoi, la Paris, la sediul UNESCO, îmbrăcând cei trei pereți ai clădirii. Tablourile sale se află în muzee mari din România dar și în zeci de colecții particulare din tară și străinătate (Anglia, Australia, Bulgaria, Danemarca, Elveția, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia sau SUA.

Viorel Mărginean a ocupat funcții importante în domeniul culturii: vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici, director al Muzeului Național de Artă al României și ministru al culturii.

Muzeul Zambaccian, salvat de Viorel Mărginean

După cutremurul din 1977, deși clădirea nu a fost afectată, guvernul comunist a profitat si a încălcat prevederile actului de donație și a mutat colecția de artă de la Muzeul Zambaccian la Muzeul Colecțiilor de Artă, nou înființat. Lucrările proveneau din colecțiile unor muzee mici dar si din unele colecții particulare: Zambaccian, Hurmuz Aznavorian, Dumitru și Maria Stefănescu, Josefina și Eugen Taru, Emanoil Romulus Anca și Ortansa Dinulescu Anca, Mircea Petrescu și Artemiza Petrescu, Sică Alexandrescu, Clara și Anatol E. Baconsky, Sorin Schachter, Céline Emilian Marcu Beza-Hortensia și Vasile Beza, Alexandra și Barbu Slătineanu.

„Am dăruit poporului colecția mea de artă, deoarece și talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, (…) altfel aș fi trădat poporul și pe artiștii cărora le-am cules rodul”—K. Zambaccian

Deși Muzeul Colecțiilor de Artă s-a înființat în ideea de a strânge colecțiile din spații mici, părerea mea este că lucrările adunate de colecționarul respectiv trebuiau să rămână în casa lui. Singurul colecționar care a stabilit o clauză a fost Zambaccian care a menționat că donează casa statului român dacă toate lucrările rămân expuse în casa sa. Zambaccian avea doi nepoți. După ce lucrările au fost duse la Casa Colecțiilor, cei doi nepoți au dat în judecată statul român, dar procesul a fost blocat o vreme îndelungată. Casa a fost restaurată în întregime pentru a crea o fundație în acest spațiu.Fiind directorul Muzeului Național de Artă, deși nu mi s-a comunicat nimic, pur instinctual am mers să văd ce se întâmplă la Muzeul Colecțiilor. În 1996, fără să știu că fostul director adjunct al muzeului, doamna Teodorescu a oprit livrarea lucrărilor care trebuiau să se întoarcă la Casa Zambaccian, am vorbit cu muzeografii și am dat dispoziție ca acest lucru să se întâmple cât mai urgent. Le-am panotat și le-am așezat pe pereți, fără să știu ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă. După ce le-am expus, a doua zi,  aveam conferința de presă iar la ora 13h00 avea loc deschiderea oficială a Muzeului Zambaccian. Am fost, însă, anunțat la ora 8h00 că nu mai sunt director. Conferința de presă nu a mai avut loc, însă, totuși, la 13h00 am deschis muzeul Zambaccian de care ne bucurăm cu toții și astăzi“, mărturisește Viorel Mărginean.

Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în martie 1947. Colecționar și critic de artă, Krikor H. Zambaccian a adunat de-a lungul întregii sale vieți una dintre cele mai bogate și valoroase colecții de artă din România, cuprinzând pictură, sculptură, grafică și mobilier, pe care a dăruit-o statului român în trei etape succesive: în 1947, în 1957 și, ultima parte, în 1962. Muzeul prezintă lucrări de vârf ale pictorilor secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea: Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian. Alături de aceștia se regăsesc lucrări ale artiștilor din perioada interbelică: Tonitza, Pallady, Petrașcu, Iser, Dărăscu, Ressu etc.

Povestea extraordinară a Casei Melik

Casa Melik (construită în anul 1760) este considerată a fi cea mai veche locuință din București. Vândută în 1815 lui Kevork Nazaretoglu, un negustor armean, casa este moștenită mai târziu de fiul său, Agop, care o lasă zestre mai departe fiicei sale Ana, soția lui Jacob Melik, armean și el.

Ion Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti și Ion Brătianu erau oaspeți permanenți în casă Melik, prieteni fiind cu  Jacob încă din  perioadă cât ei erau studenți la Paris. Exilat timp de nouă ani, Jacob Melik se întoarce în tară și, în 1857, decide renovarea casei, în stilul său original.

Soții Melik au locuit aici pană la sfârșitul vieții. Pentru că nu aveau copii, au dorit ca în casă lor să se înființeze un azil pentru femeile sărace din comunitatea armeană. Nu au întârziat însă procesele între comunitatea armeană și nepoții și strănepoții lui Jacob Melik, care sperau să moștenească locuința.

Un strănepot câștigă pentru o scurtă perioadă locuința, iar mai târziu, casa devine azil, și apoi este locuită de chiriași.

După aceste perioade, casa a ajuns într-o stare avansată de degradare. În 1970, soții Răut, colecționari români stabiliți la Paris, au trimis două treimi din colecția lor care a fost expusă în Casa Melik, însă, în decembrie 1971, aici au fost interzise vizitele.

Printre obiectele colecției, în prim plan, se află pânzele și desenele semnate Theodor Pallady. Colecția mai cuprinde tablouri ale pictorilor europeni, obiecte de mobilier, sculpturi, textile sau ceramică din secolele XV I – XIX, care provin din artă egipteană, indiană, chineză, renascentistă italiană, franceză etc.

« Toate operele din Casa Melik au fost aduse tot la Muzeul Colecțiilor, iar casa a rămas goală. A fost creat un depozit de lucrări achiziționate de statul român de la artiștii contemporani. În plafoanele din lemn cu sculpturi superbe, erau înfipte niște orori de neoane, pereții și podeaua erau deteriorate. Armenii au cerut audiență la președintele Iliescu spunând că locuința a fost donată sub presiune și că trebuie revendicată pentru a deveni patrimoniu al minorității armene. În calitate de director al Muzeului Național, am început renovarea casei. Timp de două săptămâni, împreună cu o echipă de constructori, am scos toate lucrările depozitate și le-am dus la Muzeul Național de Artă. Am reparat acoperișul și am renovat întreaga casă. Am expus imediat o colecție combinată a unor colecționari care trăiau în Franța și astfel am reușit  redau valoarea  acestei minunate clădiri », a conchis Viorel Mărginean.

21 de tablouri împușcate la Revoluție

Încă de la intrarea în atelierul de pe strada Pangratti, atenția mi-a fost atrasă de o pânză de mari dimensiuni ce reprezenta un nud și care avea o gaură în partea de sus. Ridicând, apoi, privirea către plafonul înalt, acesta părea ciuruit de gloanțe. Am întrebat care este istoria acelor urme care probabil datează de ceva vreme și nu au dispărut nici astăzi.

„Sunt urmele gloanțelor de la Revoluție. Pe blocul din fața atelierului meu erau bărbați care trăgeau cu arme. Eu eram acasă și am plecat către atelier, dar la Arcul de Triumf am întâlnit grupuri de oameni care îmi spuneau să nu merg către strada Pangratti deoarece se trage. Atunci, am anunța-o pe Sofica, femeia de servicu, să mascheze ușa atelierului cu placaje pentru a crea impresia că acolo este un zid. Ningea, iar vântul bătea dinspre nord, astfel încât s-a depus un strat de zăpadă, consistent, în întreaga încăpere. Am găsit în atelierul lui Maitec, de la parter, o cizmă de femeie. Jos a izbucnit un incendiu, dar printr-o minune dumnezeiască atelierul meu nu a ars…doar niște pene care erau într-o vază. Atât. În schimb, 21 de tablouri aveau urme de glonț“, a rememorat pictorul zilele de foc ale Revoluției din ’89.

Diva filmului francez, Marina Vlady, îndrăgostită de pânzele lui Mărginean

În timpul filmărilor la „Steaua fără nume“, în 1966, Marina Vlady a văzut o lucrare de-a lui Viorel Mărginean, expusă la Galeria Orizont. Tabloul reprezenta un peisaj din localitatea prahoveană, Breaza, văzut de sus, ca dintr-un zbor de pasăre, iar actriței i-a plăcut atât de mult încât l-a așezat, imediat pe peretele din camera hotelului, luându-l apoi, cu ea, în Franța.

Specialiștii spun că pictura lui Viorel Mărginean are patru dimensiuni. La cele trei coordonate spațiale se adaugă cea temporală, care rezultă din privirea aruncată peste suprafețele ample, pictate cu detalii în miniatură.

L-am întrebat pe  Viorel Mărginean dacă are vreun regret, ceva ce și-ar fi dorit să facă și nu a făcut, ceva ce i s-a întâmplat fără voia sa și nu trebuia să i se întâmple. Artistul mi-a evocat o întâmplare recentă legată de expoziția de la Muzeul Național organizată cu ocazia Centenarului, menționând că este nefiresc că statul român nu a făcut nici o achiziție a vreunei lucrări expuse în acest spațiu.

Îmi iau rămas bun de la artist. Pe o pânză mare, așezată pe șevalet, pictorul își continuă reveria ecvestră. Sute de căluți străbat câmpul alb al țesăturii cerate în drumul lor spiralat, către înalt. Pensula desenează un vis restant al copilăriei sale, când caii de la Cenade își răsfirau coama către cer sub ochii albaștri, mirați, ai copilului Viorel Mărginean.