Majoritatea scoţienilor nu revendică nicio apartenenţă religioasă. Fără niciun Dumnezeu!
Majoritatea scoţienilor nu revendică nicio apartenenţă religioasă, o situaţie fără precedent pentru o naţiune constitutivă a Regatului Unit, potrivit datelor difuzate marţi de serviciul pentru recensământ, informează AFP.
Conform rezultatelor unui studiu realizat în 2022, 51,5% din populaţie se consideră ”non-religioasă”, în comparaţie cu 36,7% în 2018 şi 27,5% în 2001.
Numărul persoanelor care se identifică drept enoriaşi ai Bisericii Scoţiei, protestante, a scăzut cu peste un milion de persoane din 2001 în acest teritoriu cu peste cinci milioane de locuitori. Aceştia constituie 20,4% din populaţie.
Procentul reprezentat de creştini catolici s-a diminuat de la 15,9% la 13,3%, în comparaţie cu cea a populaţiei de confesiune musulmană, care a crescut de la 1,45% la 2,2% în decursul a 10 ani.
Aceeaşi tendinţă se prezintă în restul Regatului Unit.
În Anglia şi în Ţara Galilor, răspunsul ”nicio religie” s-a plasat pe locul al doilea la cel mai recent recensământ, din 2021, când a înregistrat un procent de 37,2% faţă de 25,2% în 2011.
Pentru prima dată, mai puţin de jumătate (46,2%) din populaţia Angliei şi a Ţării Galilor se considera ”creştină” în 2021.
Forțele străine provoacă un declin în industria românească?
Stiripesurse
Cei mai căutați pantofi de mers confortabil pentru bărbați în 2024!
Archstride
În Irlanda de Nord, proporţia persoanelor care nu revendică nicio apartenenţă religioasă a crescut de la 10,1% la 17,4% în acelaşi deceniu.
Cel mai recent recensământ a arătat că în prezent catolicii sunt mai numeroşi decât protestanţii, răsturnare de situaţie istorică pentru această provincie creată în urmă cu un secol ca enclavă protestantă într-o Irlandă catolică şi marcată de conflicte interreligioase.
NapocaNews, Foto: Inverness Courier
Bravo ”redacț’o început-ai să cenzorezi , ai !?!
Păi, io, ăla care credeam că orice ”carte” începe cu pagina…1, mă rog, cu…coperta, aci începuși cu..17 !!!!???!!!
:(
Membrii masoneriei sunt selectaţi dintre băştinaşi cu diverse dezechilibrări mentale, de inteligenţă variabilă, dar de regulă mai degrabă inteligenţi. Sunt supuşi unor proceduri de selecţie care testează în primul rând disponibilitatea candidatului de a permite a fi umilit, lipsa capacităţii de a sesiza ridicolul, opacitate faţă de noţiunile de cert şi incert, să aibă dificultăţi de a face distincţia între fantastic şi realitate. Candidatului îi lipseşte „organul” necesar pentru aprecierea echității şi echilibrului în raporturile dintre persoane, el vede firesc ceea ce, pentru o persoană cu gândire nepoluată, ar fi inimaginabil: să facă o tranzacţie irevocabilă pe seama propriei persoane în a da ceva cert, respectiv viaţa lor, unor străini despre care nu cunosc absolut nimic în schimbul a ceva incert, între care: mirajul abundenței materiale, faima, glorie, popularitate, confort, bunuri diverse, bani, privilegii, siguranţă materială şi, cel mai important, imunitate juridică pentru a putea comite infracțiuni fără limită! Aceste avantaje sunt promise nelimitat de respectivii străini. Pe scurt, sunt români cu caracter genetic de prădător, care cunosc doar luatul nu şi datul, nicidecum schimbul echitabil, infractori disperaţi care sunt perfect conştienţi că dacă nu se înrolează sub protecţia unor străini ce li se par experţi în realizarea imunităţii juridice, ar sfârşi în puşcarii sau la periferia societăţii.
În orice etnie se nasc oameni cu vocaţie infracţională care sunt în număr foarte mic faţa de restul populaţiei care nicidecum nu caracterizează etnia respectivă. Aceşti infractori, promovaţi de mass-media drept conducători, NU sunt un eşantion caracteristic al Etniei Române, ci dimpotrivă. Probabil nu depăşesc 50.000 din care 25.000 în puşcarii, 10.000 în diverse etape de cercetare şi 15.000, din cei mai vicleni şi talentaţi, sunt adunaţi în masonerie şi folosiţi să ocupe funcţii în stat.
Sunt însă foarte vizibili şi foarte stridenţi deoarece mass-media îi promovează doar pe aceştia şi pe evreii, sub falsă identitate de români, care care ulterior le atribuie românilor pentru compromitere. Asta este ceea ce vede Poporul şi nici o altă informaţie nu poate ajunge la
Masoneria nu este nimic altceva decât un mare grup de crimă foarte bine organizată compusă din infractori băştinaşi cu scop de a prăda pe termen lung patrimoniul Poporului Român în favoarea Etniei Evreieşti.
Crima dezorganizata este la puşcărie, crima organizată de „Elita” Etniei Evreieşti ocupă funcţiile de conducere în Statul Român, numiţi în funcţii de cei care deja au ajuns în funcţii şi aleşi pe listele de vot. Listele de vot sunt populate exclusiv cu masoni sau evrei cu falsa identitate de români, unguri, germani etc.. Plasaţi în funcţii în Stat, ei nu conduc nimic, nici nu ar putea, doar executa ordinele date în lojă de stăpânii lor. La fel găsim situaţia şi în firme mai ales cele private, unde au funcţii importante de acţionari sau administratori şi execută ordinele date în lojă de stăpânii lor.comit fapte reprobabile sub respectiva falsă identitate românească, pe
Toți membrii guvernului sunt masoni.
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag.80
…spre Timna; căci ea văzuse că Şela s-a făcut mare şi ea nu i-a fost dată lui ca
soţie.
Iar dacă a văzut-o Iuda, el a luat-o drept o desfrînată, fiindcă ea îşi
acoperise faţa.
Şi el s-a abătut la ea din cale şi a zis: «Haide, vreau să intru la tine!»,
fiindcă el nu ştia că este noră-sa. Dar ea i-a răspuns: «Ce-mi vei da mie ca să
intri la mine?».
Atunci el a zis: «Îţi voi trimite un ied din caprele turmei mele». Ea a
adăugat: «Dar să-mi laşi vreun zălog, pînă ce-mi vei trimite».
A întrebat Iuda: «Ce zălog să-ţi las?» Zis-a ea: «Inelul tău cu pecete şi brîul
tău şi toiagul tău din mîna ta». Şi el i le-a dat. Şi a intrat la ea şi a rămas grea
cu el.
Apoi ea s-a sculat şi s-a dus şi, lepădîndu-şi vălul, s-a îmbrăcat iarăşi în
veşmintele ei de văduvie.
Ci Iuda a trimis iedul, dîndu-l în mîna prietenului său Hira din Adulam, ca
să ia zălogul de la acea femeie. Dar el n-a găsit-o.
Atunci el a întrebat pe oamenii locului zicînd: «Unde este acea femeie
desfrînată care şedea lînga Enaim în drum?». Dar ei i-au spus: «Pe aici n-a
fost nici o femeie desfrînată!».
Atunci Hira Adulamitul s-a întors la Iuda şi i-a spus: «N-am găsit-o! Ba
încă oamenii din partea locului m-au încredinţat că pe acolo n-a fost nici o
femeie desfrînată!».
Atunci a zis Iuda: «Să şi le ţie! Numai să nu mă facă de ocară, căci, iată,
eu i-am trimis iedul acesta şi tu nu ai găsit-o!».
Însă după vreo trei luni de zile, i s-a adus lui Iuda această veste: «Tamara,
nora ta, a căzut în desfrînare. Şi iată a rămas grea din desfrînare». Atunci a
grăit Iuda: «Scoateţi-o afară ca să fie arsă».
Dar pe cînd ea era scoasă afară, a trimis socrului său această vorbă: «Eu
am rămas grea cu omul care este stăpînul acestor lucruri». Şi a mai zis: «Uită-
te, te rog, bine ale cui sînt: acest inel şi acest brîu şi acest toiag!».
Şi Iuda s-a uitat bine şi a rostit: «Ea este mai dreaptă decît mine, de
vreme ce nu am dat-o de soţie lui Şela, fiul meu!». Însă el nu a mai cunoscut-
o.
Şi cînd a fost ca să nască, iată în pîntecele ei erau doi gemeni.
Şi în ceasul naşterii, unul dintre gemeni şi-a scos mîna afară. Atunci
moaşa a apucat-o şi a legat de ea un fir de aţă roşie, zicînd: «Acesta a ieşit
cel dintîi».
Iar după ce el şi-a tras mîna înapoi, iată că a ieşit şi frate-său. Atunci a zis
moaşa: «Ce spărtură ai făcut!». Şi i-au pus numele Fares.
După aceea a ieşit fratele său, care avea la mînă firul stacojiu, şi i-au pus
numele Zerah” (Facerea, XXXVIII, 11―30).
Nu putem fi învinuiţi că, sub pretextul de a expune esenţa vreunui
eveniment oarecare, ne-am limita la o relatare succintă care ar denatura
textul „sfînt”. Dimpotrivă, se vor găsi, probabil, destui cititori care vor spune
că ar fi fost mai bine dacă am fi relatat evenimentul pe scurt, în trăsăturile lui
esenţiale, şi în schimb am fi dezvoltat mai amplu critica. Dar, avînd în vedere
caracterul operei care constituie obiectul analizei de faţă, credem că un scurt
rezumat îşi are sensul numai atunci cînd este vorba de episoade ale căror
amănunte nu prezintă mare importanţă. Cînd însă „sfînta scriptură” citează
cazuri ca aventurile Tamarei, este absolut necesar să le reproducem fără a
omite absolut nimic. Nu trebuie să uităm că totul a fost dictat de „sfîntul duh”
în persoană! Şi e nevoie de mai multă lumină pentru a scoate la iveală toate
perlele cuprinse în textul „sfînt”. Critica nu trebuie să ofere teologilor
posibilitatea de a le spune cititorilor că sînt înşelaţi prin denaturarea „sfintei
scripturi”.
Toate cele relatate în povestea cu Tamara constituie o parte integrantă a
cărţii „sfinte” şi biserica nu le reneagă, în ciuda caracterului lor urît,
neverosimil şi indecent.
La urma urmelor, este foarte ciudat că Tamara, căreia îi mersese atît de
prost cu primii doi soţi, a ţinut să fie a tatălui lor numai pentru motivul că
acesta uitase să-i dea de soţ pe cel de-al treilea fiu al său, aşa cum făgă-
duise. „Ea îşi pune vălul ca să semene cu o femeie desfrînată ― spune
Voltaire ― pe cîtă vreme ştim că vălul a fost întotdeauna un veşmînt al
femeilor cinstite. Este adevărat că în oraşele mari, unde desfrîul este foarte
răspîndit, prostituatele aşteaptă trecătorii pe străzi, aşa cum se întîmplă la
Londra, la Paris, la Veneţia, la Roma; dar e cu totul de necrezut ca în
prăpădita şi săraca ţară Canaan femeile desfrînate să fi aşteptat pe trecători
la răspîntie de drumuri. În afară de aceasta, e foarte ciudat ca un patriarh să
fi acceptat să se dea în dragoste cu o femeie desfrînată în plină zi, la drumul
mare, riscînd să fie văzut de toţi trecătorii. Şi, în sfîrşit, e cu totul de necrezut
ca Iuda, care era un străin în Canaan şi nu avea acolo nici cea mai mică
proprietate, să fi avut cutezanţa de a porunci să fie arsă nora lui pentru
motivul că e gravidă şi ca imediat, tot din porunca lui, să fie ridicat un rug, ca
şi cum el ar fi judecătorul şi stăpînul acestei ţări”.
După povestea cu Tamara, Biblia revine la Iosif. Găsim aici un episod care
seamănă uimitor cu legenda lui Teseu, Fedra şi Hipolit. Autorul „sfînt” ne
relatează că Putifar, bogatul eunuc şi dregător care îl cumpărase pe Iosif, era
căsătorit şi că, deşi nu se închina dumnezeului lui Iosif, nu a întîrziat să
recunoască că acest dumnezeu îl ajuta pe robul său în toate treburile: „Şi
stăpînul său vedea că domnul este cu Iosif, căci orice începea el, domnul prin
mîna lui aducea la bun sfîrşit” (Facerea, XXXIX, 3).
Această constatare nu l-a făcut pe dregător să treacă la credinţa
evreiască, dar „el a lăsat pe mîna lui Iosif tot ce avea şi, avîndu-l pe el, nu se
mai îngrijea de nimic altceva decît de mîncarea pe care o mînca. Iar Iosif era
mîndru la făptură şi frumos la chip.
Şi după toate aceste fapte petrecute, femeia stăpînului său şi-a pus ochii
pe Iosif şi i-a spus: «Culcă-te cu mine!».
El însă n-a voit, ci i-a răspuns femeii stăpînului său: «Iată, stăpînul meu,
de cînd mă are pe mine, nu mai duce grijă de ce este în casa lui şi toate cîte
are le-a dat pe mîna mea.
Nu este nimeni mai mare decît mine în casa aceasta şi nu m-a oprit de la
nimic, doar numai de la tine, fiindcă eşti femeia lui. Deci cum să săvîrşesc eu
această mare nelegiuire şi să păcătuiesc înaintea lui dumnezeu?».
Şi măcar că ea stăruia de Iosif zi cu zi, el nu-i dădea ascultare să se culce
lîngă ea sau să stea cu ea.
Iar într-o zi, intrînd el în casă ca să-şi îndeplinească lucrul său şi fiindcă
nimeni dintre oamenii casei nu era acolo înăuntru,
Ea l-a apucat de haină şi i-a zis: «Culcă-te cu mine!». Atunci el a lăsat
haina în mîna ei şi a fugit afară” (Facerea, XXXIX, 6―12).
Cînd s-a înapoiat Putifar, soţia lui i-a povestit toată tărăşenia pe de-a-
ndoaselea: „A venit peste mine robul evreu pe care ni l-ai adus în casă, voind
să-şi bată joc de mine, dar cînd am început să strig din răsputeri şi să chem
ajutor, atunci el a lăsat haina lui lîngă mine şi a fugit afară!” (Facerea, XXXIX,
17―18).
Putifar, aflînd despre acest pretins atentat, s-a înfuriat atît de rău, încît,
nemaivoind să audă nici un fel de explicaţii din partea lui Iosif, a poruncit
imediat ca el să fie aruncat în închisoarea unde erau ţinuţi întemniţaţii
împăratului. Dar ― o, sfîntă providenţă! ― s-a întîmplat că mai-marele
închisorii l-a îndrăgit pe robul evreu. În scurt timp, el a îmbunătăţit soarta lui
Iosif, numindu-l mai mare peste ceilalţi osîndiţi, astfel că nimic nu se făcea în
temniţă fără ştirea lui Iosif.
Mai tîrziu, după un timp pe care „sfîntul” autor nu-l precizează, pitarul şi
paharnicul regelui au căzut în dizgraţie şi au ajuns tovarăşi de închisoare cu
Iosif. Într-o bună dimineaţă, găsindu-i amărîţi, Iosif i-a întrebat ce-i apasă. Ei
au răspuns: „Am visat fiecare cîte un vis şi nu e nimeni care să ni le
tîlcuiască!”. Dar Iosif a grăit către ei: „Oare tîlcuirile nu vin de la dumnezeu?
Spuneţi-mi visele voastre!”
Atunci căpetenia paharnicilor povesti visul său lui Iosif vorbind aşa: „«Se
făcea, în visul meu, că în faţa mea era un butuc de vie. Şi butucul avea trei
curpeni şi mi se părea că înmugureşte şi dă floare, iar ciorchinii ajunseră
struguri copţi.
Şi se făcea că am în mînă cupa lui faraon şi luam struguri şi-i storceam în
cupă şi dădeam cupa în mîna lui faraon!».
Atunci Iosif i-a spus: «Iată tîlcul visului: cei trei curpeni de viţă sînt trei
zile.
Peste trei zile faraon va înălţa capul tău şi te va pune iar în dregătoria ta
şi vei da cupa lui faraon în mîna lui, precum făceai mai nainte cînd erai
paharnicul lui.
Ci tu adu-ţi aminte de mine cînd îţi va merge iarăşi bine şi arată-mi-te
milostiv, vorbind despre mine lui faraon, şi scoate-mă din temniţa aceasta;
Căci eu am fost furat din ţara evreilor, iar aici n-am făcut nimic rău, deşi
m-au vîrît în această temniţă».
Şi văzînd mai-marele pitarilor că tîlcuirea era bună, a grăit lui Iosif: «Şi
mie, în somnul meu, mi se părea că duc pe capul meu trei panere cu pîine
albă.
Iar în panerul de deasupra erau tot felul de lucruri de mîncare pentru
faraon, făcute de pitar, iar păsările ciuguleau din panerul de pe capul meu».
Atunci Iosif i-a răspuns şi i-a zis:
«Iată tîlcuirea visului tău: cele trei panere
sînt trei zile;
Peste trei zile, faraon va înălţa capul tău şi te va pune în spînzurătoare, iar
păsările vor sfîşia carnea de pe tine!»”. (Facerea, XL. 8―19).
Prezicerile lui Iosif s-au împlinit întocmai, dar fericitul paharnic nu şi-a mai
amintit de el.
Au trecut doi ani; „regele Egiptului” a avut şi el un vis care l-a intrigat
grozav de tare. El a visat că stă pe malul unui fluviu din care au ieşit şapte
vaci grase, iar dupa ele şapte vaci slabe, şi vacile slabe le-au înghiţit pe cele
grase. Trezindu-se, a adormit din nou şi a visat şapte spice frumoase,
crescute pe un singur pai, şi alte şapte spice seci, care le-au înghiţit pe cele
dintîi. Faraonul îşi frămînta creierii, căutînd să găsească tîlcul tainic al acestui
vis dublu. El a cerut părerea tuturor înţelepţilor şi vracilor din ţara lui;
răspunsul unanim a fost că visul regelui este tot atît de neînţeles pe cît este
de neobişnuit. Atunci paharnicul şi-a amintit de tovarăşul său de închisoare, i-
a vorbit faraonului despre el şi acesta l-a chemat îndată la sine.
Iosif a tălmăcit cît se poate de simplu şi aceste vise: amîndouă visele au un
singur tîlc. Cele şapte vaci grase şi cele şapte spice pline înseamnă şapte ani
de belşug; cele şapte vaci slabe şi cele şapte spice seci înseamnă şapte ani
de secetă. Şi trebuie ca regele să caute un om înţelept şi priceput care să
cîrmuiască regatul Egiptului şi să numească slujbaşi obligaţi să păstreze în
fiecare an a cincea parte din întreaga recoltă. Sfatul a plăcut faraonului şi
miniştrior lui.
Şi atunci regele le-a spus: „Putea-vom oare să găsim un alt bărbat la fel
cu acesta întru care sălăşluieşte duhul lui dumnezeu?”. Apoi, adresîndu-se lui
Iosif, a adăugat: „De vreme ce dumnezeu ţi-a descoperit ţie toate aceste
lucruri, nimeni nu este mai priceput şi mai înţelept decît tine!”. Cu acest
prilej, el i-a dat lui Iosif inelul său, l-a îmbrăcat în haină de vison, i-a pus în
jurul gîtului un lanţ de aur şi a poruncit să fie urcat în trăsura sa, iar oamenii
săi să strige: „«În genunchi ». Astfel l-a pus pe el stăpîn peste toată ţara
Egiptului” (Facerea, XLI, 38, 39, 42, 43).
Dar asta încă nu-i totul: la cererea regelui, Iosif şi-a schimbat numele şi de
atunci s-a numit „Ţafnat-Paneah”. Apoi faraonul l-a căsătorit, şi nu veţi ghici
niciodată pe cine i-a dat de soţie „maiestatea-sa”. Biblia ne-a oferit ceva mai
sus prilejul de a ne uimi de faptul că Putifar avea o soţie, cu toate că, după
cum glăsuieşte textul ebraic vechi, autentic, el era eunuc. Dar „porumbelul”
ne-a rezervat încă o surpriză: în timpul cît Iosif a fost întemniţat, acest eunuc,
care avea o soţie atît de focoasă, şi-a schimbat cariera. În cap. al XXXVII-lea
şi al XXXIX-lea îl vedem căpetenie a gărzii împărăteşti, iar în cap. al XLI-lea îl
regăsim preot la Heliopolis şi tată al unei fete. Reiese deci că în acest timp
doamna Putifar devenise mamă; această împrejurare ne face să presupunem
că zeii egiptenilor se pricepeau şi ei să facă „minuni”. Cînd ai de-a face cu
cărţi „sfinte”, indiferent de mitologia cărora le aparţine, trebuie să te aştepţi
la orice. Să nu ne mirăm deci că uluitoarea Biblie nu-l mai tratează pe Putifar
drept eunuc.
Probabil că o rugăciune adresată sfîntului Anton i-a dat posibilitatea de a
regăsi ceea ce pierduse pe vremuri . Aşa se face că Putifar, ajuns preot într-
un oraş egiptean deosebit de sacru, Heliopolis, în oraşul consacrat zeului
Soarelui, devine tatăl ungi fetiţe încîntătoare, pe nume Asineta. Crescînd şi
devenind an de an tot mai frumoasă, micuţa se împlinise, exact la vremea
cînd urma sa fie însurat Iosif, primul ministru al „regatului Egiptului”. Astfel ea
a devenit doamna Ţafnat-Paneah.
Nici nu mai ştii cum să te minunezi de prea-dreapta judecată a faraonului:
virtuosul Iosif suferise crîncen din pricina prostiei lui Putifar şi a ticăloşiei
focoasei lui neveste. Nici că putea fi născocită o satisfacţie mai mare, o
reparaţie mai echitabilă pentru jignirea adusă simţămintelor lui Iosif, care
suferise fără vină, decît aceea de a-l căsători cu fiica lor.
Această parte a istoriei lui Iosif ne îngăduie să facem unele reflecţii care
confirmă o idee expusă la începutul cărţii de faţă. Am remarcat că Biblia
foloseşte cuvîntul „elohimi”, „dumnezei”, cînd descrie facerea lumii şi în
multe alte ocazii. Evreii din antichitate se închinau numai unui singur zeu,
căruia îi spuneau Iahve, socotindu-l mai presus de toţi zeii. Ei nu-l împart pe
acest zeu suprem în trei părţi, aşa cum fac creştinii. Folosirea cuvîntului
„dumnezei” arată însă că evreii recunoşteau odinioară existenţa şi a altor zei
în afară de Iahve. Alte popoare credeau în zeii lor proprii, de trib. Evreii cre-
deau şi în puterea supranaturală a acestor zei, fără să vadă în ei diavoli şi
alte duhuri „necurate”. Dar mîndria naţională i-a făcut să afirme că Iahve era
mai puternic decît toţi ceilalţi zei. Iată de ce Biblia scoate în evidenţă puterea
neobişnuită a dumnezeului lui Iosif.
Putifar, paharnicul, faraonul şi miniştrii lui, într-un cuvînt toţi egiptenii
amestecaţi în această afacere, au o credinţă care nu se aseamănă cu
credinţa lui Iosif. Dar ei nu-i părăsesc pe zeii lor pe motiv că Iosif, inspirat de
dumnezeul Iahve, este mai clarvăzător decît preoţii egipteni. Fiecare rămîne
cu religia lui: credinţa unora nu vine în contradicţie cu credinţa celorlalţi. Iosif
rămîne credincios lui Iahve chiar după ce se căsătoreşte cu fiica unui preot
păgîn şi face casă bună cu Asineta, deşi ea nici nu are de gînd să îmbrăţişeze
credinţa mozaică. Din acest punct de vedere, episodul de mai sus este foarte
semnificativ. Iosif nu se foloseşte de puterea lui, aproape supremă, în scopul
de a recruta noi adepţi pentru religia sa. E mulţumit să ştie că Iahve posedă o
forţă supranaturală şi că este mult mai puternic decît toate divinităţile
poporului de sub administraţia lui.
Arabii şi evreii au avut un izvor comun al legendelor din care se trag
„istoriile sfinte” ale religiilor lor. Minunata poveste a lui Iosif era cunoscută în
Palestina şi în Arabia înainte de a fi fost scrisă Biblia. Cu timpul, s-au
schimbat doar unele amănunte, dar legenda ca atare s-a păstrat şi la
popoarele care se trag din Arabia. Astfel, potrivit Coranului, Putifar nu era
eunuc, iar Asineta exista, dar era un prunc cînd mamă-sa l-a învinuit pe Iosif
că a atentat la cinstea ei. Această fetiţă s-a dovedit foarte înţeleaptă încă din
fragedă copilărie. Într-un rînd, tatăl i-a povestit fetei întîmplarea cu nevasta
lui şi cu Iosif. Amintirea acestui incident l-a chinuit multă vreme. El păstrase
chiar şi vestita haină pe care soţia lui o smulsese de pe Iosif şi care se cam
rupsese în timpul încăierării. Una dintre slugi l-a sfătuit pe Putifar s-o întrebe
pe Asineta ce părere are ea despre toată această poveste. Fetiţa, care abia
începea să vorbească, a spus: „Ascultă, tată ! Dacă mama a rupt veşmîntul
lui Iosif în faţă, e o dovadă că Iosif a vrut s-o siluiască, iar dacă veşmîntul
este rupt la spate, înseamnă că mama mea a alergat după Iosif”.
Biblia şi Coranul recunosc într-un glas că Asineta a fost o soţie model. În…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag.75
…momentul cînd Iacob l-a părăsit pe socrul său, Dina avea cel mult patru ani.
Această remarcă este necesară pentru că Biblia ne va arăta îndată ce
pasiune violentă a stîrnit Dina în inima unuia dintre fiii regelui după sosirea în
ţara Canaanului, adică îndată după faimoasa luptă dintre Iacob şi dumnezeu
şi după împăcarea eu Esau.
‘ „Şi a ajuns Iacob cu pace la Sihem, în ţara Canaanului… şi şi-a aşezat
tabăra la răsăritul cetăţii. Iar peticul de pămînt unde şi-a înfipt ţăruşii cortului
l-a cumpărat din mîna fiilor lui Hemor, părintele lui Sihem, pe preţ de o sută
de chesite” (Facerea, XXXIII, 18―19).
Tocmai acest Sihem s-a îndrăgostit lulea de Dina, care nu avea decît patru
ani.
„Dina, fata Liei, pe care ea o născuse lui Iacob, a ieşit într-o zi ca să vază
pe fetele din partea locului.
Şi văzînd-o Sihem, fiul lui Hemor Heveul, stăpînul ţinutului, a răpit-o şi s-a
culcat cu ea şi a umilit-o.
Şi inima lui s-a lipit de Dina, fata lui Iacob, şi i-a căzut dragă fata şi i-a
vorbit copilei de la inimă.
Şi a vorbit Sihem cu Hemor, tatăl său, astfel: «Peţeşte-mi de femeie pe
această fată!»” (Facerea, XXXIV, l-4).
Regele Hemor s-a dus în petit la Iacob. La drept vorbind, Sihem ar fi
trebuit să-şi ceară iertare pentru că procedase cu atîta brutalitate. Dar el era
hotărît să împlinească, în schimb, toate cererile pe care i le va formula Iacob.
Biblia lasă să se înţeleagă că Iacob nu era pus pe harţă şi ar fi fost gata să se
împace, dar fraţii Dinei nici nu voiau să audă de propunerea lui Sihem de a-şi
răscumpăra păcatul prin căsătorie.
„«Iar feciorii lui Iacob, venind de la cîmp şi auzind vestea, s-au mîhnit
oamenii şi s-au aprins groaznic de mînie că acela făptuise aşa ocară în Izrail,
culcîndu-se cu fata lui Iacob, lucru care nu se cuvenea să-l săvîrşească.
Şi a intrat Hemor în vorbă cu ei şi le-a spus: «Sufletul fiului meu Sihem se
sfîrşeşte după fata voastră; daţi-i-o, vă rog, de femeie.
Şi vă încuscriţi cu noi! Pe fetele voastre daţi-ni-le nouă şi pe fetele noastre
luaţi-vi-le voi,
Şi locuiţi cu noi! Şi pămîntul să fie la îndemîna voastră; sălăşluiţi-vă în el,
faceţi negoţ în el şi cîştigaţi în el moşii».
Atunci a grăit Sihem către tatăl fetei şi către fraţii ei: «De aş afla har în
ochii voştri, şi orice îmi veţi spune vă voi da.
Cereţi de la mine cît de mult preţ de răscumpărare şi daruri de nuntă şi eu
vi le voi da întocmai cum veţi spune. Însă daţi-mi pe fată de femeie!»
Atunci fiii lui Iacob răspunseră cu vicleşug lui Sihem şi lui Hemor, tatăl
său, vorbind aşa fiindcă Sihem necinstise pe Dina, sora lor.
Deci ei au zis către aceia: «Noi nu putem să facem acest lucru ca să dăm
pe sora noastră după un om netăiat împrejur, fiindcă ar fi o ruşine pentru noi.
Numai într-un fel putem să ne învoim cu voi, dacă veţi face ca noi şi veţi
tăia împrejur pe toţi bărbaţii voştri.
Atunci vă vom da pe fetele noastre, iar pe fetele voastre le vom lua noi şi
vom locui împreună cu voi şi vom ajunge un singur popor.
Iar de nu ne veţi da ascultare ca să vă tăiaţi împrejur, noi vom lua pe fata
noastră şi vom pleca».
Şi cuvintele lor plăcură lui Hemor şi lui Sihem, feciorul lui Hemor.
Şi tînărul nu zăbovi să îndeplinească lucrul, căci iubea pe fata lui Iacob şi
era cel mai cu vază din toată casa tatălui său” (Facerea, XXXIV, 7―19).
După aceasta, Hemor şi fiul său au adunat poporul lor şi i-au adus la
cunoştinţa propunerea ce li se făcuse. Alianţa cu familia lui Iacob a fost
acceptată în unanimitate, în aceeaşi zi, toţi bărbaţii s-au tăiat împrejur. Totuşi,
„a treia zi, pe cînd ei se aflau în dureri, cei doi feciori ai lui Iacob, Simeon şi
Levi, fraţii Dinei, puseră mîna pe sabie şi intrară cu îndrăzneală în cetate şi
uciseră pe toţi bărbaţii,
Iar pe Hemor şi pe Sihem, fiul său, îi trecură prin ascuţişul săbiei; apoi
luară pe Dina din casa lui Sihem şi plecară.
Feciorii lui Iacob tăbărîră pe cei ucişi şi prădară cetatea, fiindcă
necinstiseră pe sora lor.
Deci luară turmele şi cirezile lor şi asinii lor şi tot ce găsiră în cetate şi tot
ce găsiră în ţarină:
Toată averea lor; şi pe toţi copiii lor şi pe femeile lor îi luară robi şi prădară
tot ce era prin case»” (Facerea, XXXIV, 25―29).
Vorbind omeneşte, iar nu în limbaj biblic, toate acestea înseamnă o
ticăloşie îngrozitoare. Atît fiii cît şi oamenii lui Iacob s-au purtat ca nişte tîlhari
şi nemernici faţă de poporul care îi primise frăţeşte şi care din prietenie
acceptase pînă şi tăierea împrejur, cel mai absurd dintre ritualurile religioase.
Nici un ucigaş nu a fost vreodată mai perfid, mai ticălos şi mai crud. Dar
grozăvia crimei trece pe planul al doilea faţă de neverosimilitatea ei. Aici
scepticii văd încă o dată o mistificare din partea sfîntului „porumbel”. Simeon
şi Levi, care puseseră la cale acest măcel respingător, erau doi băieţaşi cu
caş la gură încă: Simeon se născuse la nouă ani după ce Iacob se angajase la
Laban, iar Levi la zece ani; prin urmare, ei aveau zece şi, respectiv,
unsprezece ani cînd, potrivit Bibliei, au măcelărit singuri, cu spadele, pe
regele Hemor, pe prinţul Sihem şi pe toţi supuşii lor de sex bărbătesc. Ce-i
drept, Simeon şi Levi aveau în vinele lor sîngele unui om care izbutise să-i
tragă o ciomăgeală chiar şi celui atotputernic! Trebuie să fi fost, probabil,
nişte ştrengari grozav de voinici. Cu o asemenea călire şi
putere fizică ar fi
fost în stare să facă şi mai mult.
Cap. al XXXV-lea din cartea „Facerea” povesteşte că Iacob, întristîndu-se
deodată de faptul că femeile lui erau idolatre şi zicîndu-şi că acest lucru ar
putea să-i aducă nenorocire, „a zis casnicilor săi şi tuturor celor ce erau cu el:
«Lepădaţi pe dumnezeii cei străini care sînt în mijlocul vostru şi vă curăţaţi şi
vă primeniţi veşmintele voastre»”.
Zis şi făcut! Rahila, Lia, Zilpa, Bilha şi ceilalţi au dat idolii lor lui Iacob,
care i-a îngropat sub un stejar din apropierea oraşului devastat cu puţin timp
în urmă. Dumnezeul Iahve, încîntat de această faptă minunată, a tulburat
minţile locuitorilor ţării şi ei nu i-au urmărit pe fiii lui Iaoob.
În acest capitol îl vedem încă o dată pe dumnezeu arătîndu-se şi ţinînd un
discurs, dar avem de-a face cu o reluare a aceluiaşi cîntec vechi şi plicticos.
Apoi, spre primăvară, Iacob ajunge cu chiu cu vai pe drumul mare care duce
la Efrata. Aici Rahila a născut şi a murit în chinurile facerii. „Iar cînd a fost să-
şi dea sufletul, căci a murit, i-a pus numele: Ben-Oni (fiul durerii mele. ―
L.T.). Dar tatăl său l-a numit Veniamin” (fiul coapsei mele drepte. ― L. T.).
Iacob a îngropat-o pe scumpa sa Rahila şi a pus pe mormîntul ei o piatră
pe care musulmanii o arată şi în zilele de astăzi. Iar în timp ce Iacob o jelea
pe Rahila, tînărul Ruben, fiul cel mai mare al Liei. a profitat de starea de
deprimare a tatălui său şi s-a furişat la una dintre femeile patriarhului; el a
izbutit s-o seducă pe Bilha. Cînd Iacob a aflat că fiul lui i-a pus coarne, a în-
chis ochii şi nu s-a mîniat, cel puţin nu şi-a dat mînia pe faţă („şi a primit
vestea cu mîhnire”). În cele din urmă, Iacob a ajuns în valea Mamre şi a găsit
acolo pe tatăl său, Isaac. Acesta a murit la vîrsta de 180 de ani.
Înmormîntarea i-au făcut-o Esau şi Iacob, consemnează pe scurt Biblia.
Aşadar, Iacob era capul unei familii mari, ca şi Esau. Cap. al XXXVI-lea al
cărţii „Facerea” ne oferă un şir de date, de o importanţă covîrşitoare şi care
necesită să fie „profund studiate” de teologi, cu privire la genealogia acestuia
din urmă. Este o listă uriaşă de nume dintre cele mai neaşteptate şi
nemaiauzite.
Criticii semnalează în acest capitol, ca şi în cel anterior, două versete care
dovedesc o dată mai mult că primele cinci cărţi din Biblie nu pot fi atribuite în
nici un caz lui Moise. Versetul 19 din cap. al XXXV-lea spune: Rahila „a fost
înmormîntată pe calea către Efrata, adică la Betleem”. Dar oraşul despre care
este vorba nu putea să poarte numele de Efrata pe vremea lui Moise: această
denumire i-a fost dată oraşului de către un oarecare Caleb, care a numit
astfel micul orăşel întemeiat de el în cinstea soţiei sale Efrata, iar Caleb a fost
contemporan cu Iosua, succesorul lui Moise. Prin urmare, Moise nu putea să
cunoască oraşul Efrata. Cu atît mai puţin putea să cunoască Moise oraşul
Betleem, deoarece această nouă denumire a oraşului Efrata a apărut cu
cîteva veacuri mai tîrziu.
Versetul 31 din cap. al XXXVI-lea al cărţii „Facerea” demonstrează evident
întreaga falsitate a afirmaţiilor teologilor, care susţin că Moise ar fi autorul
acestor cărţi. Acest verset, care vine după o înşiruire a urmaşilor lui Esau,
sună astfel: „Iată acum regii care au stăpînit ţara Edomului mai înainte ca să
fi stăpînit vreun rege peste fiii lui Izrail…”. Este evident că aceste rînduri nu
au putut să fie scrise decît după ce a domnit măcar primul rege evreu, adică
după Saul. Să admitem că într-un document oarecare s-ar descoperi
următorul pasaj: „Prinţii menţionaţi au cîrmuit cu mult înainte ca Franţa să fi
devenit republică”. Evident, nimeni nu s-ar îndoi că această însemnare a
apărut, în orice caz, după răsturnarea puterii regale din Franţa.
CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA
AMEŢITOAREA CARIERĂ A SFÎNTULUI IOSIF CEL FRUMOS
Să trecem acum la istoria lui Iosif, al cărei început este expus în cap. al
XXXVII-lea din cartea „Facerea”.
Dintre toţi fiii lui Iacob, copilul preferat era Iosif, căruia el i-a dăruit nişte
veşminte foarte frumoase. Iosif a lăsat în urmă o reputaţie de tălmăcitor de
vise. El a păşit foarte devreme pe această cale. Încă la vîrsta de 17 ani, Iosif
îşi uimea rudele. Din nefericire pentru el, Iosif a avut naivitatea de a tălmăci
cu glas tare propriile sale vise, iar din visele acestea ieşea întotdeauna că
soarta trebuia să-l ridice în slăvi pe el şi să-i umilească pe cei unsprezece fraţi
ai lui. O dată a visat că, pe cînd legau snopi la cîmp, snopul lui s-a ridicat şi a
continuat să stea în picioare, iar snopii fraţilor săi s-au prosternat în faţa
snopului său. Altă dată i s-au arătat în vis soarele, luna şi unsprezece stele,
care veniseră ca să-l asigure de respectul lor cel mai profund. Această manie
a lui Iosif a început în cele din urmă să-i scoată din sărite pe fraţii săi. Şi cînd
într-o bună dimineaţă Iacob l-a trimis la ei în valea Dotan, unde păşteau
vitele, nouă dintre fraţi şi-au pus în gînd să-i facă de petrecanie lăudărosului.
Dar Ruben s-a împotrivit omorului. De aceea Iosif a fost numai dezbrăcat şi
aruncat în fundul unei fîntîni secate. Între timp s-a apropiat o caravană de
neguţători. Potrivit obiceiului biblic, „sfîntul” autor încurcă lucrurile numindu-i
cînd izmailiţi, cînd madianiţi, ceea ce nu e nici pe departe acelaşi lucru, dar
asupra acestui punct nu ne vom opri. Avînd mustrări de conştiinţă la gîndul
că tînărul ar putea să moară de foame în fundul fîntînii, Iuda le-a propus
fraţilor săi să încheie o mică afacere comercială al cărei obiect să fie Iosif:
nesuferitul palavragiu să fie vîndut rob. Ar fi un act relativ umanitar şi
totodată avantajos.
Zis şi făcut! Izmailiţii, sau madianiţii, l-au cumpărat pe tînăr pentru
douăzeci de monede de argint. Iosif a fost scos din fîntînă, neguţătorii şi-au
luat în primire marfa si au dus-o cu ei.
Ruben şi Veniamin n-au participat la această tranzacţie. Veniamin, fiind
prea tînăr, rămăsese acasă; cît despre Ruben, el s-a îndepărtat de fraţii săi ―
autorul nu spune în ce scop ― de îndată ce Iosif a fost aruncat în fîntînă şi, în
momentul cînd a fost încheiată afacerea cu neguţătorii aflaţi în drum pe-
acolo, el nu era de faţă. Povestirea biblică ne permite să tragem concluzia că
Ruben avea intenţia tainică de a-l scoate pe Iosif din fîntînă şi de a-l readuce
în casa părintească. A fost foarte mîhnit cînd a găsit fîntînă goală. A venit
fuga la fraţii săi şi le-a spus: „Băiatul nu mai este! Şi eu încotro s-o apuc?”.
Dar ei, făţarnici şi vicleni ca nişte slujitori ai religiei, reuşiseră să stropească
cu sînge proaspăt de ied frumoasa îmbrăcăminte multicoloră a fratelui lor şi
au trimis-o lui Iacob cu următorul mesaj: „Iată ce am găsit. Vezi dacă este
tunica fiului tău sau nu!”.
Iacob a exclamat: „E tunica fiului meu! O fiară sălbatică l-a mîncat! Iosif a
fost sfîşiat, a fost sfîşiat!…” Bătrînul era desperat. La început, el şi-a rupt
veşmintele, apoi „şi-a pus sac în jurul coapselor sale şi a jelit pe fiul său zile
multe”. Cu lacrimi în ochi, el nu mai contenea să repete: „Voi plînge pînă mă
voi pogorî la fiul meu în Şeol!” (Facerea, XXXVII, 33―35).
Între timp, neguţătorii l-au dus pe Iosif departe, în Egipt, şi acolo l-au
vîndut unui dregător sus-pus. „Sfîntul” autor îi spune astfel: „Putifar,
dregătorul lui faraon, căpetenia eunucilor” . În continuare, într-unul din capi-
tolele următoare, „Facerea” ne arată că acest eunuc avea soţie şi o fiică.
Dar să nu anticipăm. În timp ce Iosif trăia în robie la Putifar, a avut loc în
familia lui Iuda, cel de-al patrulea fiu al lui Iacob, o serie întreagă de
evenimente foarte importante, cuvioase şi edificatoare din punct de vedere
religios:
„În vremea aceea, Iuda s-a despărţit de fraţii săi şi în urmă s-a aciuat pe
lîngă un om din Adulam pe care îl chema Hira. Şi Iuda a văzut acolo pe fata
unui canaanit cu numele Şua şi a luat-o de femeie şi a intrat la ea” (Facerea,
XXXV III,1―2).
Atrage luarea aminte faptul că oricît le interzisese dumnezeu patriarhilor
să-şi ia femei din rîndurile idolatrelor, şi îndeosebi din rîndurile afurisitelor de
canaanite, patriarhii se încăpăţînează totuşi să facă ce-i taie capul. Aceasta
nu-i împiedică însă cîtuşi de puţin să rămînă favoriţii lui Dumnezeu. Ulterior,
creştinii, însuşindu-şi toate absurdităţile şi imoralităţile din Biblie, au făcut,
pentru genealogia lui Iisus, alegerea cea mai uluitoare: ei au umplut lista
strămoşilor lui cu idolatri şi adulteri.
„Şi ea a zămislit şi a născut un fiu pe care Iuda l-a numit Ir.
Şi a zămislit iarăşi şi a născut alt fiu şi maică-sa i-a pus numele Onan.
Şi a mai născut încă un fiu şi ea l-a numit Şela. Şi Iuda, cînd femeia i-a
născut acest fiu, era la Chezib.
Şi Iuda a luat femee întîiului său născut Ir şi numele ei era Tamara.
Însă Ir, întîiul-născut al lui Iuda, a fost rău în ochii domnului şi domnul l-a
ucis” (Facerea, XXXVIII, 3―7).
Teologii au dat dovadă de multă perspicacitate în legătură cu faptele lui Ir,
despre care Biblia vorbeşte atît de puţin; ţinînd seama de sfîrşitul acestei
istorisiri şi avînd în vedere că dumnezeu voia să aibă de la Iuda pe „mesia” al
său, Hristos, teologii presupun cu evlavie că Ir a trăit cu femeia lui… după
moda locuitorilor Sodomei. Dumnezeu l-a ucis pe Ir, spun ei, pentru că el pro-
ceda astfel ca să nu aibă copii. O dovadă în acest sens o oferă chiar textul
„sfintei scripturi”: „A fost rău în ochii domnului”. Or, tocmai aceasta este
expresia pe care a folosit-o dumnezeu cînd şi-a revărsat mînia asupra so-
domiţilor.
Oricum ar fi, Tamara n-a avut noroc cu soţii ei. „Atunci Iuda a zis lui Onan:
«Intră tu la femeia fratelui tău şi o ia după datoria leviratului şi ridică urmaşi
fratelui tău!» (Facerea, XXXVIII, 8).
Potrivit unui obicei evreiesc, copiii care se năşteau dintr-o asemenea
legătură erau socotiţi urmaşi ai celui mort şi nu ai adevăratului tată.
„Dar Onan ştia că aceşti urmaşi nu vor fi ai lui; de aceea, de cîte ori intra
la femeia fratelui său, îşi risipea
sămînţa pe pămînt, ca să nu dea urmaşi
fratelui său. Ci fapta pe care o făcea el a fost urîcioasă în ochii domnului şi
domnul l-a ucis şi pe el” (Facerea, XXXVIII, 9-l0).
Iată de unde se trage şi cuvîntul „onanie”. Întemeietorul acestei
perversităţi este unul dintre eroii biblici.
„Atunci Iuda a zis către Tamara, nora sa: «Rămîi văduvă în casa tatălui tău
pînă cînd se va face mare Şela, fiul meu!» Căci se gîndea el: «Nu cumva să
moară şi el ca fraţii săi ». Deci Tamara s-a dus şi a locuit în casa tatălui ei.
Şi după ce a trecut multă vreme, a murit fata lui Şua, femeia lui Iuda; iar
Iuda, mîngîindu-se, s-a suit la Timna, la tunzătorii oilor sale, el şi Hira,
prietenul său din Adulam.
Şi i s-a spus Tamarei astfel: «Iată, socrul tău se suie la Timna, la tunsul
oilor!».
Atunci şi-a dezbrăcat veşmintele de văduvie şi s-a acoperit cu un văl şi s-a
înfăşurat în el şi s-a aşezat la răspîntia satului Enaim, care se află pe drumul…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
Pag. 70
…vîrful ei atingea cerul, iar îngerii domnului se suiau şi se pogorau pe scară.
Şi deodată domnul a stat deasupra ei şi a grăit: «Eu sînt domnul
dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi dumnezeul lui Isaac. Pămîntul pe care
stai tu culcat ţi-l voi da ţie şi seminţiei tale.
…Şi iată eu voi fi cu tine şi te voi păzi în toate căile tale şi te voi duce
înapoi în ţinutul acesta şi nu te voi părăsi pînă ce nu voi împlini cele ce ţi-am
făgăduit».
Şi s-a deşteptat Iacob din somnul său şi a zis: «Cu adevărat domnul este
în locul acesta şi eu n-am ştiut?»
Şi s-a cutremurat Iacob şi a rostit: «Cît este de înfricoşat locul acesta! Aici
este cu adevărat casa lui dumnezeu şi aici este poarta cerului!».
Iar dimineaţa Iacob s-a sculat şi a luat piatra care-i slujise de căpătîi şi a
pus-o ca stîlp de pomenire şi a turnat untdelemn în vîrful lui.
Şi a pus locului aceluia numele Betel, însă numele cetăţii, la început,
fusese Luz.
Şi Iacob a făcut domnului această juruinţă: «Dacă domnul dumnezeu va fi
cu mine şi mă va păzi pe calea aceasta pe care merg şi-mi va da pîine şi
veşminte să mă îmbrac,
Şi de mă voi întoarce sănătos în casa tatălui meu, domnul va fi
dumnezeul meu.
Iar piatra aceasta pe care am înălţat-o stîlp de pomenire va ajunge locaşul
lui dumnezeu şi din toate cele ce îmi vei da mie îţi voi da zeciuială»”
(Facerea, XXVIII, 11―22).
Nu ne vom apuca să contestăm existenţa oraşului Luz sau Betel; ne vom
mulţumi
doar să spunem în treacăt că nici un geograf n-a auzit niciodată de
asemenea oraş. Dar ceea ce ne stîrneşte, într-adevăr, o uimire plină de
respect este isteţimea şi spiritul practic al acestui uluitor Iacob: el l-a tras pe
sfoară pe fratele său mai mare, Esau, pe bătrînul său tată orb, Isaac, şi, indi-
rect, chiar pe dumnezeu; dar, în acelaşi timp, el nu vrea ca acesta din urmă
să-l ducă cumva de nas şi de aceea îi pune condiţii precise şi clare în privinţa
viitoarelor relaţii dintre ei. Dumnezeul strămoşilor îi oferise chiar adineauri un
spectacol senzaţional: îngeri făcînd exerciţii acrobatice pe o scară şi îi
făgăduise, într-o cuvîntare frumoasă, munţi de aur, marea cu sarea. Primul
sentiment pe care l-a avut Iacob a fost o teamă amestecată cu respect; dar el
se linişteşte repede la gîndul că totul nu e decît un vis. Şi atunci îi spune
dumnezeului strămoşilor săi: dacă îmi vei da hrană şi îmbrăcăminte, vei fi
dumnezeul meu şi mă voi închina ţie. Această idee poate fi expusă şi în felul
următor: „Dacă nu-mi vei da nimic, atunci, amice, ai să rămîi şi tu cu buzele
umflate”. El îi făgăduieşte domnului zeciuială: o să-i dea coarnele cu condiţia
ca dumnezeu să-i dea boul. Să fie într-un ceas bun!
Criticii compară această atitudine a lui Iacob cu obiceiurile unora dintre
popoarele din antichitate care îşi aruncau idolii în rîu atunci cînd aceştia nu le
trimiteau ploaie la vreme sau nu-i ajutau la vînătoare. Am cunoscut personal
o bătrînă credincioasă care îl pedepsea pe „sfîntul” Iosif cînd nu cîştiga la
loterie. Ea întorcea chipul lui cu faţa la perete; această creştină bună era
foarte pioasă, dar şireată, şi se trăgea, probabil, în linie directă din Iacob.
După această păţanie, Iacob şi-a continuat drumul. Într-o bună zi, pe
cîmp, la o fîntînă unde se adăpau vitele, i s-a oferit prilejul de a face
cunoştinţă cu o ciobăniţă drăgălaşă. Şi cînd colo, ce să vezi: ciobăniţa era
tocmai Rahila, verişoara lui. Biblia se repetă destul de des cînd fantezia
autorilor ei se epuizează: Eliezer, tot datorită amestecului „providenţei”, a
întîlnit-o la fîntînă pe Rebeca, pe care nu o cunoştea, dar pe care plecase s-o
caute.
Rahila, fiica mai mică a lui Laban, l-a condus pe curtenitorul ei văr la tatăl
său. Acolo a făcut cunoştinţă cu întreaga onorată familie. Fiica mai mare, Lia,
spune Biblia, avea „ochi stinşi” şi nu a tulburat cîtuşi de puţin inima lui Iacob.
Rahila, dimpotrivă, i-a plăcut din capul locului; ea, aşa cum o descrie
„graţios” scriptura „inspirată de dumnezeu”, era „mîndră la făptură şi fru-
moasă la chip”. Iacob şi-a împărtăşit impresiile unchiului Laban şi acesta i-a
spus cîteva vorbe dătătoare de speranţe. Dar acest Laban era un om nu mai
puţin practic decît Iacob. El i-a spus-o lui Iacob pe faţă:
― Dragul meu! Vrei să te căsătoreşti cu Rahila? N-am nimic împotrivă, dar
mai întîi trebuie s-o cîştigi.
― Şi cum să fac asta, unchiule?
― Să slujeşti la mine ca servitor vreme de şapte ani, ca să-mi pot da
seama dacă eşti băiat muncitor şi om cumsecade.
Tîrgul s-a făcut. Vreme de şapte ani, unchiul l-a pus la încercare pe nepot,
dîndu-i să facă toate muncile mai grele de pe lîngă casă. Termenul a expirat.
A venit ziua nunţii. Potrivit obiceiului evreilor, faţa miresei era acoperită cu un
văl des. Iacob tresaltă ca un peştişor. Laban, cu un aer solemn, plin de
importanţă, a îndeplinit personal în afacerea asta îndatoririle de ofiţer al stării
civile, ca şi pe acelea de rabin. El a declarat căsătoria săvîrşită, spre marea
satisfacţie a lui Iacob. Ceremonia a fost cît se poate de solemnă. Acum e bine
să cităm textul autentic, dictat de „sfîntul duh”:
„Atunci Laban a adunat pe toţi oamenii din partea locului şi a făcut ospăţ.
Dar seara Laban a luat pe Lia fiica sa şi a dus-o la Iacob; iar el a intrat la
ea.
Şi Laban i-a dat pe Zilpa, roaba sa, fetei sale Lia ca roabă.
Ci făcîndu-se ziuă, iată: era Lia. Atunci Iacob a zis lui Laban: «Ce e aceasta
ce mi-ai făcut? Oare nu ţi-am slujit pentru Rahila? Atunci de ce m-ai înşelat?»
Însă Laban i-a răspuns: «Aici la noi nu este obiceiul să mărităm pe mezina
înaintea celei întîi-născute.
Împlineşte această săptămînă de nuntă şi îţi voi da şi pe cealaltă, pentru
slujba pe care vei face-o la mine încă şapte ani de aci nainte!>>
Şi Iacob a făcut aşa şi a împlinit acea săptămînă de nuntă. Iar Laban i-a
dat lui pe Rahila, fiică-sa, de femeie.
Şi Laban i-a dat pe Bilha, roaba sa, fiicei sale Rahila ca roabă.
Şi Iacob a intrat şi la Rahila şi a iubit-o pe Rahila mai mult decît pe Lia şi a
slujit lui Laban încă alţi şapte ani” (Facerea, XXIX, 22―30).
Astfel, Iacob, care îl înşelase pe tatăl şi pe fratele său, a fost el însuşi
înşelat, pe merit, de către unchiul său. Ce-i drept, e cam greu de înţeles cum
se face că Iacob, care, în decursul celor şapte ani cît a stat acolo, avusese
timpul să cunoască destul de bine pe amîndouă verişoarele sale, şi îndeosebi
pe cea iubită, a petrecut o noapte întreagă cu Lia fără să bănuiască
înşelăciunea şi crezînd că se află cu Rahila. Dar nu se cade să ne îndoim în
privinţa celor de mai sus: doar ni le spune „sfînta scriptură”!
„Dar văzînd domnul că Lia este oropsită, a deschis pîntecele ei, pe cînd
Rahila era stearpă” (Facerea, XXIX, 31).
Nu e rău! Dar lucrul cel mai interesant ni-l spune Biblia în următoarele
patru versete. Am aflat mai sus că Iacob şi-a îndeplinit îndatoririle conjugale
faţă de Lia numai în decursul primei săptămâni după cununie; cu toate
acestea, Lia i-a adus, unul după altul, patru fii: Ruben, Simeon, Levi şi Iuda.
„Iar cînd a văzut Rahila că nu face copii lui Iacob, ea a prins pizmă pe
soră-sa şi a zis către Iacob: «Dă-mi copii, iar de nu, eu mor!».
Atunci Iacob s-a aprins de mînie împotriva Rahilei şi a certat-o: «Sînt eu
oare în locul lui dumnezeu, care ţi-a oprit roadă pîntecului?».
Ci ea a zis: «Iată roaba mea Bilha. Intră la ea şi va naşte pe genunchii mei
şi astfel voi avea şi eu copii de la ea».
Şi i-a dat pe Bilha roaba ei de femeie şi Iacob a intrat la ea.
Iar Bilha a zămislit şi i-a născut lui Iacob un fecior.
Atunci zis-a Rahila: «Dumnezeu mi-a dat dreptate şi a ascultat de glasul
meu şi mi-a dăruit mie un fiu»; pentru aceea i-a pus numele Dan.
Şi iar a zămislit şi a născut Bilha, roaba Rahilei, al doilea fecior lui Iacob.
Şi a zis Rahila: «Lupte pentru binecuvîntarea lui dumnezeu am dus cu
soră-mea şi am biruit!». Şi i-a pus numele Naftali.
Dar văzînd Lia că a stat şi nu mai naşte, a luat pe Zilpa, roaba sa, şi a dat-
o lui Iacob de femeie.
Şi a născut Zilpa, roaba Liei, un fecior lui Iacob.
Iar Lia a zis: «Noroc!». Şi i-a pus numele Gad.
Şi a născut Zilpa, roaba Liei, al doilea fecior lui Iacob.
Iar Lia a zis atunci: «Ferice de mine, căci fetele mă vor ferici ». Şi i-a pus
numele Aşer” (Facerea, XXX, 1―13).
Oare acest text edificator mai are nevoie de comentarii? Totul este limpede!
Continuarea este şi mai instructivă. Pentru a o înţelege trebuie că arătăm
că, potrivit unor credinţe vechi, răspîndite pe alocuri şi în zilele noastre,
rădăcina de mandragoră ar fi eficace împotriva impotenţei. Această rădăcină
cu formă bizară se pretează cu uşurinţă la cele mai obscene comparaţii. De
acest lucru au profitat şarlatanii din toate timpurile pentru a recomanda
rădăcina de mandragoră ca talisman; din ea se mai prepara o licoare care
trebuia să servească drept elixir al dragostei. „Sfîntul duh” nu a scăpat ocazia
de a se distra şi i-a dictat autorului cărţii „Facerea” o nouă născocire, menită
să întărească credinţa în pretinsele calităţi afrodiziace ale mandragorei.
„Şi Ruben s-a dus la cîmp, la secerişul grîului, şi a găsit merişoare de
mandragoră şi le-a adus mamei sale, Lia. Atunci Rahila a zis către Lia: «Dă-mi
te rog din mandragorele aduse de fiul tău!
Ci Lia i-a răspuns: «Oare nu e destul că mi-ai luat pe bărbatu-meu? Acum
vrei să iei şi mandragorele fiului meu?» Dar Rahila i-a zis: «Bine atunci: să
doarmă cu tine în noaptea aceasta, în schimbul mandragorelor fiului tău!»
Şi Iacob venind seara de la cîmp, Lia i-a ieşit întru întîmpinare şi i-a spus:
«Intră la mine, căci te-am cumparat cu mandragorele fiului meu!». Şi el a
dormit cu ea în noaptea aceea.
Iar dumnezeu a auzit pe Lia şi ea a zămislit şi i-a născut lui Iacob al
cincilea fecior.
Şi a zis Lia: «Dăruitu-mi-a dumnezeu plata mea, fiindcă am dat bărbatului
meu pe roaba mea». Şi i-a pus numele Isahar” (Facerea, XXX, 14―18).
Drăguţ, nu-i aşa?!
Lia a mai avut un fiu, căruia i-a pus numele Zebulon, şi o fiică, Dina, deşi
Biblia nu arată în ce împrejurări şi datorită cărui fapt Iacob şi-a mai biruit de
două ori repulsia pe care o nutrea faţă de această soţie a sa. Cît despre
Rahila, e de presupus că ori mandragora şi-a făcut efectul, ori dumnezeu s-a
hotărît chiar el „să-i deschidă pîntecele”; fapt e că şi ea a zămislit şi a născut
un fiu, pe Iosif.
Nu trebuie să ne închipuim că Iacob a suportat resemnat cei 14 ani cît a
spălat vasele şi a frecat duşumelele în casa domnului Laban: Biblia
povesteşte că multă vreme a clocit el răzbunarea împotriva lui Laban, unchiul
şi socrul său, şi în cele din urmă i-a copt-o.
În primul rînd, i-a jucat unul din vestitele sale renghiuri ticăloase: i-a cerut
lui Laban să-i dea lui toţi mieii şi iezii care se vor naşte brumării, vărgaţi şi
tărcaţi, şi Laban a consimţit, fiind ferm convis că Iacob va trebui să aştepte
mult şi bine ca să se petreacă asemenea minuni. Dar el nu a ţinut seama de
sfînta şi biblica viclenie a iubitului său ginere. Acesta, după cum spune „sfînta
scriptură”, a luat nuiele de plop, de migdal şi de paltin, le-a jupuit de coajă şi
a pus apoi nuielele în adăpătoarele cu apă „unde veneau oile să se adape; şi
ele se împerecheau cînd veneau să se adape” (Facerea, XXX, 38). Urmarea a
fost că, în turmele lui Laban, mieii şi iezii se năşteau brumării, vărgaţi şi
tărcaţi. Laban nu pricepea cum se întîmplă asta, dar pentru că făgăduise a
fost nevoit să-i dăruiască lui Iacob toţi aceşti miei neobişnuiţi.
Ne considerăm obligaţi să
recomandăm amatorilor de oi vărgate acest
mijloc de selecţie, extrem de simplu şi care nu dă greş. Miraculoasa reţetă, ca
şi modul ei de întrebuinţare, sînt garantate de marca „porumbelul sfînt”.
Nemulţumindu-se cu trucul prin care-l deposedase pe Laban de nouă
zecimi din turmele lui, într-o bună dimineaţă vicleanul Iacob, fără să-i dea de
ştire, a luat-o din loc şi dus a fost. A fugit cu toată familia lui tînără, dar destul
de numeroasă. Soţiile lui Iacob i-au aprobat planurile, ba chiar mai mult:
Rahila, plecînd de acasă, i-a şterpelit tatălui său toţi idolii.
Laban era desperat. El porneşte în urmărirea ginerelui şi a fiicelor sale şi-i
ajunge din urmă. Cu toată elocinţa sa, nu reuşeşte să-l convingă pe Iacob să
se întoarcă. Cel puţin înapoiază-mi idolii, îi spune el, „de ce ai furat terafimii
mei”? (Facerea, XXXI, 30). Iacob nu înţelege despre ce-i vorba. El propune lui
Laban să-i cerceteze bagajul. În timp ce tatăl cerceta geamantanele Liei,
Rahila a băgat idolii sub şaua cămilei, s-a urcat în şa şi l-a rugat pe taică-său
s-o ierte că nu s-a sculat înaintea lui, spunîndu-i: „Să nu fie cu bănat în ochii
domnului meu că nu pot să mă scol înaintea feţei tale, fiindcă tocmai acum
mi-a sosit necazul obişnuit al femeilor” . Laban a căutat, a căutat cu de-
amănuntul, dar n-a găsit terafimii. În cele din urmă, după o scenă destul de
furtunoasă, ginerele şi socrul s-au despărţit, fără a uita totuşi să adune o
movilă de pietre, pentru ca ele să stea mărturie înţelegerii lor reciproce ca pe
viitor să nu-şi mai facă rău unul altuia. Descrierea fugii lui Iacob, a urmăririi
lui de către Laban şi, în sfîrşit, a acordului de pace ocupă tot capitolul al
XXXI-lea.
În următoarele două capitole este descrisă călătoria lui Iacob la înapoiere
în ţara Canaanului. Iacob îl întîlneşte pe Esau şi între ei are loc o împăcare
mişcătoare. Biblia descrie un nou truc al celui de sus. Pasajul acesta merită
reprodus; aici se arată cum dumnezeu, vrînd să-l bată pe Iacob, încasează el
însuşi un toc de bătaie în ciuda atotputerniciei sale.
Soţul Liei, al Rahilei, al Zilpei şi Bilhei şi-a condus caravana prin vadul
rîului Iaboc. Lucrurile s-au petrecut noaptea.
„Şi Iacob a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pînă la revărsatul
zorilor,
Şi dacă a văzut că nu poate să-l biruiască, atunci l-a lovit peste
încheietura şoldului şi s-a scrîntit încheietura şoldului lui Iacob în luptă cu
acel bărbat. Şi i-a zis acela: «Dă-mi drumul, căci se luminează de ziuă». Ci
Iacob a răspuns: «<Nu-ţi voi da drumul pînă ce nu mă vei binecuvînta!»
Atunci acela l-a întrebat: «Care este numele tău?». Şi Iacob a spus:
«Iacob!».
Zis-a acela: «Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Izrail, pentru că te-ai luptat
cu dumnezeu şi cu oamenii şi ai biruit!».
Dar Iacob a întrebat şi a zis: «Spune-mi, te rog, numele tău!». Răspuns-a:
«De ce întrebi de numele meu?». Şi l-a binecuvîntat pe el acolo.
Atunci Iacob a pus acelui loc numele Peniel, fiindcă, zicea el: «Am văzut pe
dumnezeu faţă către faţă şi am scăpat cu viaţă!».
Şi soarele răsărea în faţa lui cînd el a trecut de Peniel şi Iacob şchiopăta
din şold" (Facerea, XXXII, 25―31).
Criticii subliniază că numele de Izrail pe care dumnezeu l-a dat lui Iacob
era numele unuia dintre îngerii din mitologia caldeeană. Legenda ebraică
spune că acest nume înseamnă "tare împotriva lui dumnezeu". Filon, un
scriitor evreu foarte învăţat (secolul I, e.n.), afirmă că acesta este un nume
caldeean, nu evreiesc, şi înseamnă "cel ce a văzut pe dumnezeu". Oricum ar
fi, nu poţi să citeşti această povestire fără să zîmbeşti. E greu să admiţi ca
într-o mitologie oarecare, în afară de cea mai absurdă dintre ele, omul să fie
înfăţişat atît de puternic încît să-i poată trage o bătaie zdravănă unui zeu. Şi
unde mai pui că Iacob nu numai că a rezistat, dar a şi biruit, în ciuda faptului
că dumnezeu i-a scrîntit încheietura şoldului.
Să trecem la o altă aventură cuvioasă şi instructivă.
Cititorul a văzut că Lia a născut şase feciori, iar a şaptea oară a născut o
fată, Dina. Pe de altă parte, cunoaştem cu precizie cît a stat Iacob în casa lui
Laban. Cu prilejul certei care a avut loc în timpul fugii, el i-a spus socrului
său: "… Am slujit paisprezece ani pentru cele două fiice ale tale, iar şase ani
pentru turmele tale…" (Facerea, XXXI, 41). Primul fiu de la Lia, Ruben, a putut
să se nască numai în anul al optulea. Iar dacă ne amintim că Lia nu a născut
cel puţin vreme de doi ani (pentru perioada aceasta ea i-a împrumutat-o lui
Iacob pe slujitoarea sa, Zilpa), trebuie să presupunem că Dina s-a născut în al
şaisprezecelea an al şederii lui Iacob în casa lui Laban. Prin urmare, în…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag.65
….care nu exista dreptul primului născut: abia mult mai tîrziu „dumnezeu a
poruncit” ca fiul cel mai mare să primească o parte dublă din moştenire.
Trebuie însă să subliniem cît de josnică a fost comportarea lui Iacob: potrivit
textului „sfînt”, Esau murea de foame şi Iacob pur şi simplu a abuzat de si-
tuaţia grea în care se găsea fratele său. Purtarea aceasta nu are nici o
justificare. De altfel, însuşi numele de Iacob înseamnă „cel care a înşelat”. Pe
cît se vede el şi-a meritat din plin numele, căci, într-adevăr, i-a dat la cap lui
Esau ca să-i ia locul. Iacob nu s-a mulţumit să-şi vîndă atît de scump fiertura
de linte: ca un tîlhar, care caută să stoarcă de la victima sa preţul de răscum-
părare, el smulge de la fratele său de sînge jurămîntul că acesta renunţă la
drepturile sale; el îl ruinează pentru un blid de linte. Dar acesta nu este
singurul rău pe care i-l va face. Şi iată că tîrgul acesta, în urma căruia
flămîndul a fost înşelat în chip atît de cinic, această tranzacţie nulă în sine,
această renunţare pe care orice tribunal ar anula-o ca fiind obţinută prin
şantaj, a fost aprobată de dumnezeu, de dumnezeul dreptăţii, ocrotitorul
celor slabi şi răzbunătorul celor asupriţi. El l-a recunoscut pe Iacob ca
deţinător legitim al faimoaselor drepturi de întîi-născut şi a aprobat ruinarea
lui Esau.
După cîtva timp, Isaac s-a dovedit un fiu vrednic al lui Avraam,
continuatorul „tradiţiilor pioase” ale „prea-dreptului” ales al lui dumnezeu.
În ţară a izbucnit foametea şi Isaac a plecat în Gherar, unde, oricît ar
părea de ciudat, continua să domnească acelaşi Abimelec pe care Biblia, nu
se ştie de ce, îl numeşte deodată rege al filistenilor. Evident, dumnezeu ar fi
putut să dea lui Isaac şi familiei lui pîine, dar a preferat să-i ofere numai o
apariţie a sa, în timpul căreia l-a tratat cu o cuvîntare asemănătoare acelora
cu care îl tratase în repetate rînduri pe Avraam: „Şi voi înmulţi seminţia ta ca
stelele cerului şi voi da seminţiei tale toate aceste locuri şi se vor binecuvînta
întru seminţia ta toate noroadele pămîntului”. Într-un cuvînt, acelaşi cîntec
vechi şi cunoscut! „Deci Isaac a locuit în Gherar. Şi l-au întrebat oamenii din
partea locului despre femeia sa, însă el a răspuns: «Ea este sora mea».
Iar după ce a petrecut el acolo zile îndelungate, Abimelec, regele
filistenilor, s-a uitat afară pe fereastră şi iată că Isaac mîngîia pe Rebeca,
soţia sa.
Atunci Abimelec a chemat pe Isaac şi i-a zis: «Fără îndoială, ea este soţia
ta, atunci de ce mi-ai spus: ea este sora mea?» Dar Isaac i-a răspuns:
«Fiindcă m-am gîndit ca nu cumva să fiu ucis din pricina ei».
Atunci i-a zis Abimelec: «De ce ne-ai făcut una ca aceasta? Puţin ar fi lipsit
ca vreunul din popor să se culce cu femeia ta şi ar fi adus peste noi o vină
grea!»
Atunci Abimelec a dat întregului popor porunca aceasta: «Oricine se va
atinge de omul acesta şi de femeia lui va fi pedepsit cu moartea»” (Facerea,
XXVI, 4,6-l1).
Vedem deci că Abimelec nu a uitat minunea cu pîntecele „închise”, deşi
de la întîmplarea cu Sara se scurseseră aproape 80 de ani. Este însă destul
de ciudat că Biblia, deşi subliniază că filistenii îi venerau pe zeii lor şi nu pe
dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac, afirmă totuşi că regele lor păgîn
recunoştea pe dumnezeul evreilor şi sfinţenia poruncilor lui. Ce încurcătură
mai e şi asta? „Şi Isaac a semănat în ţinutul acela şi a scos în acel an de o
sută de ori mai mult, fiindcă domnul îl binecuvîntase” (Facerea, XXVI, 12).
Şi aşa e prea de tot că Isaac a putut să semene într-o ţară în care nu
stăpînea nici o palmă de pămînt. Dar dacă ne amintim că ţinutul Gherar e un
pustiu în care nu există nimic în afară de nisip şi pietre, „minunea” ne apare
ca fiind şi mai mare: să obţii pe nisip o recoltă „de o sută de ori mai mare”
decît ceea ce ai însămînţat! Cele mai roditoare pămînturi din lume dau
arareori chiar şi o recoltă de douăzeci şi cinci de ori mai mare decît cantitatea
de grăunţe însămînţată. Nimic de zis: lui Isaac îi mergea din plin! Biblia spune
că s-a îmbogăţit repede. Cu asemenea recolte nici nu-i de mirare!
Filistenii au început să-l pizmuiască pe „sfîntul străbun” şi au înfundat cu
pietre toate fîntînile săpate odinioară de Avraam. S-au iscat certuri şi
Abimelec l-a rugat pe Isaac să-şi ia tălpăşiţa. Acesta a plecat, s-a sălăşluit în
vale şi a săpat din nou fîntînile pe care le săpase tatăl său. Noi certuri, o nouă
înfăţişare a lui dumnezeu, care i-a dat curaj lui Isaac; un nou tratat de pace
cu Abimelec; în sfîrşit, un chef straşnic. Cititorul înţelege că îl scutim de
amănunte plictisitoare, deşi ele sînt, bineînţeles, „sfinte”.
Cît despre Esau, cînd a fost în vîrstă de 40 de ani, „şi-a luat de soţie pe
Iudita, fiica lui Beeri Heteul, şi pe Basemat, fiica lui Elon Heteul” « (Facerea,
XXVI, 34―35).
CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
SFÎNTUL STRĂBUN IACOB ŞI PĂCĂTOSUL LUI FRATE ESAU
Isaac ajunsese la bătrîneţe şi ochii lui slăbiseră, că nu mai putea să vadă;
atunci a chemat pe Esau, fiul său cel mare, şi i-a grăit; «Fiul meu!» Şi Esau i-a
răspuns: «Iată-mă!».
Zis-a el: «Vezi! am ajuns la bătrîneţe şi nu ştiu ziua cînd voi muri.
Deci acum ia-ţi armele tale, tolba ta cu săgeţi şi arcul tău şi ieşi pe cîmp şi
vînează-mi ceva vînat.
Şi fă-mi o mîncare gustoasă, cum îmi place mie, şi adu-mi-o să mănînc, ca
sufletul meu să te binecuvînteze mai nainte de a muri!»
Şi Rebeca a auzit ce a vorbit Isaac cu Esau, fiul său.
Şi Esau a pornit pe cîmp, ca să vîneze vînat şi să-l aducă.
Atunci Rebeca a zis lui Iacob, fiul-său: ««Ascultă! Am auzit pe tatăl tău
vorbind cu Esau, fratele tău, şi spunîndu-i aşa:
„Adu-mi vînat şi pregăteşte-mi o mîncare gustoasă ca să mănînc şi să te
binecuvîntez, în faţa domnului, mai nainte de a muri!”
Ci acum, copilul meu, ascultă de glasul meu şi fă aşa cum îţi voi porunci!
Du-te la turmă şi ia-mi de acolo doi iezi frumoşi din care să gătesc
mîncare gustoasă tatălui tău, aşa cum îi place.
Iar tu vei duce-o tatălui tău să mănînce, ca el să te binecuvînteze mai-
nainte de a muri!»
Dar Iacob a răspuns maicii sale Rebeca: «Vezi că Esau, fratele meu, este
păros, pe cînd eu sînt neted.
Tatăl meu poate că mă va pipăi şi voi trece în ochii lui drept un înşelător şi
voi aduce peste capul meu blestem şi nu binecuvîntare».
Dar maica lui i-a răspuns: «Blestemul tău să vină peste mine, fiule, tu
numai ascultă de cuvântul meu şi du-te şi adu-mi!»
Şi el s-a dus şi a luat iezii şi i-a adus maică-si. Iar maică-sa a gătit o
mîncare gustoasă, aşa cum îi plăcea lui Isaac.
Apoi Rebeca a luat veşmintele cele mai bune ale fiului său mai mare,
Esau, pe care le avea la ea în casă, şi a îmbrăcat cu ele pe Iacob, feciorul ei
mai mic.
Iar pieile iezilor le-a înfăşurat pe mîinile lui şi pe partea netedă a gîtului.
Apoi a dat în mîna fiului ei Iacob mîncarea cea gustoasă şi pîinea pe care
o făcuse.
Şi el s-a dus la tată-său şi i-a zis: «Tată!». Iar el i-a răspuns: «Iată-mă; cine
eşti tu, fiul meu?»
Răspuns-a Iacob tatălui său: «Eu sînt Esau, întîiul tău născut. Am făcut
precum mi-ai zis; scoală-te, acum, şi mănîncă din vînatul meu, ca să mă
binecuvînteze sufletul tău!»
Atunci Isaac a zis fiului său: «Cum de ai găsit aşa degrabă
vînat, fiul
meu?». Zis-a el: «Fiindcă domnul dumnezeul tău mi-a scos vînatul înainte!»
Şi Isaac a zis lui Iacob: «Apropie-te să te pipăi, fiul meu. Oare tu, acesta,
eşti fiul meu Esau sau nu?»
Şi s-a apropiat Iacob de Isaac, tatăl său, iar el l-a pipăit şi a zis: «Glasul
este glasul lui Iacob, dar mîinile sînt mîinile lui Esau!»
Astfel el nu l-a cunoscut, fiindcă mîinile lui erau păroase ca mîinile fratelui
său Esau. Atunci l-a binecuvântat.
Şi i-a zis: «Tu eşti cu adevărat fiul meu Esau?» Şi el i-a răspuns: «Eu sînt!».
Apoi a zis: «Vino aproape de mine ca să mănînc din vînatul fiului meu şi ca
să te binecuvînteze sufletul meu!» Şi s-a apropiat de el şi a mîncat. Şi i-a
turnat lui vin şi a băut.
După aceea i-a zis Isaac, tatăl său: «Apropie-te şi mă sărută, fiul meu!».
Şi el s-a apropiat şi l-a sărutat. Şi Isaac a mirosit mirosul veşmintelor lui şi
l-a binecuvîntat şi a zis: «Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unei ţarine
pe care a binecuvîntat-o dumnezeu.
Dumnezeu să-ţi dea ţie din rouă cerului şi din grăsimea pămîntului şi
belşug de grîu şi de vin.
…Să fii stăpîn peste fraţii tăi şi să se închine ţie feciorii mamei tale»”
(Facerea, XXVII, 1―29).
Cele spuse mai sus merită cîteva observaţii. Dar să vedem mai întîi
sfîrşitul acestei povestiri instructive.
„Cînd Isaac isprăvise cu binecuvîntarea lui Iacob şi Iacob de-abia ieşise
din faţa tatălui său Isaac, a sosit şi Esau, fratele său, de la vînătoare.
Şi a făcut şi el o mâncare gustoasă şi a adus-o tatălui său şi i-a spus: «Să
se scoale părintele meu şi să mănînce din vînatul fiului său, ca să mă
binecuvînteze inima ta».
Dar Isaac, tatăl său, l-a întrebat: «Cine eşti tu?». Iar el i-a răspuns: «Eu
sînt feciorul tău, întîiul tău născut, Esau! »
Atunci Isaac fu cuprins de spaimă şi de cutremur mare şi grăi: «Cine a fost
atunci acela care a vînat vînatul şi mi l-a adus şi am mîncat din toate mai
înainte ca să vii tu şi eu l-am binecuvîntat? Şi binecuvîntat va rămînea!».
Auzind Esau cuvintele tatălui său, a strigat cu strigăt mare şi amărît peste
măsură şi a zis părintelui său: «Binecuvîntează-mă, tată, şi pe mine!».
Ci el a răspuns: «Fratele tău a venit cu vicleşug şi a luat binecuvîntarea
ta!»
Şi a zis Esau: «Cu drept cuvînt se numeşte el Iacob, căci m-a înşelat de
două ori cu asta: mi-a luat dreptul de întîi-născut şi iată, acum, mi-a luat
binecuvîntarea mea ». Apoi a întrebat: «N-ai păstrat şi pentru mine o
binecuvîntare?»
Isaac i-a răspuns şi a zis lui Esau: «Iată. l-am pus stăpîn peste tine şi pe
toţi fraţii lui i-am făcut robii lui şi l-am dăruit cu grîu şi cu vin. Ţie acum ce pot
să-ţi mai fac, fiul meu?»
Dar Esau i-a răspuns tatălui său: «Oare numai această singură
binecuvîntare ai tu, tată? Binecuvîn-tează-mă şi pe mine, părintele meu!>>.
Şi Esau şi-a ridicat glasul şi a plîns.
Atunci Isaac, tatăl său, i-a răspuns şi a grăit: «Iată, departe de ţarinile
grase fi-va paloşul tău şi departe de roua cerului de sus;
Cu sabia ta îţi vei agonisi traiul şi vei fi rob fratelui tău; şi va veni o vreme
cînd, adunîndu-ţi puterile, vei scutura jugul lui de pe grumazul tău»” (Facerea,
XXVII, 30―40).
Şi cu asta, basta! Esau n-a mai primit binecuvîntarea.
Fac apel la papa de la Roma şi la toţi patriarhii creştini: ori povestea cu
Isaac, Rebeca, Esau şi Iacob este o minciună ridicolă şi „sfîntul duh”,
inspiratorul Bibliei, caută să-i inducă în eroare pe credincioşi, dîndu-le un
exemplu de glume proaste şi arătîndu-le că în materie de religie unor oameni
naivi poţi să le spui tot ce pofteşti; ori toată această istorisire este adevărată,
şi atunci dumnezeu nu este decît un găgăuţă, pentru că nimic nu-l silea să
lege binecuvîntările sale de binecuvîntările acestui ramolit de Isaac, pe care
Iacob l-a tras pe sfoară. În ambele cazuri, liber-cugetătorii n-au de ce se sfii:
ei pot să-şi bată joc cît poftesc de teologi, de episcopi, de papa, de patriarhi,
de sfinţi, de proroci şi chiar de dumnezeu-tatăl, care este cel mai zaharisit
dintre toţi.
Într-adevăr, după cum reiese din textul „sfînt”, binecuvîntarea dată de
Isaac nu a fost o binecuvîntare părintească obişnuită, adică o urare de fericire
pe care un tată o face fiului său; dimpotrivă, ea a fost un act solemn şi
formal, cu consecinţe cît se poate de precise, asemenea oricărui act religios
şi juridic, avînd valoarea unui act de notariat. Deşi binecuvîntarea a fost
numai verbală, ea avea valoarea unui document scris în favoarea aceluia
căruia îi fusese adresată. Şi asta indiferent cine era această persoană, căci o
binecuvîntare religioasă nu poate fi nici anulată, nici luată înapoi. „Sfînta
scriptură” ne spune că Isaac a fost profund mîhnit cînd a aflat că este victima
unei înşelăciuni. El a fost foarte întristat de fapta ticăloasă a lui Iacob, dar nu
putea îndrepta ceea ce fusese săvîrşit. Iacob a furat şi a luat cu el
binecuvîntarea destinată lui Esau; cu atît mai rău pentru Esau.
Avem de-a face aici cu un evident delict de drept comun. Orice tribunal l-ar
declara pe Iacob vinovat de înşelăciune. El ar fi condamnat, după cum ar fi
condamnată şi mama sa, Rebeca, care a fost nu numai complice, ci şi
instigatoare la un delict săvîrşit cu premeditare.
Pe de altă parte, oricît de condamnabilă şi pasibilă de pedeapsă penală ar
fi înşelăciunea care a avut drept scop şi consecinţă privarea lui Esau de un
bun atît de însemnat ca o binecuvîntare bogată în bunuri pămînteşti, să
vedem în ce mod şi de ce a căzut Isaac atît de uşor în capcană. Cum s-a
putut întîmpla asta? Biblia spune că bătrînul recunoscuse glasul lui Iacob: el
şovăie, se îndoieşte, ciuleşte urechile şi, cu toate acestea, se lasă înşelat, ca
cel din urmă nătărău, printr-un truc, printr-un artificiu cît se poate de simplu.
El aşteaptă să i se aducă vînat, îi place vînatul, vînatul este mâncarea lui
preferată, şi aceasta este una dintre pricinile pentru care el îl iubeşte mai
mult pe vînătorul Esau; dar cînd i se serveşte carne de ied, limba lui, atît de
sensibilă la gustul vînatului, nu e în stare să deosebească o ciozvîrtă de oaie
de o aripioară de fazan. Măi drăcie! Grozavă bucătăreasă trebuie să fi fost
Rebeca asta! Pe cît se pare însă, nu numai gustul bătrînului Isaac s-a alterat
brusc; i s-au tocit şi simţul mirosului şi simţul pipăitului. Rebeca acoperise
mîinile şi gîtul lui Iacob cu o blană de ied, dar, oricît de păros ar fi fost Esau,
nu putea să fie la fel de păros ca un animal. Lui Isaac nu-i dă prin gînd să
pipăie restul trupului: el simte mirosul îmbrăcămintei lui Esau şi nimic mai
mult. Totuşi, ar fi trebuit să simtă numai mirosul blănii unui animal proaspăt
ucis.
Atît despre ramolitul Isaac.
Dar cum se face că dumnezeu a legat binecuvîntările sale sacre şi
inviolabile de binecuvîntările întâmplătoare, greşite ale lui Isaac, extorcate
printr-o înşelăciune pe care numai cel din urmă papă-lapte n-ar fi putut s-o
descopere şi s-o înţeleagă? Dumnezeu ni se înfăţişează aici ca sclav al unei
simple formalităţi, lipsită de orice însemnătate, şi această împrejurare face
din „atotputernicul cîrmuitor al întregii lumi” un vrednic tovarăş al ramolitului
papă-lapte Isaac.
Aceste observaţii sînt valabile numai în cazul cînd admitem că întregul
episod este verosimil. Dar toată povestea este pură născocire, de aceea
biserica nu trebuie să ni-l prezinte pe „porumbelul” ei ca pe un autor serios,
cerîndu-ne să ne închinăm lui; această zburătoare, fie că bîiguie ca un
papagal care a dat în mintea copiilor, fie că-i o cioară vopsită care înşiră cai
verzi pe pereţi. Personal, înclinăm spre această din urmă versiune.
Esau, supărat (avea şi de ce!) de faptul că binecuvîntarea nou-nouţă
făgăduită lui strălucea pe capul unui ticălos, s-a jurat să-l ucidă pe Iacob.
Înspăimîntată, Rebeca l-a sfătuit pe Iacob să-şi ia picioarele la spinare cît mai
e timp. Iacob, care nu era un mare viteaz, n-a aşteptat să i se spună de două
ori. Rebeca i-a propus să se refugieze la fratele ei, Laban, iar bătrînul Isaac l-a
sfătuit să profite de acest prilej şi să se însoare cu una dintre verişoarele lui
(Facerea, XXVII, 41―46; XXVIII, 1―5).
În timp ce Iacob a plecat în Mesopotamia, Esau s-a dus în „ţara lui Izmail”
şi s-a însurat acolo cu fiica lui Mahalat; după cît se vede, primele două sau
trei neveste nu-i erau de ajuns!
Şi iată-l pe Iacob în drum spre Haran.
„Şi a ajuns într-un loc şi a mas acolo, căci soarele asfinţise, şi a luat o
stană de piatră din pietrele locului şi a pus-o căpătîi şi s-a culcat să doarmă în
locul acela.
Şi a visat un vis; şi iată, în visul său, o scară era proptită de pămînt, iar cu….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag. 60
…Şi a zis Avraam către oamenii săi: «Staţi voi aici, lîngă asin, iar eu şi
băiatul vom merge pînă acolo şi ne vom închina, apoi ne vom întoarce la voi!»
Şi a luat Avraam lemnele pentru jertfă şi le-a pus în cîrcă fiului său şi a
luat în mîna sa focul şi cuţitul şi au pornit amîndoi împreună.
Atunci Isaac a deschis gura către Avraam, tatăl său, şi a zis: «Tată! ». Şi el
i-a răspuns: «Da, fiul meu?». Apoi a zis Isaac:
Răspuns-a Avraam: «Dumnezeu va avea grijă de oaia pentru jertfă, copilul
meu!». Şi au mers înainte, amîndoi, împreună.
Şi a ajuns la locul pe care i l-a arătat dumnezeu; şi a clădit Avraam acolo
jertfelnic şi a aşezat lemnele; apoi a legat pe Isaac, fiul său, şi l-a pus pe
jertfelnic deasupra lemnelor.
Apoi Avraam şi-a întins mîna şi a apucat cuţitul ca să junghie pe fiul său.
Dar atunci îngerul domnului a strigat către el din cer şi i-a zis: «Avraame!
Avraame!». Şi el a răspuns: «Iată-mă!».
Şi i-a grăit: «Nu întinde mîna ta asupra copilului şi nu-i face nici un rău!
Căci acum ştiu că te temi de dumnezeu şi n-ai cruţat, pentru mine, pe fiul
tău, pe singurul tău fiu!»
Atunci Avraam, ridicîndu-şi ochii, s-a uitat şi iată în dosul său un berbec,
care se prinsese cu coarnele într-o leasă de mărăcini; şi s-a dus Avraam şi a
luat berbecul şi l-a adus ardere de tot în locul fiului său.
Şi a numit Avraam locul acela: Iahvehire, de unde se zice şi astăzi: «În
muntele unde domnul se arată».
Şi a strigat îngerul domnului, din cer, pe Avraam a doua oară.
Şi i-a zis: «Mă jur pe mine însumi ― grăit-a domnul ―, de vreme ce tu ai
făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu:
Te voi binecuvînta cu prisosinţă…
Şi se vor binecuvînta întru seminţia ta toate popoarele pămîntului, pentru
cuvîntul că ai ascultat de glasul meu!»
Apoi s-a întors Avraam la oamenii săi şi s-au sculat şi au plecat cu toţii
pînă la Beerşeba. Şi a locuit Avraam în Beerşeba” (Facerea, XXII, 1―19).
Criticii subliniază că Avraam, care îl implorase pe dumnezeu să cruţe pe
locuitorii Sodomei şi ai Gomorei ce-i erau străini, nu i-a înălţat nici o rugă ca
să-i ceară îndurare şi ocrotire pentru fiul său. Ei îl învinuiesc pe patriarh că ar
fi minţit din nou cînd a zis către oamenii săi: „eu şi băiatul vom merge pînă
acolo şi ne vom închina, apoi ne vom întoarce la voi!”. De vreme ce Avraam
se pregătea să urce pe munte pentru a-l înjunghia şi a-l arde pe Isaac, nu
putea să aibă în acelaşi timp intenţia de a se întoarce cu el. Era o minciună a
unui barbar, în timp ce în cazurile anterioare am avut de-a face cu minciunile
unui codoş nesăţios care-şi dădea nevasta pe bani.
Pe de altă parte, aflăm cu mirare că, înainte de a porni la drum, bătrînul
de o sută de ani sparge singur o cantitate de lemne suficientă pentru un rug:
ca să arzi un om pe rug, e nevoie nu de un braţ de lemne ude, ci de cel puţin
un car de lemne uscate. Înseamnă deci că lemnele necesare care fuseseră
sparte de Avraam au fost mai întîi încărcate pe asin şi pe cele două slugi,
care au cărat această povară mai bine de două zile. Şi chiar dacă lemnele au
fost încărcate numai pe asin, se pune întrebarea: cum a putut, după aceea,
Isaac, un băiat de 13 ani, să ia în cîrcă o asemenea povară şi
s-o ducă singur?
Se mai spune că „focul” ― un mangal oarecare ― pe care Avraam l-a luat cu
sine pentru a aprinde rugul nu putea, bineînţeles, să cuprindă atîţia cărbuni
încît să nu se stingă pînă în momentul cînd aveau ei să ajungă la locul arderii-
de-tot, căci în clipa cînd patriarhul şi fiul său şi-au luat rămas bun de la slugi
muntele Moria abia se zărea în depărtare. În sfîrşit, se mai face observaţia că
acest vestit munte Moria, pe care mai tîrziu a fost construit templul din
Ierusalim, nu este decît o stîncă golaşă; pe ea n-a crescut niciodată nici cea
mai mică tufă, iar tot ţinutul din jurul Iersualimului era plin de bolovani şi
întotdeauna lemnele se aduceau acolo din alte părţi.
Însă toate acestea nu l-au împiedicat pe dumnezeu să pună la încercare
credinţa lui Avraam, iar pe Avraam să cîştige, prin ascultarea sa, o
bunăvoinţă deosebită din partea lui dumnezeu.
Vom vedea mai departe că, atunci cînd judecătorul Ieftae va aduce jertfă
pe fiica sa, nici un înger nu va interveni. Ce-i drept, Ieftae nu se îndeletnicea
cu codoşlîcul şi, probabil, din această pricină nu a fost vrednic să
dobîndească „sfinţenia” aceea deosebită prin care se remarcă în religia
creştină, mozaică şi musulmană Avraam, „prietenul lui dumnezeu”.
Cap. al XXIII-lea ne istoriseşte că Sara a murit în vîrstă de 127 de ani în
Hebron, în ţara Canaan. Ca s-o poată înmormînta, Avraam a cumpărat de la
un oarecare domn Efron peştera Macpela şi a plătit scump pentru ea. Efron i-
a spus: „O ţarină care preţuieşte patru sute de sicii de argint, ce poate ea să
însemneze pentru noi amîndoi? Deci îngroapă pe moarta ta! Atunci Avraam a
ascultat de Efron şi a cîntărit lui Efron cîtimea de argint pe care o spusese în
auzul fiilor lui Het, adică patru sute de sicii de argint, după preţuirea
neguţătorească” (Facerea, XXIII, 15―16).
Stîrneşte mirare că Avraam, despre care Biblia spune în repetate rînduri
că era un om foarte bogat, nu are nici un petic de pămînt propriu. Criticii
remarcă, de asemenea, ca destul de ciudat faptul că se pomeneşte de o
monedă bătută, care are „preţuire neguţătorească”. Nu numai pe vremea
biblicului Avraam nu a existat monedă în ţara Canaan, dar în genere evreii
din antichitate n-au bătut niciodată monede.
Din capitolul al XXV-lea vedem că străbunul nostru împovărat de ani a
hotărît să se consoleze, luîndu-şi o nouă soaţă, pe Chetura. Patriarhul avea pe
atunci cel puţin 140 de ani. Nu strică să amintim că Sara îl socotise de mult
pe Avraam prea bătrîn pentru a mai fi în stare să facă copii, chiar şi atunci
cînd el avea „numai” 100 de ani, şi că a fost nevoie de un miracol ceresc
pentru ca el să devină tată. Şi, totuşi, cu această Chetura Avraam a avut, fără
nici un fel de intervenţie „divină”, încă şase fii: Zimran, Iocşan, Medan,
Midian, Işbac şi Suah.
În sfîrşit, într-o bună seară, în cel de-al 175-lea an al vieţii (Facerea, XXV,
7), patriarhul şi-a dat obştescul sfîrşit, lăsînd toată avuţia lui Isaac. Celorlalţi
copii le-a făcut numai unele daruri. „Sfîntul” codoş a fost înmormîntat alături
de Sara, în peştera Macpela.
CAPITOLUL AL ZECELEA
SFÎNTUL STRĂBUN ISAAC ŞI COPIII DĂRUIŢI LUI DE DUMNEZEU
Vom vedea îndată cum s-a împlinit făgăduiala domnului cu privire la
„marea înmulţire” a urmaşilor lui Avraam. După moartea Sarei şi înainte de a
se căsători cu Chetura, patriarhul s-a îndeletnicit cu rostuirea fiului său
preferat. Acest eveniment, extrem de important pentru cercetările evlavioase
şi pentru educaţia religioasă şi morală, este descris în cap. al XXIV-lea al
cărţii „Facerea”.
Nahor, fratele lui Avraam, se căsătorise cu nepoata sa, Milca (Facerea, XI,
29). Acestui domn Nahor nu-i plăcea să rătăcească prin pustiu, ca fratelui său,
şi s-a sălăşluit în roditoarea Mésopotamie. Acolo Milca i-a născut opt feciori.
Dar cum aceşti opt plozi nu-i erau de ajuns, şi-a luat şi o ţiitoare, pe nume
Reuma, care i-a mai adus patru fii (Facerea, XXII, 20―24). La rîndul lor, aceşti
copii s-au înmulţit. Unuia dintre ei, Betuel, i s-au născut Laban şi Rebeca.
Celei din urmă i-a fost dat să devină mai tîrziu, din mila lui dumnezeu,
doamna Isaac.
Într-o bună dimineaţă, bătrînul Avraam a chemat la sine pe starostele
slugilor sale, care era totodată şi administratorul principal al întregii sale
averi. Cartea „Facerea” îi spune numai o dată pe nume, Eliezer, iar mai
departe îl numeşte pur şi simplu „rob”. Iată ce i-a spus Avraam „robului”:
„Pune mîna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe domnul dumnezeul cerului şi
dumnezeul pămîntului cum că nu-i vei lua femeie fiului meu dintre fiicele
canaaniţilor, în mijlocul cărora sălăşluiesc, ci te vei duce în ţara mea, la
neamurile mele, şi că de acolo peţi-vei femeie fiului meu Isaac!” (Facerea,
XXIV, 2-4).
Comentatorii sceptici s-au distrat mult pe seama acestui ritual al
jurămîntului. Într-adevăr, textul ebraic vechi al acestei părţi din Biblie spune
fără ocol: „Ia în mîna ta organele mele genitale”. Învăţaţii etnografi explică
acest lucru prin faptul că organele genitale bărbăteşti erau în mare cinste nu
numai datorită ritualului tăierii împrejur, care le lega de dumnezeu, ci şi
pentru motivul că ele, ca izvor al înmulţirii seminţiei omeneşti şi chezăşie a
binecuvîntării dumnezeieşti, erau un semn al forţei, al puterii. Oricît de ciudat
ar părea acest ritual al jurămîntului, trebuie să ne ploconim cu respect în faţa
lui, pentru că nu putem să ne îndoim că toate acestea au fost dictate de
„sfîntul duh”.
De fiecare dată cînd în ediţiile moderne ale Bibliei se întîlneşte cuvîntul
„coapsă”, el trebuie înţeles în sens alegoric. Astfel, citind că unul dintre
conducători a ieşit din „coapsa” sau din seminţia lui Iuda, avem de-a face cu
o denaturare intenţionată a textului, căci copiii nu se nasc din „coapsă”. În
afară de aceasta, după cum am observat în repetate rînduri, „porumbelul
divin” nu se sfieşte niciodată să spună lucrurilor pe adevăratul lor nume,
oricît de tari ar fi cuvintele la care trebuie să recurgă.
„Şi robul a pus mîna sa sub coapsa lui Avraam, stăpînul său, şi s-a jurat în
pricina aceasta” (Facerea, XXIV, 9).
După aceasta, luînd zece cămile, el a plecat în Mesopotamia. Avea ceva
de mers!
Cînd Eliezer a ajuns aproape de cetatea în care socotea să găsească pe
rudele stăpînului său, era istovit de oboseală şi de sete. Din fericire, a întîlnit
o brunetă drăgălaşă care se ducea la o fîntînă de dincolo de porţile cetăţii.
Această tînără amabilă i-a venit în ajutor lui Eliezer şi i-a dat să bea şi lui, şi
cămilelor lui. Acum e rîndul nostru să ne înduioşăm de providenţa divină:
bruneta cu pricina nu era alta decît Rebeca, fiica lui Betuel, nepoata lui
Avraam. După ce i-a dăruit un inel de aur şi două brăţări, Eliezer s-a informat
cu cine „are onoarea”. Cînd a auzit cine este, Eliezer a rămas buimac! Rebeca
l-a condus acasă şi i-a făcut cunoştinţă cu tatăl şi cu fraţii ei. Administratorul
lui Avraam le-a explicat că a săvîrşit lunga lui călătorie cu scopul de a găsi în
Mesopotamia o soaţă pentru Isaac. Bineînţeles, Betuel şi Laban au exclamat:
― Aici se vede mîna domnului! Fie ca Rebeca să plece cît mai curînd cu
tine şi să devină soaţa fiului stăpînului tău.
Eliezer, bucuros că a îndeplinit atît de repede şi de uşor însărcinarea
primită, i-a dat Rebecăi inele de aur şi veşminte bogate; totodată a umplut de
daruri pe fraţii ei şi pe maică-sa. Mama fetei voise să amîne plecarea cu vreo
zece zile, dar Rebeca a declarat că se grăbeşte şi că doreşte să ajungă cît
mai curînd la logodnicul ei necunoscut. E greu, fireşte, să admitem că Eliezer
ar fi avut asupra sa o fotografie a tînărului Isaac. Cu toate acestea, cît ai bate
din palme Rebeca s-a îndrăgostit de el pînă peste cap. La rîndul său, Isaac,
deşi nu ştia ce soaţă îi va aduce Eliezer, şi în genere nu ştia dacă-i va aduce o
soaţă, era nespus de îndrăgostit: zi şi noapte stătea la drumul mare în
aşteptarea caravanei. Ne putem închipui ce bucurie pe capul lui cînd, într-o
bună dimineaţă, Eliezer s-a înapoiat, şi nu cu mîinile goale. Administratorul a
prezentat un raport complet asupra călătoriei sale, iar tinerii s-au aruncat
unul în braţele celuilalt.
„Şi Isaac a dus-o pe Rebeca în cortul Sarei, maică-sa; şi a luat-o pe
Rebeca şi a fost femeia lui şi a iubit-o. Şi astfel s-a mîngîiat Isaac după
moartea maicii sale” (Facerea, XXIV, 67).
La început, toată sîrguinţa şi toate sforţările prea-dreptului Isaac se
pierdeau în zadar: el nu izbutea să devină tată atît de repede cum ar fi dorit-
o. Aceasta a fost de ajuns pentru ca, în cartea „Facerea”, Rebeca să fie
învinuită de sterpiciune. Întotdeauna femeile sînt vinovate!
„Şi s-a rugat Isaac domnului pentru femeia sa, căci era stearpă, şi domnul
i-a ascultat rugăciunea lui, şi Rebeca, femeia lui, a zămislit” (Facerea, XXV,
21).
Între noi fie vorba, dumnezeu, pe cît se vede, făcea fasoane, căci oare nu
el îi făgăduise lui Avraam nenumăraţi urmaşi? Şi oare nu providenţa i-o
alesese pe Rebeca de soţie fiului lui Avraam? De aici reiese că dumnezeu nu
putea să-i fi dat lui Isaac o soţie stearpă fără a-şi fi călcat cuvîntul. Dacă el „a
închis pîntecele” şi acestei nefericite, tot el îl va deschide, silindu-l mai întîi să
se chinuiască puţintel şi pe urmaşul lui Avraam, favoritul său întreţinut.
Totuşi au fost şi complicaţii:
„Dar pruncii se împungeau în pîntecele ei şi ea a zis: «Dacă e aşa, de ce
mi-a mai venit această sarcină?» Şi s-a dus să caute răspuns la domnul” (Face-
rea, XXV, 22).
„Sfîntul” autor a uitat să arate unde anume s-a dus Rebeca să stea de
vorbă cu domnul. „Sfînta sfintelor”, o despărţitură a templului asemănătoare
altarului din bisericile creştine, nu fusese încă inventată. Pînă acum
dumnezeu apărea unde voia şi cînd voia. Pe pămînt nu existau filiale ale
birourilor lui cereşti. Cu toate acestea, Rebeca a izbutit să-l întrebe pe
dumnezeu şi el nu a pregetat s-o lămurească: „Două neamuri sînt în pîntecele
tău şi două popoare despărţi-se-vor chiar din măruntaiele tale; şi unul din
cele două popoare
va fi mai zdravăn decît celălalt, iar cel mai mare va sluji
celui mai mic!” (Facerea, XXV, 23).
În cele din urmă a venit momentul naşterii. Rebeca a simţit, fireşte, dureri
drept pedeapsă pentru lăcomia Evei.
„Iar cînd s-a împlinit sorocul să nască, iată că avea în pîntece doi gemeni.
Şi a ieşit cel dintîi ― roşcat, păros peste tot ca un cojoc; şi i-au pus numele
Esau. Şi după aceea a ieşit fratele său, care se ţinea cu mîna de călcîiul lui
Esau, şi i-au pus numele Iacob. Iar Isaac era în vîrstă de cincizeci de ani cînd
Rebeca i-a născut aceşti copii” (Facerea, XXV, 24―26).
Foarte rar se întîmplă ca un copil, cînd se naşte, să se ţină cu mîna de
călcîiul celuilalt. Atît de rar, încît acesta este pînă acum singurul caz
cunoscut. Dar dacă asemenea lucruri nu se mai întîmplaseră niciodată şi ni-
căieri, nu trebuie să tragem concluzia că nu se puteau întîmplă pe acea
vreme. Aceste capricii ale domnului nu reprezintă mare lucru în comparaţie
cu minunile pe care le vom întîlni mai departe.
Esau a fost declarat copilul cel mai mare. Se ştie că, în unele cazuri
juridice complicate, se stabileşte că primul născut dintre gemeni este cel care
apare pe lume al doilea. În sprijinul acestei soluţii se aduce următorul
argument: cel care a fost conceput primul trebuie, în mod firesc, să ocupe un
loc mai îndepărtat în pîntecele mamei. Prin urmare, Iacob trebuia socotit cel
mai mare. Dar aceşti copii se bătuseră atîta în pîntecele mamei, încît,
probabil, îşi schimbaseră nu o singură dată locurile!
Nimănui nu i-a dat prin cap să rezolve problema prin tragere la sorţi. Au
găsit că e mult mai simplu să fie socotit ca întîiul-născut acela care a văzut
primul lumina zilei. De altfel, în scurt timp, Iacob i-a smuls lui Esau dreptul de
întîi-născut.
„Şi pruncii s-au făcut mari; şi a fost Esau meşter vînător, un răscolitor al
cîmpiei, pe cînd Iacob a fost om paşnic, locuitor în corturi. Ci Isaac iubea pe
Esau fiindcă-i plăcea vînatul, iar Rebeca iubea mai mult pe Iacob.
Într-o zi, pe cînd Iacob îşi fierbea o fiertură, Esau a venit de pe cîmp sfîrşit
de oboseală.
Atunci Esau a zis lui Iacob: «Dă-mi să mănînc, te rog, din această fiertură
roşcată, căci sînt sfîrşit de oboseală!». Pentru aceea s-a numit el Edom.
Dar Iacob a răspuns: «Vinde-mi astăzi mie dreptul tău de întîi-născut».
Esau i-a răspuns: «Iată, sînt gata să mor, căci la ce-mi foloseşte acest
drept de întîi-născut?».
I-a zis Iacob: «Fă-mi astăzi jurămînt!». Şi el s-a jurat şi şi-a vîndut dreptul
său de întîi-născut lui Iacob.
Atunci Iacob i-a dat lui Esau pîine şi fiertură de linte. Şi el a mîncat şi a
băut şi apoi s-a sculat şi a plecat. Astfel a dispreţuit Esau dreptul său de întîi-
născut” (Facerea, XXV, 27―34).
Nu ne vom opri asupra ciudăţeniei acestui soi de dispută într-o epocă în…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
Pag. 55
…părintele moabiţilor de astăzi.
Iar cea mai mică a născut şi ea un fiu şi i-a pus numele Amon. Acesta este
părintele amoniţilor de astăzi” (Facerea, XIX, 30―38).
Chiar dacă textul a fost dictat de „sfîntul duh” de sus, asta nu-l împiedică
să fie odios.
Aventura lui Lot şi a fiicelor lui nu a putut să scape criticii juste a lui
Voltaire. Să ne retragem şi să-i dăm lui cuvîntul. Ideile acestui mare om sînt
utile şi în prezent, deoarece încă mai dăinuiesc prejudecăţile religioase,
dogmele credinţei şi adepţii activi ai religiei care venerează Biblia ca pe
„cuvîntul sfînt al domnului”.
„Textul biblic ― scrie Voltaire ― nu spune ce a făcut Lot cînd şi-a văzut
soţia prefăcută în stîlp de sare; de asemenea el nu menţionează numele
fiicelor lui Lot. Ideea de a-şi îmbăta tatăl pentru «a se culca cu el» în peşteră
este destul de originală. Biblia nu arată de unde au găsit ele vin, dar în
schimb aflăm că Lot le-a posedat pe amîndouă, fără să fi băgat de seamă nici
cînd au venit, nici cînd au plecat. E foarte greu să posezi o femeie, îndeosebi
o fecioară, fără să-ţi dai seama. Este un caz pe care nu ne încumetăm să-l
explicăm.
E de neînţeles, de asemenea, de ce fiicele lui Lot erau atît de îngrijorate
de viitorul omenirii, căci lui Avraam i se născuse deja Izmail de la Agar,
popoarele erau împrăştiate, iar oraşul Ţoar, din care plecaseră cele două fete,
era la o aruncătură de băţ”.
Şi de la cine au procurat ele vin dacă nu de la cîrciumarii de prin partea
locului? Voltaire atrage atenţia asupra asemănării dintre această istorisire şi
legenda Myrrhei, care l-a dobîndit pe Adonis de la tatăl ei Cyniras. „În cazul
acesta ― spune el ― avem de-a face cu o imitaţie a legendei antice a lui
Cyniras şi a Myrrhei”. Dar în timp ce Myrrha a fost pedepsită pentru crima ei,
fiicele lui Lot au fost răsplătite cu cea mai mare binecuvîntare din punctul de
vedere al teologiei: ele au devenit mame ale unei numeroase posterităţi .
CAPITOLUL AL NOUĂLEA
SFÎRŞITUL CUVIOASEI ISTORII A LUI AVRAAM, „SFÎNTUL PRIETEN AL LUI
DUMNEZEU”
Tămîiaţi! Intră din nou în scenă Avraam, patriarhul întreţinut, dispus
oricînd să rreia procedeul care l-a ajutat să se îmbogăţească atît de repede în
Egipt. „Şi a pornit Avraam de acolo spre plaiurile de miazăzi şi s-a oprit între
Cadeş şi Şur şi vremelnic şi-a întins corturile în Gherar.
Ci Avraam zicea despre Sara, femeia sa: «Ea este sora mea!» (Căci îi era
teamă să spună că este soţia lui, ca să nu-l ucidă locuitorii cetăţii din pricina
ei.) Atunci Abimelec, regele Gherarului, a trimis şi a luat-o pe Sara.
Dar dumnezeu a venit la Abimelec noaptea în vis şi i-a vorbit: «Iată tu vei
muri, din pricina femeii pe care ai luat-o, că ea este legată cu bărbat!»
Ci Abimelec nu se apropiase de Sara şi a răspuns: «Doamne, oare ucide-
vei tu şi pe omul cel drept?
Nu mi-a spus chiar el: „ea e sora mea”, şi ea n-a zis aşijderea: „el e fratele
meu”? Fără inimă vicleană şi cu mîini curate am făcut aceasta!»
Atunci i-a răspuns dumnezeu în vis: «Ştiu şi eu că fără inimă vicleană ai
făcut-o, de aceea te-am păzit să nu păcătuieşti împotriva mea şi nu te-am
lăsat să te atingi de ea.
Deci acum dă înapoi pe femeie bărbatului ei, căci el este proroc şi se va
ruga pentru tine ca să rămîi cu viaţă; iar dacă n-o vei da înapoi, să ştii că vei
muri fără greş, tu şi toţi ai tăi».
Şi Abimelec s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a chemat la sine pe toţi
dregătorii săi şi a povestit, în auzul lor, toată această pricină. Iar aceşti
oameni s-au spăimîntat grozav.
Apoi Abimelec a chemat pe Avraam şi i-a zis: «Ce treabă ne-ai făcut? Şi cu
ce am păcătuit eu împotriva ta ca să aduci asupra mea şi asupra stăpînirii
mele o vină atît de mare? Fapte care nu se fac ai săvîrşit faţă de mine!»
Şi a mai zis Abimelec lui Avraam: «Ce ai socotit tu cînd ai făcut lucrul
acesta?»
Atunci a răspuns Avraam: «M-am gîndit aşa: de bună seamă că frică de
dumnezeu nimeni nu are în ţinutul acesta şi mă vor omorî din pricina femeii
mele.
De altă parte, ea este cu adevărat sora mea, căci este fiica tatălui meu,
dar nu şi fiica mamei mele; şi a putut să fie femeia mea.
Iar cînd dumnezeu m-a mînat să pribegesc din casa tatălui meu, atunci i-
am spus ei: «Fă pentru mine această bunătate şi, pretutindeni pe unde vom
ajunge, să zici despre mine: el e fratele meu!»
Şi a luat atunci Abimelec vite mici şi vite mari, şi robi şi roabe şi le-a
dăruit lui Avraam şi i-a dat înapoi pe Sara, femeia lui.
Şi i-a mai zis Abimelec: «Iată, ţara mea stă în faţa ta; locuieşte unde vei
socoti că e mai bine».
Iar Sarei i-a spus: «Iată, dăruit-am fratelui tău o mie de sicii de argint;
aceasta să-ţi fie despăgubire pentru toate cîte ţi s-au întîmplat; şi faţă de toţi
te-ai dovedit dreaptă!»
Atunci Avraam s-a rugat lui dumnezeu şi dumnezeu a tămăduit pe
Abimelec şi pe femeia lui şi pe roabele lui; şi ele au avut copii.
Fiindcă dumnezeu oprise de istov orice zămislire în casa lui Abimelec, din
pricina Sarei, femeia lui Avraam” (Facerea, XX, 1―18).
Să nu uităm că pe vremea aceea frumoasa Sara avea 90 de ani bătuţi pe
muche (Facerea, XVII, 17).
Se impun cîteva observaţii: a spus oare Avraam adevărul asigurîndu-l pe
Abimelec că Sara este în acelaşi timp şi soţia şi sora lui? Dacă da, înseamnă
că avem de-a face cu încă un incest „cuvios”. Halal „sfîntă scriptură”!
Dar mai este ceva: dacă în toată afacerea asta Abimelec face impresia
unui om cumsecade, Avraam, dimpotrivă, indiferent sub ce unghi l-am privi,
ne apare ca un individ dubios. Chiar dacă e frate de sînge cu Sara, acest
amănunt tot nu justifică codoşlîcul şi minciunile lui. Pentru el, sora-soţie este
o sursă de venituri. El a minţit tăinuind calitatea sa de soţ. Iar explicaţia pe
care o dă cînd josnicul lui şiretlic iese la iveală ni-l arată ca pe un cazuist
dibaci, demn de a purta titlul de „candidat” sau chiar de „doctor” în teologie.
În ochii oamenilor cinstiţi el nu găseşte nici o scuză, chiar dacă avea
dezlegare de păcat fiind oarecum constrîns de evenimente.
Pe de altă parte, acest patriarh favorit al domnului, acest om norocos
ocrotit de însuşi dumnezeu, este el oare într-adevăr fratele Sarei, aşa cum a
declarat deodată? Toate celelalte pasaje din Biblie par să dovedească
contrarul. În episodul cu faraonul din Egipt, Avraam recurge pentru prima
dată la stratagema care l-a îmbogăţit. Dar cînd faraonul îi aruncă în faţă că l-
a înşelat, lui nu-i dau prin minte justificările invocate ulterior: cinstea de a le
auzi pentru prima dată îi revine lui Abimelec. Ai zice că nu este decît o
născocire neaşteptată, cea dintîi idee care i-a trecut prin cap „sfîntului
proroc” la auzul acuzaţiilor aspre pe care i le aducea regele Gherarului. De ce
nu s-a justificat în acelaşi mod faţă de faraon?
Mai mult, „sfîntul duh” se contrazice categoric. În cap. al XI-lea el ne-a
făcut cunoştinţă cu familia lui Terah, tatăl lui Avraam: „Terah a avut pe
Avraam, pe Nahor şi pe Haran; Haran a avut pe Lot. Dar Haran a murit în
zilele lui Terah, tatăl său, în patria sa, în cetatea Ur din Caldeea. Iar Avram şi
Nahor şi-au luat soţii. Pe femeia lui Avram o chema Sarai şi pe femeia lui
Nahor o chema Milca, fiica lui Haran ― tatăl Milcăi şi tatăl Iscăi” (v. 27―29).
Cu alte cuvinte, Nahor s-a căsătorit cu nepoata sa. Dacă Sara ar fi fost fiica
lui Terah şi soră cu Avraam, Nahor şi Haran, autorul n-ar fi pregetat să ne
spună şi acest lucru, enumerînd atît de amănunţit legăturile de rudenie din
familia lui Terah.
În afară de aceasta, Biblia spune de-a dreptul că Sara este nora lui Terah:
„Şi Terah a luat pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran, nepotul său, şi pe
Sarai, nora sa, femeia lui Avram, fiul său şi a plecat cu ei din cetatea Ur a
caldeilor, ca să se ducă în pămîntul Canaan; dar ajungînd în Haran, s-au
aşezat acolo. Iar zilele lui Terah au fost două sute şi cinci ani. Şi a murit Terah
în Haran” (Facerea, 11, v. 31―32).
Aşadar, fără să se sfiască cîtuşi de puţin de a apărea ca soţ incestuos în
ochii lui Abimelec, Avraam a minţit pentru a găsi o justificare aventurii sale.
Iar dacă el s-a hotărît să dezvăluie regelui Gherarului adevărul pe care i-l
ascunsese faraonului, şi toate acestea constituie realitatea, înseamnă că
„sfîntul duh”, dictînd cartea „Facerea”, s-a împotmolit în minciuni şi
contradicţii.
Bineînţeles că toate acestea sînt pură născocire, iar sfîntul autor un cretin
stîngaci. În goană după mistificări şi complăcîndu-se în poveşti imorale şi
ambigue, „sfîntul duh” dictează tot ce-i trece prin cap, iar prostănacul de
autor înregistrează imperturbabil tot ce aude ― mîrşăvii şi basme groteşti ―,
fără să-i pese cîtuşi de puţin de contradicţiile şi confuziile evidente, ba chiar
de situaţiile imposibile din punct de vedere fizic.
Cum se face că autorul tuturor acestor rînduri
din Biblie nu şi-a dat seama
că vicleanul „porumbel” îşi bate joc de el punîndu-l să numească „pămîntul
Gherar” regat. Potrivit descrierilor făcute de geografii din antichitate,
Gherarul este o mică vale nisipoasă, fără pic de vegetaţie, un pustiu
îngrozitor, în care n-a putut trăi niciodată un suflet de om. Înseamnă deci că
Abimelec era regele unui pustiu? Şi cîtă vreme a ţinut-o el pe Sara în casa lui
fără ca doamna Abimelec să încerce să-i scoată ochii?
Iată încă un episod care ilustrează cît de neruşinate sînt glumele „sfîntului
duh”. Acest episod a avut loc după distrugerea Sodomei şi înainte ca
dumnezeu să-şi fi ţinut făgăduiala dată la stejarul Mamre. Cap. al XXI-lea
începe în felul următor: „Şi domnul a cercetat pe Sara, precum a fost vorbit,
şi a împlinit faţă de ea ceea ce făgăduise. Deci ea a zămislit şi i-a născut lui
Avraam un fiu, la bătrîneţe, la vremea pe care i-o sorocise dumnezeu” (v.
1―2).
Cum această naştere a avut loc la un an după ce dumnezeu şi cei doi
îngeri se înfăţişaseră la stejarul Mamre, înseamnă că Avraam a fost în Gherar
în perioada primelor trei luni după potopul de foc, dacă socotim că Sara a
avut o sarcină normală de nouă luni. Şi chiar dacă admitem că Avraam a stat
în Gherar în tot decursul acestor trei luni, se pune întrebarea cum a fost cu
putinţă ca soţia şi roabele măriei-sale regele Abimelec să bage de seamă,
într-un răstimp atît de scurt, că au devenit sterpe, că dumnezeu le „închisese
pîntecele oprind de istov orice zămislire”, ca să folosim limbajul elegant al
autorului „sfînt”. Poţi oare să te convingi dintr-o dată că nu mai eşti în stare
sa faci copii?
Trebuie să recunoaştem împreună cu teologii, pe care nu-i miră nici o
minune oricît ar fi de dezgustătoare, că dumnezeu a făcut o glumă destul de
sinistră, deşi, ce-i drept, foarte originală. Închipuiţi-vă ce mutră au făcut
regele pustiului şi supuşii lui cînd au văzut că nevestele lor au „pîntecele
închise”! Gluma aceasta trebuie să li se fi părut foarte răutăcioasă. E lesne de
înţeles de ce Abimelec, pentru a pune capăt acestei calamităţi, i-a dat lui
Avraam tot ce şi-a putut el dori şi a spus prorocului şi soţiei-surorii lui: „Căraţi-
vă cît mai repede de-aici!”
După „minunea” cu „pîntecele închise”, inepuizabila carte „Facerea” ne
oferă minunea cu lehuzia Sarei, doamna în vîrstă de nouăzeci de ani, care de
multă vreme pierduse capacitatea de a avea copii.
Şugubăţ mai e porumbelul acesta!
Iar acum altă poveste: Avraam, căpătînd un fiu legitim, îl dă pe uşă afară
pe Izmail, pe care îl avusese cu ţiitoarea sa.
„Şi Avraam a pus fiului său care i se născuse, pe care Sara i-l născuse,
numele Isaac.
Şi Avraam a tăiat împrejur pe fiul său Isaac cînd a fost în vîrstă de opt zile,
precum i-a fost poruncit dumnezeu.
Iar Avraam era în vîrstă de o sută de ani cînd a avut pe Isaac, fiul său.
Şi Sara a grăit: «dumnezeu m-a făcut prilej de petrecere. Oricine va auzi
va rîde pe socoteala mea!»
Şi a mai zis: «Cine ar fi putut să spună lui Avraam că Sara va mai alăpta
copii? Şi totuşi i-am născut un fecior la bătrîneţe!»
Şi pruncul a crescut şi a fost înţărcat. Iar Avraam a făcut un ospăţ mare în
ziua cînd a fost înţărcat Isaac.
Ci Sara a văzut pe fiul Agarei egiptencei, pe care ea i-l născuse lui
Avraam, cum se zbenguia cu fiul său Isaac.
Şi a zis lui Avraam: «Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei, căci nu se
cuvine ca fiul roabei acesteia să fie moştenitor împreună cu fiul meu, cu
Isaac!»
Şi cuvîntul acesta i-a căzut foarte greu lui Avraam cu privire la fiul său.
Însă dumnezeu i-a vorbit lui Avraam: «Nu te amărî în tine din pricina
băiatului şi a roabei tale. Tot ceea ce îţi va spune Sara, ascultă de glasul ei,
căci numai cei din Isaac se vor socoti urmaşii tăi.
Dar şi pe fiul roabei îl voi face popor, căci este tot sămînţa ta».
Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă şi a luat pîine şi un burduf de
apă şi i le-a dat Agarei, punîndu-le pe umărul ei o dată cu copilul, şi a izgonit-
o. Iar ea a plecat şi s-a rătăcit în pustiul Beerşeba.
Şi cînd s-a sfîrşit apa din burduf, a lepădat pe copil sub un stuf de
mărăcini.
Şi a pornit şi s-a aşezat în preajma lui, depărtare ca la o bătaie de
săgeată, fiindcă zicea ea: «Să nu văd cum moare copilul!» Şi stînd în preajma
lui, a ridicat glasul şi a plîns.
Şi a auzit dumnezeu durerea copilului şi îngerul lui dumnezeu a strigat pe
Agar din cer şi i-a zis: «Ce ai, Agar? Nu te teme! Căci a auzit dumnezeu
durerea copilului acolo unde se află.
Scoală-te, ia copilul şi ţine-l bine de mînă, căci voi face din el un popor
mare!»
Şi Dumnezeu deschise ochii ei şi văzu un izvor de apă. Şi ea se duse şi
umplu burduful cu apă şi dădu copilului să bea.
Iar dumnezeu fu cu acest copil; şi el se făcu mare şi locui în pustie şi fu un
arcaş iscusit.
Şi a locuit în pustia Paran; iar maică-sa i-a luat lui femeie din ţara
Egiptului” (Facerea, XXI, 3―21).
Izgonirea primului născut şi a mamei sale Agar cu un colţuc de pîine şi un
burduf de apă ― această faptă cu adevărat inumană, josnică ― apare ca
deosebit de revoltătoare din partea unui domn atît de puternic, care biruise
cinci regi cu ajutorul a 318 slugi şi care se îmbogăţise de pe urma cuvioaselor
legături ale soţiei sale cu regii Egiptului şi Gherarului. Iată cum arată porun-
cile în legătură cu bunătatea şi moralitatea propovăduite de „sfînta
scriptură”!
În continuare, cartea „Facerea” ne relatează că marele patriarh a trăit
vreme îndelungată în ţara filistenilor.
Dar Avraam, care era atît de fericit după ce căpătase un fiu de la bătrîna
şi mult iubita lui Sara, nu se aştepta la farsa urîtă pe care se pregătea să i-o
joace ocrotitorul lui, atotputernicul şi atotştiutorul dumnezeu. „Îţi iubeşti
nespus odrasla, o, prorocul inimii mele? Ei bine, pentru ca să-mi fii pe plac, o
vei ucide”. Iată surpriza neaşteptată pe care dumnezeu i-a rezervat-o alesului
său. E drept, totul fusese o glumă; preaînaltului îi plăcea să se mai distreze
cîte un pic! Moşneagul voia, probabil, să vadă ce mutră va face Avraam, uluit
la auzul acestor cuvinte. Să reproducem textul original, căci prea e frumos!
„Iar după acestea, dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a grăit:
«Avraame!». Iar el a răspuns: «Iată-mă!».
Şi a rostit domnul: «Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, acela pe care îl
iubeşti, pe Isaac, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-l acolo jertfă, ardere de tot,
pe unul din munţii pe care ţi-l voi arăta».
Şi s-a sculat Avraam în zorii zilei şi a pus samarul pe asinul său şi a luat pe
doi robi ai săi şi pe Isaac, fiul său, şi a spart lemne pentru arderea de tot şi a
pornit şi a venit la locul pe care i l-a arătat dumnezeu.
Iar a treia zi, Avraam, ridicîndu-şi ochii, a văzut locul de departe….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
…rămîneţi noaptea şi spălaţi-vă pe picioare, iar mîine sculaţi-vă şi mergeţi în
calea voastră». Dar ei au zis: «Ba nu, ci vom mînea pe uliţă».
Dar el a stăruit mult de ei şi s-au abătut la el şi au găzduit în casa lui. Şi
le-a pregătit cină şi le-a copt azime, şi ei au ospătat.
Nu apucaseră însă să se culce, cînd oamenii din cetate, adică din
Sodoma, înconjurară casa de la tînăr pînă la bătrîn, tot poporul, din toate
fundurile.
Şi au chemat pe Lot şi i-au spus: «Unde sînt oamenii care au venit la tine
în gazdă acum noaptea? Adu-i la noi ca să-i cunoaştem!»
Şi Lot a ieşit la ei la uşă şi uşa a tras-o după el. Şi a zis Lot: «Vă rog,
fraţilor, nu săvîrşiţi vreo urgie!
Iată, am două fete care nu ştiu de bărbat. Pe ele le vom scoate la voi şi
faceţi cu ele ce veţi vrea, numai nu pricinuiţi acestor oameni nici o supărare,
o dată ce au venit la umbra acoperişului meu!»
Iar ei strigară: «Dă-te înapoi!». Şi adăugară: «Acesta, singur, care s-a
aciuat la noi ca venetic, vrea să ne fie judecător! Te vom struni mai zdravăn
decît pe aceia!» Şi dădură buzna peste Lot şi se apropiară să spargă uşa.
Atunci cei doi bărbaţi întinseră mîna şi băgară pe Lot la ei în casă şi
închiseră uşa.
Iar pe cei de la uşa casei îi loviră cu orbire, de la cel mai mic pînă la cel
mai mare, aşa încît ei se istoviră căutînd uşa” (Facerea, XIX, 1―11).
A fost necesar să reproducem în întregime şi întocmai tot acest pasaj din
cartea „Facerea”: să nu uităm că aceste rînduri au fost scrise după dictarea
„sfîntului duh” în persoană!
Pe de altă parte, nu strică să reproducem şi comentariile lui Voltaire:
„Acest pasaj din textul biblic pune la încercare mintea omenească mai mult
decît oricare altul. Dacă aceşti doi îngeri sau doi dumnezei erau fără trup,
înseamnă că ei luaseră o înfăţişare trupească de o frumuseţe irezistibilă, din
moment ce au reuşit să inspire unui popor întreg o dorinţă atît de oribilă. Într-
adevăr, gîndiţi-vă numai: bătrîni şi copii, adolescenţi şi maturi, toţi locuitorii
de sex bărbătesc, fără excepţie, s-au adunat grămadă în jurul casei pentru a
săvîrşi un păcat odios cu cei doi îngeri. Nu este în firea omului să săvîrşească
de-a valma această blestemăţie, pentru care, de obicei, se caută un loc
retras şi liniştit. Locuitorii Sodomei însă îi cer pe cei doi îngeri aşa cum răz-
vrătiţii cer pîine în timp de foamete. În mitologia păgînă nu există nimic
asemănător cu această ticăloşie de neînţeles. Teologii care afirmă că cei trei
călători cereşti, dintre care doi au venit în Sodoma, erau dumnezeu-tatăl,
dumnezeu-fiul şi dumnezeu-sfîntul duh, fac ca crima locuitorilor Sodomei să
fie şi mai respingătoare, iar toată povestea şi mai de neînţeles”.
Propunerea făcută de Lot locuitorilor cetăţii de a lua pe cele două fiice ale
sale nevinovate în locul acestor îngeri sau a acestor dumnezei nu este mai
puţin revoltătoare . Totul dovedeşte imoralitatea omului drept şi sfînt despre
care pînă acum nu vorbeşte nici una dintre cărţi.
Teologii găsesc că există ceva comun între această întîmplare şi legenda
lui Filemon şi Baucis . Dar această legendă nu are nimic indecent; ea este
mult mai instructivă. Zeus-Iupiter şi Hermes-Mercur pedepsesc un oraş
pentru că locuitorii nu au fost ospitalieri; legenda ne aminteşte că avem
datoria de a fi buni şi omenoşi; ea nu are nimic rău sau urît.
Unii afirmă că „sfîntul” autor a vrut să scrie ceva mai tare decît legenda
lui Filemon şi Baucis, pentru a inspira şi mai mult dezgust faţă de un păcat
foarte răspîndit în ţările calde. Dar arabii din pustiul Sodomei afirmă că toate
caravanele care trec pe acolo le oferă destule fete şi ei nu cer niciodată
băieţi.
Povestea cu cei doi îngeri nu este prezentată aici ca o alegorie; nu, cîtuşi
de puţin; totul, absolut totul este precis! De altfel, nici nu se vede ce alegorie
s-ar putea extrage de aici în favoarea Noului testament, pentru care, potrivit
afirmaţiilor „părinţilor bisericii”, Vechiul testament serveşte drept „prototip”.
Să urmărim în continuare textul „sfînt” al cărţii divine, pe care sîntem
datori s-o socotim adevărată, căci altfel am săvîrşi un păcat de moarte. Vom
găsi pasaje şi mai teribile decît cel de mai sus!
„Atunci cei doi bărbaţi grăiră către Lot: «Dacă mai ai pe cineva aici ―
vreun ginere, fiii tăi şi fiicele tale şi pe cîţi ai în cetate ― scoate-i din acest
loc»” {Facerea, XIX, 12).
Ce rost aveau aceste întrebări? Oare îngerii nu ştiau din cine era alcătuită
familia lui Lot?
„Căci noi vom nimici locul acesta, fiindcă strigătul împotriva locuitorilor lui
s-a înteţit înaintea domnului şi domnul ne-a trimis ca să-l pierdem!
Şi a ieşit Lot şi a început să vorbească cu ginerii săi, care erau să ia pe
fetele sale, şi le-a spus: «Sculaţi! Ieşiţi din locul acesta, fiindcă domnul e gata
să prăpădească cetatea » Dar ginerii săi credeau că Lot glumeşte.
Ci cînd s-au revărsat zorile,
îngerii dădură zor lui Lot zicînd: «Scoală-te! Ia
pe femeia ta şi pe cele două fiice ale tale, care se află aici, ca să nu pieri şi tu
pentru fărădelegea cetăţii!»
Dar Lot zăbovindu-se, cei doi bărbaţi îl apucară de mînă pe el şi pe femeia
lui şi pe cele două fete ale lui căci dumnezeu voia să-l cruţe, şi-l scoaseră
afară şi-l lăsară în faţa cetăţii.
Iar după ce i-au scos afară, a zis unul: «Fugi ca să scapi cu viaţă! Nu te
uita îndărăt şi nu te opri nicăieri în acest timp! Fugi la munte ca să nu pieri!»
Dar Lot le-a grăit: «Nu aşa, stăpîne!
Iată a aflat robul tău har în ochii tăi şi tu ai mărit milostivirea ta, pe care
mi-ai arătat-o mie, scăpîndu-mi viaţa, dar eu nu voi putea să fug la munte
fără să nu mă ajungă pierea şi să nu mor.
Ci iată! Cetatea aceasta aproape este ca să fug în ea şi e foarte mică.
Îngăduieşte-mă să fug într-însa. Aşa e că e mică? Şi voi scăpa cu viaţă!»
Şi i-a răspuns: «Iată că-ţi împlinesc şi această rugăminte, ca să nu
prăpădesc cetatea de care mi-ai grăit.
Dă zor şi fugi acolo, fiindcă nu pot să împlinesc porunca pînă cînd nu vei
ajunge tu în cetate!» Pentru aceea s-a numit numele cetăţii: Ţoar.
Cînd soarele a răsărit deasupra pămîntului, a intrat şi Lot în Ţoar.
Atunci domnul a turnat asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de
pucioasă şi de foc de la domnul din cer.
Şi a prăpădit cetăţile acelea şi tot ţinutul şi pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot
ce creştea pe cîmpie.
Ci femeia lui Lot s-a uitat îndărăt şi s-a prefăcut în stîlp de sare.
Şi s-a sculat Avraam a doua zi de dimineaţă şi s-a dus la locul unde
stătuse înaintea domnului.
Şi a căutat spre Sodoma şi Gomora şi spre toată cîmpia ţinutului şi a
privit, şi iată: fum gros se ridica de pe pămînt ca fumul dintr-un cuptor”
(Facerea, XIX, 13―28).
În ce priveşte Gomora, teologii recurg la argumentele cele mai ciudate,
căutînd să demonstreze că păcatul acestui oraş era diametral opus păcatului
Sodomei. În Biblie nu există nicăieri nici cea mai mică aluzie în această
privinţă. Totul este pur şi simplu o născocire a teologilor.
Acum putem înţelege ce „strigăt” se ridicase din Sodoma şi din Gomora
pînă la ceruri, cum spusese dumnezeu-tatăl în discuţia cu Avraam: în Sodoma
se văitau femeile părăsite; în Gomora, dimpotrivă, urlau bărbaţii părăsiţi. Dar
atunci se pune întrebarea: de ce mînia cerească a prăpădit pe femeile din
Sodoma şi de ce bătrînul dumnezeu nu i-a cruţat pe nenorociţii bărbaţi din
Gomora, care şi aşa erau destul de mîhniţi din pricina înclinaţiilor nefireşti ale
nevestelor lor?
În acelaşi timp, e limpede că cei doi domni din Sodoma, care se
pregăteau să se căsătorească cu fiicele lui Lot, nu căzuseră în păcatul
pederastiei; căsătoria lor fusese atît de ferm stabilită, atît de aproape de a fi
celebrată, încît „omul sfînt” le şi spunea „gineri”. „Sfîntul” autor nu arată
nicăieri că ginerii lui Lot ar fi căzut măcar cît de cît în păcatul ruşinos din
pricina căruia au pierit sodomiţii împreună cu cetatea lor; ei nu figurează în
gloata care a vrut să-i siluiască pe îngeri. Biblia, dimpotrivă, ne face să
credem că ei, ca oameni cumsecade, au stat amîndoi acasă, căci Lot s-a dus
să-i trezească pentru ca să-i ia cu el. Totuşi, şi ei au pierit împreună cu toţi
ceilalţi.
Cît despre femeia lui Lot, trebuie să recunoaştem că ea a plătit scump
pornirea ei de compătimire care a făcut-o să se uite îndărăt la oraşul natal, în
care, poate, rămăseseră părinţii ei.
Prefacerea ei într-un stîlp de sare a fost confirmată de unii scriitori evrei şi
creştini din primele veacuri ale erei noastre. Istoricul evreu Iosif Flaviu ne
asigură, în cartea sa „Antichităţi iudaice”, că a văzut acest stîlp şi că pe
vremea lui stîlpul putea fi văzut de oricine. Scepticii presupun că evreii din
partea locului au cioplit pur şi simplu o statuie de sare, lansînd versiunea că
este femeia lui Lot. S-au găsit destul de multe sculpturi din sare care au
dăinuit vreme îndelungată. Pe de altă parte, sfîntul Irineu a mers prea
departe cînd a afirmat că „femeia lui Lot nu este un trup pieritor; ci, deşi
rămîne veşnic în formă de stîlp de sare, ea continuă totuşi să aibă periodul
obişnuit”. Tertulian, un teolog vestit şi care se bucură de foarte multă
autoritate la catolici, afirmă în „Poemul Sodomei” acelaşi lucru şi cu tot atîta
certitudine.
Această minune a rămas însă necunoscută romanilor cînd au venit în
Palestina: cînd au cucerit Ierusalimul, ei nu au manifestat nici cea mai mică
dorinţă de a merge să vadă miraculosul stîlp de sare, şi aceasta din simplul
motiv că un asemenea stîlp nu exista. Nici Pompei, nici Titus, nici Adrian nu
au auzit vreodată despre Lot, despre soţia lui, despre cele două fiice, despre
Avraam, şi, în general, despre nici un membru al acestei preacuvioase familii.
Iar în prezent pelerinii care se duc să se închine „relicvelor” biblice nu găsesc
în împrejurimile Mării Moarte nici un fel de statuie: nici de sare, nici de bitum.
Musulmanilor de prin partea locului nu le-a dat în gînd să fabrice una ca să le
facă pe plac pelerinilor. În schimb, ei le arată stejarul Mamre la a cărui umbră
dumnezeu şi cei doi îngeri au mîncat un viţel întreg şi o imensă cantitate de
pîine, brînză, unt şi smîntînă.
Marele geograf grec Strabon, care a trăit în epoca în care creştinii
plasează legenda naşterii lui Iisus, a studiat în amănunţime Asia Mică şi
îndeosebi Palestina, descriind-o cît se poate de exact. Printre altele, el a stu-
diat regiunea Sodomei şi a Mării Moarte. Dar el nu menţionează nimic despre
stîlpul de sare pe care Iosif Flaviu se zice că l-ar fi văzut cu cîţiva ani mai
tîrziu. Ceea ce descrie nepărtinitorul călător Strabon este foarte interesant:
„Există destul de multe temeiuri pentru a trage concluzia că această
regiune a căzut pradă focului: stînci arse, numeroase crăpături, pămînt
pîrjolit, rîuri care răspîndesc o miasmă respingătoare şi pretutindeni, în împre-
jurimi, ruine de locuinţe. Toate acestea te fac să dai crezare celor ce
povestesc locuitorii, şi anume că, pe vremuri, aici au fost treisprezece oraşe
cu capitala Sodoma. Dar, din pricina unui cutremur, a erupţiei vulcanilor şi a
unor torente de apă sulfuroasă, lacul a înghiţit această ţară şi au rămas doar
stîncile ca martori ai catastrofei. Unele oraşe au fost înghiţite de ape, altele
au fost părăsite de locuitori, care, căutîndu-şi salvarea, s-au împrăştiat”
(Strabon, „Geografia”, cartea a XVI-a, cap. II). Cele de mai sus nu seamănă de
loc cu povestirea din cartea „Facerea”: „Atunci domnul a turnat asupra
Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi de foc de la domnul din
cer”.
Merită să fie subliniate cele ce se spun în cap. al XIV-lea al cărţii
„Facerea”: „Dar valea Sidim era plină cu puţuri de smoală. Şi au împuns la
fugă regii Sodomei şi Gomorei şi au căzut în ele, iar cîţi au mai rămas au fugit
în munţi” (v. 10). Biblia recunoaşte că solul de aici era plin de smoală încă
înainte de catastrofă.
Învăţaţii au prilejul să constate încă o dată că „porumbelul divin” şi-a
bătut joc rău de tot de autorul „sfînt”. Întreaga natură din acest pustiu poartă
pecetea unei catastrofe geologice, de pe urma căreia trebuie să fi suferit tot
ce era viu, în cazul cînd acolo trăia ceva. Astfel, Marea Moartă, în care se
varsă Iordanul, are o suprafaţă de 920 km2, o lungime de 100 km şi măsoară
20 km în partea ei cea mai lată. Apele Iordanului sînt înghiţite în întregime de
Marea Moartă, care nu are nici un fel de scurgere. (Arabii o numesc Bahr-Lut.)
Apa aceasta se evaporă, căci altfel nu se poate explica unde dispare, avînd în
vedere că nivelul ei rămîne acelaşi. Marea se află cu 392 m sub nivelul
oceanului şi are o adîncime maximă de aproape 400 m. Aerul fierbinte şi
uscat din această depresiune, unică în felul ei (793 m), poate absorbi o
cantitate uriaşă de vapori de apă. Straturile de pămînt mlăştinos din
împrejurimi, şisturile bituminoase împrăştiate pretutindeni, desele cutremure,
toate acestea arată că regiunea respectivă nu a fost, probabil, locuită
niciodată. În Marea Moartă, care este uimitor de sărată (circa 26% sare), nu
există viaţă organică. Geologii consideră că aceasta e una dintre cele mai
adînci depresiuni de pe uscat, o prăbuşire a scoarţei pămînteşti cu aproape
un kilometru faţă de regiunea înconjurătoare. Această depresiune nu a fost
provocată de o cauză exterioară, ci de una interioară.
Dacă ţinem neapărat să credem că „porumbelul” nu a putut să-şi bată joc
de „sfîntul” autor al cărţii „Facerea”, dacă vrem cu orice preţ să socotim
veridică istoria cu ploaia de foc căzută din cer pentru a nimici oamenii
vinovaţi, într-un loc, de pédérastie şi, în celălalt, de lesbianism, trebuie totuşi
să recunoaştem că dumnezeu, deşi etern, s-a cam apucat totuşi să înşire
gogoşi. Într-adevăr, oare nu el a jurat lui Noe că îndurarea lui nu-i va mai
îngădui niciodată să-i nimicească pe oameni? Oare nu el a jurat cu mîna pe
curcubeu că nu va mai trimite vreodată potopul? Dar a jura că renunţi la
potop şi pe urmă să înlocuieşti torentele de apă cu torente de foc este oare o
politică cinstită din partea lui dumnezeu?
Să urmărim mai departe extraordinara povestire din cartea „Facerea”.
„Sfîntul” autor spune că Lot, care nu căzuse în păcatul concetăţenilor săi, a
fost salvat de la pieire, ca şi neprihănitele lui fiice-fecioare. Dar tot aici
autorul ne dă admirabile exemple de virtute pe care le oferă această „sfîntă
familie”. Subliniem că noul episod biblic nu conţine nici un cuvînt de
reprobare la adresa celor trei fugari din Sodoma. „Porumbelul divin” are
specialitatea sa: el povesteşte cele mai respingătoare necuviinţe cu atîta
seninătate, de parcă n-ar exista nimic mai simplu pe lume. Sub pana
„sfîntului” autor, pînă şi incestul pare un obicei patriarhal cît se poate de obiş-
nuit.
Să ne ierte cititorul că mai reproducem un citat, dar el este necesar, şi
trebuie să-l dăm în forma cea mai exactă, pentru a demonstra ce este „sfînta
scriptură”, cea mai sfîntă dintre toate cărţile, temelia şi reazemul
celei mai
evlavioase credinţe şi a trei religii: mozaismul, creştinismul şi islamismul.
„Însă Lot a plecat din Ţoar şi s-a sălăşluit în munte, împreună cu cele două
fiice ale sale, căci se temea să mai locuiască în Ţoar. Şi s-a aşezat într-o
peşteră cu cele două fiice ale sale.
Atunci fiica cea mai mare a zis către cea mai mică: «Tatăl nostru e bătrîn
şi nu e nici un bărbat în vecinătate, care să vie la noi după obiceiul a tot
pămîntul.
Haidem să îmbătăm cu vin pe tatăl nostru şi să intrăm la el, ca să avem
de la tatăl nostru urmaşi!»
Şi au îmbătat cu vin pe tatăl lor în noaptea aceea şi a intrat fata cea mare
şi s-a culcat cu tatăl său şi el n-a ştiut nici cînd s-a culcat ea, nici cînd s-a
sculat.
Apoi, a doua zi, fata cea mare a zis către mezina ei: «Iată m-am culcat
astă-noapte cu tatăl meu. Să-l îmbătăm cu vin şi la noapte, şi intră şi tu şi
culcă-te cu el, ca să avem de la tatăl nostru urmaşi».
Deci ele îmbătară cu vin şi în noaptea aceea pe tatăl lor şi s-a dus fata
cea mai mică şi s-a culcat cu el, şi el n-a ştiut nici cînd s-a culcat ea, nici cînd
s-a sculat.
Şi amîndouă fetele lui Lot au rămas însărcinate de la tatăl lor.
Şi cea mai mare a născut un fiu şi i-a pus numele Moab. Acesta este…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag.46
…totul acest izvor păcătos decît să pîngărim natura prin intervenţia cuţitului.
Natura trupului nu tulbură mintea”.
Aşadar, „sfîntul” Chiril întreabă la ce foloseşte tăierea împrejur dacă i se
respinge sensul mistic. Împăratul Iulian ar fi putut să-i răspundă cu uşurinţă
episcopului Alexandriei următoarele: nu foloseşte la nimic, dacă doriţi, dar nu
despre asta-i vorba. Întrebarea este dacă a poruncit dumnezeu patriarhului
Avraam să săvîrşească tăierea împrejur ca un semn veşnic şi trainic al
alianţei sale cu el şi cu adepţii credinţei lui. Din textul „sfintei scripturi” reiese
că aceasta a fost intenţia lui dumnezeu şi că el a exprimat-o cît se poate de
precis şi de limpede. Mai tîrziu, Moise, urmînd porunca domnului, a reînnoit
legea tăierii împrejur . Iisus Hristos, care spunea că a venit pentru a împlini
legea şi nu pentru a o încălca, n-a afirmat niciodată că ar fi necesar să se
desfiinţeze tăierea împrejur. Evangheliştii nu scriu nicăieri că el s-ar fi
pronunţat vreodată pentru desfiinţarea acestui ritual. Dacă aşa stau lucrurile,
de ce creştinii s-au socotit scutiţi de această lege scurt timp după moartea
dumnezeiescului lor legiuitor?
Teologii creştini invocă cele spuse de „sfîntul apostol Pavel”, şi anume că
„tăierea împrejur este trebuincioasa numai în inimă”. Dar Pavel însuşi, după
cum spune în cartea „Faptele sfinţilor apostoli” (XVI, 3), l-a tăiat împrejur pe
ucenicul său grecul Timotei, respectînd întocmai indicaţiile legii evreieşti.
Aşadar, el socotea că tăierea împrejur este necesară şi folositoare? Atunci de
ce mai tîrziu „sfîntul” Pavel şi-a schimbat părerea?
O fi fost la mijloc o revelaţie divină? Pavel nu ne spune nimic în această
privinţă. O fi devenit el pe urmă mai învăţat? Dacă e să admitem asta,
trebuie să admitem, de asemenea, că vreme destul de îndelungată el a fost
un ignorant, chiar pe cînd era apostol.
Voltaire spune: „învăţaţii nu au dat nici un fel de justificări plauzibile tăierii
împrejur. Unii consideră că acest ritual contribuie la menţinerea curăţeniei
trupeşti. Pesemne că n-au asistat niciodată la acest ritual. Altminteri ar şti cît
de neînsemnat este rezultatul operaţiei şi cît de uşor ar putea ea să fie
înlocuită cu o spălătură obişnuită, care este mult mai la îndemînă şi mai puţin
primejdioasă, căci se întîmplă ca copiii să moară de pe urma acestei operaţii.
Se mai spune că, întrucît evreii trăiau într-o climă foarte caldă, legea voia să
preîntîmpine urmările căldurii excesive care ar fi putut să ducă la apariţia
unor plăgi pe organul sexual. Nu este exact! În Palestina nu e mai cald decît în
sudul Europei. În Persia e mult mai cald, iar în India sau în Africa e şi mai cald
şi totuşi locuitorii acestor ţări nu s-au gîndit niciodată să se supună tăierii
împrejur din motive de sănătate.
Adevărata cauză a tăierii împrejur este că preoţii din diferite ţări, în
intenţia de a aduce jertfă zeilor o anumită parte a trupului, îşi fac pe corp
crestături, ca, de pildă, preoţii Bellonei sau ai lui Marte; alţii se scopesc, ca
preoţii Cibelei; alţii îşi bat cuie în dos; fachirii îşi pun inele pe organele
sexuale; alţii îi biciuiesc pe credincioşi, aşa cum făcea, de pildă, iezuitul
Girard cu Catherine Cadière. Preoţii hotentoţi îşi taie, în cinstea zeilor lor, unul
dintre testicule şi pun în locul lui un ghemotoc de ierburi aromate. Egiptenii
superstiţioşi se mulţumeau să aducă jertfă lui Osiris numai o bucată din
prepuţ. Evreii, care au preluat de la egipteni foarte multe ritualuri, au
introdus ritualul tăierii complete împrejur şi continuă să-l practice şi în ziua de
astăzi. Arabii şi etiopienii au practicat acest lucru în vremuri străvechi. Turcii,
învingătorii arabilor, au preluat de la ei obiceiul, în timp ce creştinii
obişnuiesc să cufunde copilul în apă sau să-l stropească. Toate acestea sînt la
fel de logice şi trebuie să-i placă foarte mult celui de sus”, încheie Voltaire.
Dar să nu mai insistăm. Să revenim la patriarhul nostru. El trebuie să fi
fost destul de nedumerit de hotărîrea ciudată pe care o luase dumnezeu de a
schimba numele lui şi pe-al soţiei sale. Era cu atît mai ciudat, cu cit
schimbarea în sine era foarte neînsemnată: Avraam în loc de Avram, Sara în
loc de Sarai. Dumnezeul evreilor şi al creştinilor este într-adevăr şugubăţ!
Şi, într-adevăr, din acest moment Biblia devine din ce în ce mai amuzantă.
„Domnul s-a arătat iarăşi lui Avraam, la stejarul Mamre, pe cînd el stătea
la uşa cortului, sub zăpuşeala zilei.
Şi ridicîndu-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stăteau înaintea lui; şi cînd
i-a văzut, a alergat din uşa cortului întru întîmpinarea lor şi s-a închinat pînă
la pămînt” (Facerea, XVIII, 1―2).
Discuţia care a urmat după aceea este destul de interesantă: e aici un
amestec atît de neaşteptat al singularului cu pluralul, încît e de presupus că
patriarhul nu-şi cunoştea bine limba sau într-adevăr îi era foarte cald!
„Şi a rostit: «Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece cu vederea
pe robul tău!
Îngăduiţi să vă aducă puţină apă şi spălaţi-vă pe picioare; apoi odihniţi-vă
sub copac.
Iar eu vă voi aduce un codru de pîine ca să vă întăriţi inimile; pe urmă
vedeţi-vă de drum. Altfel, de ce v-aţi fi abătut pe la robul vostru?» Iar ei au
răspuns: «Aşa să faci precum ai zis»” (Facerea, XVIII, 3―5).
Teologii presupun că, dacă Dumnezeu a venit în ziua aceea la Avraam
însoţit de doi îngeri, el a făcut asta pentru a înfăţişa toate cele trei feţe ale
„sfintei treimi”. Avraam nu poseda însă subtilitatea teologilor şi nu a înţeles
acest lucru, după cum, de altfel, pînă la teologii creştini nu l-a înţeles nici
unul dintre prorocii evrei.
„Şi Avraam a intrat în sîrg în cort, la Sara, şi i-a grăit: «Ia degrabă trei sea
de lamură de făină, frămîntă şi fă turte!»” (Facerea, XVIII, 6).
Unii traducători contemporani ai Bibliei scriu: „Ia trei măsuri de făină”. Ei
folosesc într-adins această expresie nebuloasă, căci ceea ce „sfîntul duh” i-a
dictat autorului cărţii „Facerea” e de-a dreptul nemaipomenit. În textul ebraic
se spune: „efa”, iar efa are peste 25 de litri. Ce cantitate neobişnuită de
pîine! Ce-i drept, în Orient exista obiceiul de a ospăta pe musafiri cu un sin-
gur fel de mîncare, care, în schimb, era servit din belşug; totuşi, pe cît se
pare, patriarhul i-a luat pe oaspeţii săi drept nişte mîncăi neîntrecuţi.
Dar asta încă nu e totul: „Apoi Avraam a alergat la cireada, a luat un viţel
tînăr şi gras şi l-a dat slugii ca să dea zor să-l pregătească;
A luat unt şi lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea drumeţilor,
iar el a stat în picioare în faţa lor, sub copac, pe cînd ei mîncau.
Ci ei l-au întrebat: «Unde este Sara, femeia ta?» Şi el a răspuns: «Înlăuntru,
în cort».
Atunci a zis unul: «Voi veni negreşit iar la tine, cînd va fi anul, şi iată Sara,
femeia ta, va avea un fiu». Dar Sara asculta din uşa cortului, în dosul lui.
Şi Avraam şi Sara erau bătrîni, înaintaţi în vîrstă, iar cu Sara contenise
rostul zămislirii.
Şi Sara a rîs în inima ei şi a zis: «După ce am ajuns bătrînă, să-mi mai fie
a zburda? Iar stăpînul meu e un moşneag!»
Atunci domnul a grăit lui Avraam: «Pentru ce a rîs Sara şi-a zis: „cu
adevărat naşte-voi eu un fiu aşa bătrînă cum sînt?”
Este la dumnezeu vreun lucru cu neputinţă? Pe vremea aceasta, cînd se
va împlini anul, voi veni iar la tine, şi Sara va avea un fiu!»
Sara a tăgăduit şi a zis: «N-am rîs», că o apucase frica; dar el i-a răspuns:
«Ba nu! Ai rîs!»” (Facerea, XVIII, 7―15).
E destul de interesant să urmărim această discuţie dintre dumnezeu şi
Avraam, căci amănuntele ei pot, într-adevăr, să te înveselească prin
naivitatea lor. Autorul cărţii „Facerea” descrie cu atîta precizie tot ce s-a
întîmplat şi tot ce s-a spus de parcă ar fi fost de faţă.
E limpede că a fost
inspirat de sus, altminteri ar fi un simplu mincinos.
Unii comentatori contemporani, pe care ridicolul şi naivitatea tuturor
acestor amănunte i-a pus în mare încurcătură, se străduiesc să demonstreze
că întreaga povestire are un caracter alegoric; ei propun să se înţeleagă că
dumnezeu şi îngerii care s-au înfăţişat lui Avraam ar fi simulat poftă de
mîncare, dar că n-au mîncat nimic, prefăcîndu-se numai că mănîncă. Lăsaţi-o
baltă! Biblia trebuie luată aşa cum este, le răspundem noi; căci dacă am
accepta tălmăcirile teologilor, cărora unele pasaje din Biblie li se par de
necrezut, ar trebui să vedem numai alegorii în întreaga „sfînta scriptură”,
înseamnă atunci că nimic din ceea ce povesteşte „porumbelul” nu s-a
petrecut în realitate? Că totul nu este decît o aparenţă? Că Biblia divină este
un vis, o născocire? Iată, domnilor propovăduitori, unde vă duc aceste
raţionamente! E mult mai simplu să admitem că dumnezeu, despre care ştim
că „zideşte din ţărîna pămîntului”, „dă suflare de viaţă” şi „umblă”, are de
asemenea obiceiul de a mînca, de a bea, de a mistui hrana etc., ba chiar nu
este scutit de suferinţele pe care le pricinuieşte zăpuşeala, aidoma
prietenului său Avraam, care, adineauri, îi vorbea atît de încurcat, adresîndu-i-
se cînd la singular, cînd la plural.
După masă au făcut cu toţii o mică plimbare:
„Apoi acei oameni se sculară de acolo şi-şi îndreptară ochii în partea
Sodomei, iar Avraam mergea cu ei ca să-i petreacă.
Şi domnul a zis în sine: «Ascunde-voi de Avraam ceea ce sînt pe cale să
fac,
O dată ce Avraam va fi negreşit un popor mare şi vajnic şi întru el
binecuvînta-se-vor toate popoarele pămîntului»” (Facerea, XVIII, 16―18).
Toate popoarele pămîntului sînt binecuvîntate întru Avraam! Atît
comentatorii evrei cît şi cei creştini văd în acest text afirmaţia că există un
singur dumnezeu al întregului pămînt, care, ce-i drept, este dumnezeul lui
Avraam, dar creştinii nu-l cedează pe „patriarh” evreilor.
Dar ce anume planuri îşi făcuse dumnezeu-tatăl în privinţa cărora se
întreba dacă este sau nu este cazul să i le destăinuie patriarhului favorit?
După ce s-a gîndit bine şi a cumpănit totul, dumnezeu a hotărît că nu face să
se joace cu Avraam de-a v-aţi ascunselea. Şi iată că atunci Avraam, zice-se,
şi-ar fi dat seama că cei trei călători, care îi înfulecaseră un viţel şi 80 kg de
făină, fără a mai pune la socoteală produsele lactate, erau fiinţe
supranaturale şi că printre ei se afla şi vechiul lui prieten, dumnezeu în
persoană.
„Atunci domnul a grăit: «De vreme ce strigătul împotriva Sodomei şi
Gomorei este mare şi păcatul lor grozav de greu,
Mă pogor acum să văd dacă faptele lor sînt întocmai precum arată
strigarea ajunsă pînă la mine, iar de nu, voi vedea!»« (Facerea, XVIII, 20―21).
Dumnezeu nu era un administrator de duzină: nu-i plăcea să se încreadă
orbeşte în rapoartele poliţiei sale. Se va spune, poate, că, în calitate de
dumnezeu atotştiutor, lui nu putea să-i scape nimic şi, prin urmare, ştia
întotdeauna cum să procedeze, fără să mai aibă nevoie de vreo anchetă. Dar
să nu uităm că toate acestea se petrec la o oră foarte călduroasă a zilei şi că
mistuirea mesei copioase care-i fusese servită adineauri sub ochii noştri ar fi
putut într-adevăr să întunece întrucîtva mintea lui divină.
„De acolo, ceilalţi doi bărbaţi se îndreptară şi luară calea spre Sodoma.
Dar Avraam mai rămase pe loc în faţa domnului.
Şi Avraam s-a apropiat şi a grăit: «Nimici-vei tu pe cel drept o dată cu cel
păcătos?
Poate că se află cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii; oare prăpădi-vei tu şi
nu vei cruţa locul pentru cei cincizeci de drepţi dinăuntru?
Departe de tine să faci un lucru ca acesta… să-i meargă celui drept la fel
cu nelegiuitului! Departe de tine! Judecătorul a tot pămîntul oare nu va face
dreptate?»
Atunci domnul a zis: «Dacă la Sodoma găsesc cincizeci de drepţi înăuntrul
cetăţii, eu voi cruţa tot ţinutul în hatîrul lor!»
Dar Avraam a răspuns şi a zis: «Iată am cutezat să vorbesc cu domnul,
deşi nu sînt decît pulbere şi cenuşă!
Poate că din cei cincizeci de drepţi vor lipsi cinci. Pierde-vei tu, pentru
lipsa acestor cinci, toată cetatea?»
Şi domnul a grăit: «Nu o voi pierde dacă găsesc în ea patruzeci şi cinci!»”
(Facerea, XVIII, 22―28).
Discuţia continuă pe acelaşi ton (v. 29―32). Avraam se străduieşte să
smulgă noi şi noi concesii: de la 45 de drepţi el trece la 40, la 30, apoi la 20.
În cele din urmă, dumnezeu nu vrea să mai lase nimic şi declară că nu se
face alişverişul cu mai puţin de 10 drepţi. Acesta este ultimul lui cuvînt!
„Şi a purces domnul, după ce a sfîrşit de vorbit cu Avraam, iar Avraam s-a
întors la cortul său” (Facerea, XVIII, 33).
CAPITOLUL AL OPTULEA
SFÎNTUL STRĂBUN LOT
Dumnezeu, care adineauri voise să vadă totul personal, nu s-a dus cu
însoţitorii săi: din expunerea care urmează reiese că s-a întors „acasă”.
„Şi cei doi îngeri au sosit în Sodoma către seară. Iar Lot şedea în poarta
Sodomei. Cum i-a văzut, Lot s-a sculat ca să-i întîmpine şi s-a închinat pînă la
pămînt. Şi a grăit: «Rogu-vă, stăpînii mei, abateţi-vă în casa robului vostru şi…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag. 46
…totul acest izvor păcătos decît să pîngărim natura prin intervenţia cuţitului.
Natura trupului nu tulbură mintea”.
Aşadar, „sfîntul” Chiril întreabă la ce foloseşte tăierea împrejur dacă i se
respinge sensul mistic. Împăratul Iulian ar fi putut să-i răspundă cu uşurinţă
episcopului Alexandriei următoarele: nu foloseşte la nimic, dacă doriţi, dar nu
despre asta-i vorba. Întrebarea este dacă a poruncit dumnezeu patriarhului
Avraam să săvîrşească tăierea împrejur ca un semn veşnic şi trainic al
alianţei sale cu el şi cu adepţii credinţei lui. Din textul „sfintei scripturi” reiese
că aceasta a fost intenţia lui dumnezeu şi că el a exprimat-o cît se poate de
precis şi de limpede. Mai tîrziu, Moise, urmînd porunca domnului, a reînnoit
legea tăierii împrejur . Iisus Hristos, care spunea că a venit pentru a împlini
legea şi nu pentru a o încălca, n-a afirmat niciodată că ar fi necesar să se
desfiinţeze tăierea împrejur. Evangheliştii nu scriu nicăieri că el s-ar fi
pronunţat vreodată pentru desfiinţarea acestui ritual. Dacă aşa stau lucrurile,
de ce creştinii s-au socotit scutiţi de această lege scurt timp după moartea
dumnezeiescului lor legiuitor?
Teologii creştini invocă cele spuse de „sfîntul apostol Pavel”, şi anume că
„tăierea împrejur este trebuincioasa numai în inimă”. Dar Pavel însuşi, după
cum spune în cartea „Faptele sfinţilor apostoli” (XVI, 3), l-a tăiat împrejur pe
ucenicul său grecul Timotei, respectînd întocmai indicaţiile legii evreieşti.
Aşadar, el socotea că tăierea împrejur este necesară şi folositoare? Atunci de
ce mai tîrziu „sfîntul” Pavel şi-a schimbat părerea?
O fi fost la mijloc o revelaţie divină? Pavel nu ne spune nimic în această
privinţă. O fi devenit el pe urmă mai învăţat? Dacă e să admitem asta,
trebuie să admitem, de asemenea, că vreme destul de îndelungată el a fost
un ignorant, chiar pe cînd era apostol.
Voltaire spune: „învăţaţii nu au dat nici un fel de justificări plauzibile tăierii
împrejur. Unii consideră că acest ritual contribuie la menţinerea curăţeniei
trupeşti. Pesemne că n-au asistat niciodată la acest ritual. Altminteri ar şti cît
de neînsemnat este rezultatul operaţiei şi cît de uşor ar putea ea să fie
înlocuită cu o spălătură obişnuită, care este mult mai la îndemînă şi mai puţin
primejdioasă, căci se întîmplă ca copiii să moară de pe urma acestei operaţii.
Se mai spune că, întrucît evreii trăiau într-o climă foarte caldă, legea voia să
preîntîmpine urmările căldurii excesive care ar fi putut să ducă la apariţia
unor plăgi pe organul sexual. Nu este exact! În Palestina nu e mai cald decît în
sudul Europei. În Persia e mult mai cald, iar în India sau în Africa e şi mai cald
şi totuşi locuitorii acestor ţări nu s-au gîndit niciodată să se supună tăierii
împrejur din motive de sănătate.
Adevărata cauză a tăierii împrejur este că preoţii din diferite ţări, în
intenţia de a aduce jertfă zeilor o anumită parte a trupului, îşi fac pe corp
crestături, ca, de pildă, preoţii Bellonei sau ai lui Marte; alţii se scopesc, ca
preoţii Cibelei; alţii îşi bat cuie în dos; fachirii îşi pun inele pe organele
sexuale; alţii îi biciuiesc pe credincioşi, aşa cum făcea, de pildă, iezuitul
Girard cu Catherine Cadière. Preoţii hotentoţi îşi taie, în cinstea zeilor lor, unul
dintre testicule şi pun în locul lui un ghemotoc de ierburi aromate. Egiptenii
superstiţioşi se mulţumeau să aducă jertfă lui Osiris numai o bucată din
prepuţ. Evreii, care au preluat de la egipteni foarte multe ritualuri, au
introdus ritualul tăierii complete împrejur şi continuă să-l practice şi în ziua de
astăzi. Arabii şi etiopienii au practicat acest lucru în vremuri străvechi. Turcii,
învingătorii arabilor, au preluat de la ei obiceiul, în timp ce creştinii
obişnuiesc să cufunde copilul în apă sau să-l stropească. Toate acestea sînt la
fel de logice şi trebuie să-i placă foarte mult celui de sus”, încheie Voltaire.
Dar să nu mai insistăm. Să revenim la patriarhul nostru. El trebuie să fi
fost destul de nedumerit de hotărîrea ciudată pe care o luase dumnezeu de a
schimba numele lui şi pe-al soţiei sale. Era cu atît mai ciudat, cu cit
schimbarea în sine era foarte neînsemnată: Avraam în loc de Avram, Sara în
loc de Sarai. Dumnezeul evreilor şi al creştinilor este într-adevăr şugubăţ!
Şi, într-adevăr, din acest moment Biblia devine din ce în ce mai amuzantă.
„Domnul s-a arătat iarăşi lui Avraam, la stejarul Mamre, pe cînd el stătea
la uşa cortului, sub zăpuşeala zilei.
Şi ridicîndu-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stăteau înaintea lui; şi cînd
i-a văzut, a alergat din uşa cortului întru întîmpinarea lor şi s-a închinat pînă
la pămînt” (Facerea, XVIII, 1―2).
Discuţia care a urmat după aceea este destul de interesantă: e aici un
amestec atît de neaşteptat al singularului cu pluralul, încît e de presupus că
patriarhul nu-şi cunoştea bine limba sau într-adevăr îi era foarte cald!
„Şi a rostit: «Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece cu vederea
pe robul tău!
Îngăduiţi să vă aducă puţină apă şi spălaţi-vă pe picioare; apoi odihniţi-vă
sub copac.
Iar eu vă voi aduce un codru de pîine ca să vă întăriţi inimile; pe urmă
vedeţi-vă de drum. Altfel, de ce v-aţi fi abătut pe la robul vostru?» Iar ei au
răspuns: «Aşa să faci precum ai zis»” (Facerea, XVIII, 3―5).
Teologii presupun că, dacă Dumnezeu a venit în ziua aceea la Avraam
însoţit de doi îngeri, el a făcut asta pentru a înfăţişa toate cele trei feţe ale
„sfintei treimi”. Avraam nu poseda însă subtilitatea teologilor şi nu a înţeles
acest lucru, după cum, de altfel, pînă la teologii creştini nu l-a înţeles nici
unul dintre prorocii evrei.
„Şi Avraam a intrat în sîrg în cort, la Sara, şi i-a grăit: «Ia degrabă trei sea
de lamură de făină, frămîntă şi fă turte!»” (Facerea, XVIII, 6).
Unii traducători contemporani ai Bibliei scriu: „Ia trei măsuri de făină”. Ei
folosesc într-adins această expresie nebuloasă, căci ceea ce „sfîntul duh” i-a
dictat autorului cărţii „Facerea” e de-a dreptul nemaipomenit. În textul ebraic
se spune: „efa”, iar efa are peste 25 de litri. Ce cantitate neobişnuită de
pîine! Ce-i drept, în Orient exista obiceiul de a ospăta pe musafiri cu un sin-
gur fel de mîncare, care, în schimb, era servit din belşug; totuşi, pe cît se
pare, patriarhul i-a luat pe oaspeţii săi drept nişte mîncăi neîntrecuţi.
Dar asta încă nu e totul: „Apoi Avraam a alergat la cireada, a luat un viţel
tînăr şi gras şi l-a dat slugii ca să dea zor să-l pregătească;
A luat unt şi lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea drumeţilor,
iar el a stat în picioare în faţa lor, sub copac, pe cînd ei mîncau.
Ci ei l-au întrebat: «Unde este Sara, femeia ta?» Şi el a răspuns: «Înlăuntru,
în cort».
Atunci a zis unul: «Voi veni negreşit iar la tine, cînd va fi anul, şi iată Sara,
femeia ta, va avea un fiu». Dar Sara asculta din uşa cortului, în dosul lui.
Şi Avraam şi Sara erau bătrîni, înaintaţi în vîrstă, iar cu Sara contenise
rostul zămislirii.
Şi Sara a rîs în inima ei şi a zis: «După ce am ajuns bătrînă, să-mi mai fie
a zburda? Iar stăpînul meu e un moşneag!»
Atunci domnul a grăit lui Avraam: «Pentru ce a rîs Sara şi-a zis: „cu
adevărat naşte-voi eu un fiu aşa bătrînă cum sînt?”
Este la dumnezeu vreun lucru cu neputinţă? Pe vremea aceasta, cînd se
va împlini anul, voi veni iar la tine, şi Sara va avea un fiu!»
Sara a tăgăduit şi a zis: «N-am rîs», că o apucase frica; dar el i-a răspuns:
«Ba nu! Ai rîs!»” (Facerea, XVIII, 7―15).
E destul de interesant să urmărim această discuţie dintre dumnezeu şi
Avraam, căci amănuntele ei pot, într-adevăr, să te înveselească prin
naivitatea lor. Autorul cărţii „Facerea” descrie cu atîta precizie tot ce s-a
întîmplat şi tot ce s-a spus de parcă ar fi fost de faţă.
E limpede că a fost
inspirat de sus, altminteri ar fi un simplu mincinos.
Unii comentatori contemporani, pe care ridicolul şi naivitatea tuturor
acestor amănunte i-a pus în mare încurcătură, se străduiesc să demonstreze
că întreaga povestire are un caracter alegoric; ei propun să se înţeleagă că
dumnezeu şi îngerii care s-au înfăţişat lui Avraam ar fi simulat poftă de
mîncare, dar că n-au mîncat nimic, prefăcîndu-se numai că mănîncă. Lăsaţi-o
baltă! Biblia trebuie luată aşa cum este, le răspundem noi; căci dacă am
accepta tălmăcirile teologilor, cărora unele pasaje din Biblie li se par de
necrezut, ar trebui să vedem numai alegorii în întreaga „sfînta scriptură”,
înseamnă atunci că nimic din ceea ce povesteşte „porumbelul” nu s-a
petrecut în realitate? Că totul nu este decît o aparenţă? Că Biblia divină este
un vis, o născocire? Iată, domnilor propovăduitori, unde vă duc aceste
raţionamente! E mult mai simplu să admitem că dumnezeu, despre care ştim
că „zideşte din ţărîna pămîntului”, „dă suflare de viaţă” şi „umblă”, are de
asemenea obiceiul de a mînca, de a bea, de a mistui hrana etc., ba chiar nu
este scutit de suferinţele pe care le pricinuieşte zăpuşeala, aidoma
prietenului său Avraam, care, adineauri, îi vorbea atît de încurcat, adresîndu-i-
se cînd la singular, cînd la plural.
După masă au făcut cu toţii o mică plimbare:
„Apoi acei oameni se sculară de acolo şi-şi îndreptară ochii în partea
Sodomei, iar Avraam mergea cu ei ca să-i petreacă.
Şi domnul a zis în sine: «Ascunde-voi de Avraam ceea ce sînt pe cale să
fac,
O dată ce Avraam va fi negreşit un popor mare şi vajnic şi întru el
binecuvînta-se-vor toate popoarele pămîntului»” (Facerea, XVIII, 16―18).
Toate popoarele pămîntului sînt binecuvîntate întru Avraam! Atît
comentatorii evrei cît şi cei creştini văd în acest text afirmaţia că există un
singur dumnezeu al întregului pămînt, care, ce-i drept, este dumnezeul lui
Avraam, dar creştinii nu-l cedează pe „patriarh” evreilor.
Dar ce anume planuri îşi făcuse dumnezeu-tatăl în privinţa cărora se
întreba dacă este sau nu este cazul să i le destăinuie patriarhului favorit?
După ce s-a gîndit bine şi a cumpănit totul, dumnezeu a hotărît că nu face să
se joace cu Avraam de-a v-aţi ascunselea. Şi iată că atunci Avraam, zice-se,
şi-ar fi dat seama că cei trei călători, care îi înfulecaseră un viţel şi 80 kg de
făină, fără a mai pune la socoteală produsele lactate, erau fiinţe
supranaturale şi că printre ei se afla şi vechiul lui prieten, dumnezeu în
persoană.
„Atunci domnul a grăit: «De vreme ce strigătul împotriva Sodomei şi
Gomorei este mare şi păcatul lor grozav de greu,
Mă pogor acum să văd dacă faptele lor sînt întocmai precum arată
strigarea ajunsă pînă la mine, iar de nu, voi vedea!»« (Facerea, XVIII, 20―21).
Dumnezeu nu era un administrator de duzină: nu-i plăcea să se încreadă
orbeşte în rapoartele poliţiei sale. Se va spune, poate, că, în calitate de
dumnezeu atotştiutor, lui nu putea să-i scape nimic şi, prin urmare, ştia
întotdeauna cum să procedeze, fără să mai aibă nevoie de vreo anchetă. Dar
să nu uităm că toate acestea se petrec la o oră foarte călduroasă a zilei şi că
mistuirea mesei copioase care-i fusese servită adineauri sub ochii noştri ar fi
putut într-adevăr să întunece întrucîtva mintea lui divină.
„De acolo, ceilalţi doi bărbaţi se îndreptară şi luară calea spre Sodoma.
Dar Avraam mai rămase pe loc în faţa domnului.
Şi Avraam s-a apropiat şi a grăit: «Nimici-vei tu pe cel drept o dată cu cel
păcătos?
Poate că se află cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii; oare prăpădi-vei tu şi
nu vei cruţa locul pentru cei cincizeci de drepţi dinăuntru?
Departe de tine să faci un lucru ca acesta… să-i meargă celui drept la fel
cu nelegiuitului! Departe de tine! Judecătorul a tot pămîntul oare nu va face
dreptate?»
Atunci domnul a zis: «Dacă la Sodoma găsesc cincizeci de drepţi înăuntrul
cetăţii, eu voi cruţa tot ţinutul în hatîrul lor!»
Dar Avraam a răspuns şi a zis: «Iată am cutezat să vorbesc cu domnul,
deşi nu sînt decît pulbere şi cenuşă!
Poate că din cei cincizeci de drepţi vor lipsi cinci. Pierde-vei tu, pentru
lipsa acestor cinci, toată cetatea?»
Şi domnul a grăit: «Nu o voi pierde dacă găsesc în ea patruzeci şi cinci!»”
(Facerea, XVIII, 22―28).
Discuţia continuă pe acelaşi ton (v. 29―32). Avraam se străduieşte să
smulgă noi şi noi concesii: de la 45 de drepţi el trece la 40, la 30, apoi la 20.
În cele din urmă, dumnezeu nu vrea să mai lase nimic şi declară că nu se
face alişverişul cu mai puţin de 10 drepţi. Acesta este ultimul lui cuvînt!
„Şi a purces domnul, după ce a sfîrşit de vorbit cu Avraam, iar Avraam s-a
întors la cortul său” (Facerea, XVIII, 33).
CAPITOLUL AL OPTULEA
SFÎNTUL STRĂBUN LOT
Dumnezeu, care adineauri voise să vadă totul personal, nu s-a dus cu
însoţitorii săi: din expunerea care urmează reiese că s-a întors „acasă”.
„Şi cei doi îngeri au sosit în Sodoma către seară. Iar Lot şedea în poarta
Sodomei. Cum i-a văzut, Lot s-a sculat ca să-i întîmpine şi s-a închinat pînă la
pămînt. Şi a grăit: «Rogu-vă, stăpînii mei, abateţi-vă în casa robului vostru şi….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag. 42
….Biblie se spune că el a înarmat din rîndurile lor 318 oameni şi cu această
mînă de slugi a făcut zob „armatele” celor mai puternici patru regi de prin partea locului: Amrafel, regele Şinearului, Arioc, regele Elasarului, Chedarlaomer, regele Elamului, şi Tidal, regele din Gutim. Nimic de zis!
Biruinţa a fost atît de mare, încît el „a urmărit pe duşmani pînă la Dan (care,
în treacăt fie spus, pe vremea aceea încă nu exista. ― L.T.). Şi acolo, după ce
şi-a împărţit oamenii în cete, noaptea, el şi robii săi, au izbit pe regi şi i-au
fugărit… Şi au luat înapoi toată prada, şi au luat înapoi şi pe Lot, nepotul său,
şi tot avutul lui, aşijderea şi pe femei şi poporul” (Facerea, XIV, 14―16).
Anii se scurgeau şi pe Avram îl cuprindea tot mai mult îngrijorarea. El se
frămînta mereu întrebîndu-se cum ar putea să aibă urmaşi? Cînd se va împlini
făgăduiala dată de dumnezeu potrivit căreia el trebuia să devină părintele
unui popor mare?
„După aceste întîmplări, cuvîntul domnului s-a descoperit lui Avram în
vedenie şi i-a zis: «Nu te teme, Avrame! Eu sînt scutul tău şi răsplata ta va fi
mare foarte!».
Atunci Avram i-a răspuns: «Doamne dumnezeule, ce-mi vei da tu mie,
fiindcă eu mă trec din viaţă fără copii, iar sluga mea născută în casă, Eliezer
din Damasc, va fi moştenitorul meu?»
Şi a adăugat Avram: «Iată, tu nu mi-ai dat urmaş şi acum un rob din casă
va fi moştenitorul meu!»
Dar iată cuvîntul domnului către Avram, şi i-a spus: «Nu acesta va fi
moştenitorul tău, ci acel ce va ieşi din măruntaiele tale, acela va fi
moştenitorul tău!»
Şi l-a scos din cort afară şi i-a zis: «Ia uită-te la cer şi numără stelele dacă
poţi să le numeri!» Şi a mai zis: «Atît de mulţi vor fi urmaşii tăi!»” ” (Facerea,
XV, l-5).
Avram i-a dat crezare domnului şi s-a hotărît să mai aştepte. „Sarai,
femeia lui Avram, nu-i născuse nici un fiu şi avea o roabă egipteancă pe care
o chema Agar. Şi Sarai i-a zis lui Avram: «Iată, dumnezeu m-a îngrădit ca să
nu nasc; intră deci la roaba mea. Poate că vei avea copii de la ea». Şi Avram a
ascultat de îndemnul femeii sale Sarai” (Facerea, XVI, 1―2).
Înseamnă că ea avea de gînd să înfieze pe copilul roabei sale. Potrivit
unui obicei oriental, tatăl sau mama luau copilul respectiv pe genunchi. Actul
acesta servea ca ritual al înfierii.
„Deci Sarai, femeia lui Avram, a luat pe Agar egipteanca, roaba sa, cînd se
împliniseră zece ani de cînd Avram locuia în pământul Canaan, şi a dat-o
bărbatului ei Avram, ca soţie.
Şi a intrat la Agar şi ea a zămislit. Cînd a văzut că a rămas grea, stăpînă-
sa a scăzut în cinste în ochii ei.
Atunci Sarai a zis către Avram: «Ocara mea să cadă asupra ta! Eu însumi
am pus pe roaba mea la sînul tău, şi dacă a văzut că a rămas grea, eu am
ajuns de nimica toată în ochii ei! Dumnezeu să fie judecător între mine şi
tine!»
Dar Avram i-a răspuns femeii sale Sarai: «Iată roaba ta e în mîna ta! Fă cu
ea cum crezi că e mai bine!» Şi Sarai a strunit-o aspru şi ea a fugit din faţa ei”
(Facerea, XVI, 3―6).
Nu-i aşa că-i tare cuvioasă şi plină de învăţăminte viaţa acestui „sfînt
străbun”?
Din fericire, un înger a întîlnit-o pe Agar în pustiu şi i-a dat curaj.
„Întoarnă-te la stăpîna ta ― ia spus îngerul domnului ― şi smereşte-te sub
mîna ei!… Voi înmulţi cu prisos sămînţa ta, încît să nu se poată număra de
multă ce va fi! … Iată tu porţi în sîn şi vei naşte un fiu şi-i vei da numele
Izmail, fiindcă auzit-a domnul necazul tău” (Facerea, XIV, 9―11).
„Şi cînd Avram a fost în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani i s-a arătat
dumnezeu şi i-a grăit: «Eu sînt dumnezeul cel atotputernic; umblă întru
lumina feţei mele şi fii fără prihană!
Voi statornici legămîntul meu între mine şi tine şi te voi înmulţi din ce în
ce mai mult!»
Atunci a căzut Avram cu faţa la pămînt şi domnul a vorbit cu el şi i-a spus:
«Eu însumi, iată, fac legămîntul meu cu tine: vei fi părintele a mulţime de
popoare.
Şi de aici înainte nu te va mai chema Avram, ci va fi numele tău Avraam,
căci ţi-am hărăzit să fii părintele a o mulţime de popoare.
Şi-ţi voi da ţie roadă trupului numeroasă foarte şi voi ridica din tine
noroade, şi regi vor ieşi din coapsele tale.
Şi voi statornici legămîntul meu între mine şi tine şi urmaşii tăi de după
tine în veacurile lor, spre veşnic legămînt, ca eu să fiu dumnezeul tău şi al
seminţiei tale de după tine.
Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi ţara pribegiei tale, tot pămîntul Canaan, în
stăpînire veşnică, şi eu voi fi dumnezeul lor!»
Apoi zis-a domnul către Avraam: «Iar tu păzeşte legămîntul meu, tu şi
urmaşii tăi, în veacurile lor.
Acesta este legămîntul meu între mine şi voi şi urmaşii tăi de după tine,
pe care să-l păstraţi: toată partea bărbătească să se taie împrejur.
Şi anume să tăiaţi împrejur trupul vostru şi acesta să fie semnul
legămîntului dintre mine şi voi.
Cînd va fi de opt zile, orice prunc de partea bărbătească dintre voi să fie
tăiat împrejur în neam de neam, atît robul născut în casă cît şi cel cumpărat
cu argint din orice neam străin şi care nu este din seminţia ta:
Să fie tăiat împrejur robul născut în casa ta, ca şi cel cumpărat cu argintul
tău. Astfel semnul legămîntului meu să fie pe trupul vostru semn al unui
legămînt veşnic.
Iar bărbatul netăiat împrejur, care nu şi-a tăiat împrejur trupul său, acest
suflet să fie stîrpit din poporul său, ca unul care a stricat legămîntul meu!»
Şi a zis iarăşi domnul către Avraam: «Sarai, femeia ta, să nu se mai
cheme Sarai, ci Sara să fie numele ei.
Şi eu voi binecuvînta-o, şi-ţi voi da din ea un fecior; voi binecuvînta-o şi va
fi matcă de noroade şi stăpînitori de neamuri vor odrăsli din ea».
Atunci Avraam a căzut cu faţa la pămînt, a zîmbit şi a zis în inima sa:
«Oare cuiva de o sută de ani să-i mai vină fecior şi Sara, la nouăzeci de ani, o
să mai fie mamă?»
Şi a grăit Avraam către domnul: «Fie ca Izmail să aibă zile în faţa ta!»
Dar domnul i-a răspuns: «Cu adevărat Sara, femeia ta, îţi va naşte un fiu
şi-i vei pune numele Isaac, şi eu voi încheia legămîntul meu cu el, legămînt
veşnic pentru urmaşii lui de după el.
Şi cu Izmail te-am ascultat! Iată, l-am binecuvîntat şi-i voi da roadă
trupului, şi-l voi înmulţi peste măsură; şi va odrăsli doisprezece voievozi şi voi
face din el un popor mare.
Dar legămîntul meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la
anul pe vremea aceasta! »
Şi a sfîrşit de vorbit cu el şi s-a înălţat domnul de lîngă Avraam” (Facerea,
XVII, 1―22).
Nu poţi citi fără sentimentul celei mai profunde veneraţii această
descriere a apariţiei dumnezeului omniprezent în faţa lui Avraam. Autorul ei a
fost, cu siguranţă, inspirat de „sfîntul duh”! Clericii nu mai trebuie să se mai
străduiască să demonstreze acest lucru, căci gîndul domnului atinge aici
culmi la care nici un muritor de rînd nu ar putea visa vreodată. Lui Alexandru
Macedon, de pildă, nu i-ar fi trecut niciodată prin minte, atunci cînd a încheiat
alianţa cu regii indieni, să le propună să se taie împrejur şi să-i taie împrejur
pe toţi supuşii lor în semn de prietenie veşnică. Iar cînd Napoleon l-a îmbră-
ţişat, la Tilsit, pe ţarul Alexandru I, el s-a gîndit să consfinţească prietenia sa
cu Rusia numai prin ura comună faţă de Anglia. Dacă mareşalul Murat, care îl
însoţea pe stăpînul de atunci al Europei, i-ar fi spus: „Sire, în loc de a-l ruga
pe ţar să-şi pună semnătura pe tratatul de alianţă militară, cereţi-i ca mîine el
să săvîrşească asupra sa şi asupra tuturor membrilor statului său major
ritualul tăierii împrejur, căci prepuţurile lor vor fi cea mai bună chezăşie a
unei alianţe trainice între cele două imperii”, Napoleon ar fi bănuit că Murat
şi-a ieşit din minţi şi l-ar fi dat în grija celor mai buni medici ai săi. Dar
Alexandru Macedon şi Napoleon nu erau decît simpli oameni. Numai raţiunea
divină poate că conceapă ideea unei alianţe veşnice bazate pe tăierea
împrejur a organelor sexuale, ritual care să se transmită din neam în neam.
Dar dacă tăierea împrejur este de origine divină, atunci de ce creştinii au
renunţat totuşi la ea?
În ce-l priveşte pe „sfîntul” patriarh, el a îndeplinit fără şovăială cererea
„preaînaltului”.
„Atunci a luat Avraam pe Izmail, fiul său, şi pe toţi robii născuţi la el în
casă şi pe toţi cei cumpăraţi cu argintul său, toată partea bărbătească din
gloata casei lui Avraam, şi a tăiat împrejur trupul lor, chiar în ziua aceea,
precum vorbise dumnezeu cu el.
Şi Avraam era în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani cînd a fost tăiat
împrejur.
Iar Izmail, fiul său, era în vîrstă de treisprezece ani cînd a fost tăiat
împrejur.
În una şi aceeaşi zi, au fost tăiaţi împrejur Avraam şi Izmail, fiul său.
Şi toţi bărbaţii casei sale, robi născuţi în casă sau robi cumpăraţi cu argint
de prin străini, au fost tăiaţi împrejur împreună cu el” (Facerea, XVII, 23―27).
Cum mai pot afirma acum creştinii că religia lor se bazează pe religia
poporului evreu dacă ei nu îndeplinesc toate prescripţiile sfinte ale acestei
religii? Pînă şi Iisus a fost supus ritualului tăierii împrejur. Prepuţul lui este
venerat ca una dintre cele mai preţioase relicve în catedrala sfîntului Ioan de
Lateran din Roma. Mai mult chiar: acest prepuţ s-a înmulţit printr-o „minune”
cît se poate de enigmatică, dar cu atît mai surprinzătoare: în prezent aceeaşi
relicvă se găseşte la Charroux (lîngă Poitiers), la Puy-en-Velay, la Coulombes
(în apropiere de Chartres), la Châlons-sur-Marne, la Anvers şi la Hildesheim;
în afară de aceasta, ziua în care domnul a fost „tăiat împrejur” este
sărbătorită de biserică, potrivit calendarului gregorian, în prima zi a anului: 1
ianuarie.
În critica sa la adresa creştinismului, împăratul Iulian Filozoful a remarcat
că adepţii noului cult încalcă prescripţiile religiei mozaice şi, cu toate acestea,
se socotesc fii credincioşi ai acestei religii. El a arătat că există o deosebire în
ritualuri, că au fost desfiinţate jertfele, că a fost încălcată legea cu privire la
consumarea cărnii, sărbătorirea sîmbetei a fost mutată pentru ziua urmă-
toare etc. etc.
În legătură cu tăierea împrejur, el scrie:
„Vă întreb, galileeni, de ce nu săvîrşiţi asupra voastră ritualul
tăierii
împrejur? Nu a poruncit oare Iisus ca legea să fie împlinită întocmai? «Să nu
socotiţi că am venit să stric legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc» (Evanghelia de la Matei, V, 17). Şi în continuare tot el a spus: «…Cel
ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni,
foarte mic se va chema întru împărăţia cerurilor» (v. 19). Or, dacă Iisus a
poruncit într-adins să fie împlinită întocmai legea şi a statornicit pedepse
pentru cei care încalcă cea mai mică cerinţă a legii, atunci cu ce vă justificaţi
voi, galileeni, care încălcaţi această lege? Ori Iisus nu a spus adevărul, ori voi
încălcaţi legea”.
Împotriva acestei observaţii a lui Iulian a făcut obiecţii „sfîntul” Chiril.
Trebuie să recunoaştem că argumentele acestui „sfînt” sînt slabe şi vrednice
de milă.
„Tăierea împrejur este de prisos ― spune el ― dacă-i respingem înţelesul
spiritual. Dacă este nevoie ca oamenii să se supună tăierii împrejur şi dacă
dumnezeu blamează şi condamnă prepuţul, de ce nu i-a făcut pe oameni
chiar de la început aşa cum doreşte să-i vadă? La această primă cauză a
inutilităţii tăierii împrejur adăugăm pe a doua: nici un trup omenesc care nu
este schilodit de boli sau de o diformitate nu are nimic de prisos şi nimic care
să-i lipsească; natura a făcut totul în mod raţional, perfect şi necesar. Şi cred
că trupul omenesc ar suferi dacă i s-ar tăia vreuna dintre părţile sale
naturale. Oare creatorul universului nu ştia ce este folositor şi bine? Oare nu
după asta s-a călăuzit el atunci cînd a făcut trupul omului de vreme ce toate
celelalte făpturi au fost făcute perfecte? Care este folosul tăierii împrejur?
Poate că unii, pentru a lua apărarea acestui obicei, vor spune ceea ce spun
evreii şi unii idolatri: tăierea împrejur, zic ei, se face pentru a menţine trupul
curat şi îngrijit. Eu nu împărtăşesc această părere. Cred că ritualul acesta
jigneşte natura, care nu a creat nimic de prisos şi nefolositor. Dimpotrivă, tot
ce ni se pare în ea vicios şi necinstit este necesar şi cuviincios, mai ales dacă
temperăm patimile trupeşti; trebuie să suportăm toate poverile trupului şi să
lăsăm prepuţul să acopere izvorul naşterii; căci mai bine este să închidem cu….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
…..termen prea lung dacă ne vom gîndi la miile de probleme legate de această
construcţie, pe care Biblia le trece sub tăcere. Astfel, cei trei fii ai lui Noe au
fost, probabil, nevoiţi să întreprindă călătorii foarte lungi, în diferite colţuri ale
lumii, pentru a aduce de acolo animale care nu trăiau prin partea locului.
Întrucît trebuiau să aibă grijă să nu fie mîncaţi de lei, tigri, crocodili şi de alte
animale înfricoşătoare, ei au fost nevoiţi să înveţe meşteşugul îmblînzitorilor
şi dresorilor. Trebuia, de asemenea, pregătită o cantitate însemnată de
produse alimentare, inclusiv carne pentru nenumăratele animale de pradă,
fîn, grîne, fructe etc.
E de presupus că lemnul din care a fost făcută corabia era de cea mai
bună esenţă. Dacă cineva s-ar apuca acum să irosească o sută de ani pentru
construirea unei corăbii, nu s-ar găsi un lemn atît de rezistent încît să nu
putrezească înainte de terminarea construcţiei; pupa s-ar face praf şi pulbere
pînă ar fi construită prora, astfel că totul ar trebui mereu luat de la început.
Cînd corabia a fost gata, dumnezeu i-a spus lui Noe: „Intră tu şi toată casa
ta în corabie, căci numai pe tine te-am cunoscut drept înaintea mea în
neamul acesta” (Facerea, VII, 1). Din cele ce-a spus mai departe reiese că
dumnezeu a dat uitării dispoziţiile sale iniţiale. După cum se vede din citatul
de mai sus, dumnezeu îi spusese patriarhului să nu ia cu el mai mult decît o
pereche din fiecare specie de animale. În ultima clipă însă, „moşul” a
modificat programul:
„Din toate dobitoacele cele curate ia cu tine cîte şapte perechi, parte
bărbătească şi parte femeiască, iar din dobitoacele necurate cîte o pereche,
parte bărbătească şi parte femeiască” (Facerea, VII, 2).
Biblia nu arată dacă dumnezeu i-a explicat lui Noe după ce semne a făcut
această împărţire în „curate” şi „necurate”. O altă carte însă, „Leviticul”, care
este atribuită lui Moise, arată (cap. XI) care dobitoace erau socotite de către
evrei „curate” şi „necurate”. Dintre patrupede, „curate” erau acelea care au
copita despicată şi care rumegă. Cămila şi iepurele, care, deşi rumegă, nu au
copita despicată, sînt socotite animale „necurate”; porcul, care, deşi are
copita despicată, nu rumegă, este socotit şi el un animal „necurat”. Dintre
păsări, dumnezeu a declarat „necurate”: vulturul, uliul, zgripţorul şi şoimul,
corbul, struţul, huhurezul, pescăruşul, eretele, bufniţa, lebăda, pelicanul,
stîrcul şi alte cîteva.
Dumnezeu-tatăl l-a anunţat pe Noe că potopul va începe după şapte zile.
Patriarhul urma să mai tocească puţintel ştiinţele naturale pentru a şti dacă
să ia cu el doi sau şapte cocori, doi sau şapte elefanţi, doi sau şapte rinoceri,
doi sau şapte hipopotami etc.
„Iar cînd s-au împlinit şapte zile, apele potopului au pornit pe pămînt. În
anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a
lunii, în ziua aceea ţîşniră toate izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului
se crăpară” (Facerea, VII, 10―11).
De aici se vede limpede că „duhul sfînt” stăruia să întărească credinţa că
există un mare rezervor de cealaltă parte a cerurilor care se goleşte printr-un
fel de ecluze.
„Şi a ţinut ploaia pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În ziua aceea a intrat Noe în corabie şi împreună cu el: Sem, Ham şi Iafet,
feciorii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor săi.
Apoi tot felul de fiare şi tot felul de dobitoace şi tot soiul de tîrîtoare care
se tîrăsc pe pămînt şi tot felul de păsări şi tot felul de păsărele şi de
zburătoare” (Facerea, VIL 12―14).
Ce mai corabie, ce mai corabie! Dacă adunăm toate zilele indicate în
capitolul acesta şi în capitolele următoare, reiese că Noe, familia lui şi toate
dobitoacele pe care le salvase au stat pe corabie 393 de zile. Teologii nu
arată în ce fel opt oameni au putut să hrănească şi să adape, timp de mai
bine de un an, toată această grădină zoologică şi să întreţină şi boxele
curate. Unde mai pui că trebuiau să aibă grijă şi de prăsilă! Închipuiţi-vă
numai de cîtă carne a fost nevoie pentru hrana tuturor acestor animale! Ce
muncă extraordinară trebuie să fi depus Noe, soţia, fiii şi nurorile lui ca să
cureţe corabia de gunoi!
Dumnezeu personal a ferecat uşile „corăbiei”: „Apoi dumnezeu a închis
uşa după el” (Facerea, VII, 16).
Cînd corabia a început să plutească, apele „au crescut uriaşe pe pămînt,
afară din cale, încît toţi munţii cei înalţi, de sub tot cerul, fură acoperiţi. Cu
cincisprezece coţi deasupra lor se ridicară apele…” (Facerea, VII, 19―20).
E greu să-şi facă cineva o idee precisă despre această cantitate de apă,
îndeosebi dacă se ţine seama că cea mai mare adîncime cunoscută nouă din
Oceanul Pacific (depresiunea din regiunea insulelor Mariane) depăşeşte 11
km, iar cel mai înalt munte de pe globul pămîntesc, Ciomolungma (Everest)
din Himalaia, îşi are vîrful la 8 880 m deasupra nivelului mării.
„Atunci pieri toată făptura care se mişcă pe pămînt: păsări, dobitoace şi
fiare, cît şi toate vietăţile care mişună pe pămînt, precum şi toţi oamenii.
Toate vieţuitoarele de pe uscat cu suflare de viaţă în nările lor, toate
pieriră.
Astfel au fost stîrpite toate făpturile de pe faţa pămîntului, de la om pînă
la dobitoc, pînă la tîrîtoare, pînă la păsările cerului; stîrpite au fost de pe
pămînt şi au rămas numai Noe şi cu cei ce se aflau cu el în corabie.
Şi au crescut apele pe pămînt vreme de o sută cincizeci de zile” (Facerea,
VII, 21―24).
Numai
peştii, ferice de ei, pluteau fără grijă în viitoarea dezlănţuită!
Dar toate au un sfîrşit:
„Şi dumnezeu şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de toate
dobitoacele care erau cu el în corabie, şi dumnezeu a lăsat să bată vînt pe
pămînt şi apele au început să scadă.
Şi s-au închis izvoarele adîncului şi stăvilarele cerului şi ploaia din cer a
contenit.
Şi apele de pe pămînt au dat înapoi puţin cîte puţin, şi după o sută şi
cincizeci de zile au scăzut de tot.
Iar în luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe
muntele Ararat.
Şi apele au scăzut mereu-mereu, pînă în luna a zecea, iar în luna a zecea,
în cea dintîi zi a lunii, s-au arătat vîrfurile munţilor” (Facerea, VIII, 1―5).
Cîte minuni surprinzătoare cuprind aceste cîteva rînduri! Mai întîi avem
plăcerea să reînnoim cunoştinţa cu acest agreabil „vînt al domnului”, care nu
mai avusese nimic de lucru de cînd nu mai era haos şi pe care exegeţii îl
identifică cu „duhul domnului”. „La început”, aşa cum se spune în Biblie, el
„se purta pe deasupra apelor”. Acum însă, pentru a zvînta apele potopului,
„dumnezeu-tatăl” a dat drumul sus-amintitului „duh sfînt” („vînt al
domnului”), pe care „scriptura” ni-l înfăţişează în chip de „porumbel divin”
(sau, dacă vreţi, cioară vopsită divină) şi îi încredinţează o sarcină cu totul
irealizabilă: să zvînte apele aduse de potopul mondial.
De altfel, era absolut necesar să intervină cineva din „preasfînta treime”,
deoarece nici unul dintre vînturile obişnuite n-ar fi reuşit să sece vreodată o
cantitate atît de mare de apă. De vreme ce pe timpul potopului nivelul apei
depăşise cu 15 coţi cei mai înalţi munţi de pe pămînt, reiese, după unele
calcule, că în total se adunase o cantitate de apă echivalentă cu volumul a 12
oceane mondiale îngrămădite unul peste altul. Aşadar, potopul poate fi
socotit drept cea mai extraordinară dintre minunile săvîrşite de dumnezeu,
căci după ce a creat aceste noi oceane de necuprins (ceea ce nu se poate
spune că ar fi o scamatorie obişnuită), le-a zvîntat numai cu simpla lui
suflare. Închipuiţi-vă ce plămîni trebuie să fi avut acest „porumbel”!
O altă minune care, nici ea, nu poate trece neobservată: în a
şaptesprezecea zi din luna a şaptea, corabia lui Noe s-a oprit pe vîrful
muntelui Ararat, care are o înălţime de 5 156 m, în timp ce munţii mai înalţi
decît Araratul, ca, de pildă, cele 14 vîrfuri ale Himalaiei, cu o înălţime de
peste 8 000 m, şi alte vîrfuri din America de Sud, din Africa, au ieşit deasupra
apelor abia în ziua întîi a lunii a zecea, adică cu şase săptămîni mai tîrziu. O
minune cu totul remarcabilă!
Povestirea biblică despre sfîrşitul potopului cuprinde, în afară de aceasta,
şi basmul cît se poate de naiv cu corbul şi porumbelul, care, de altfel, nu pre-
zintă nici un interes. Noe a dat drumul mai întîi „corbului”, care „a ieşit,
ducîndu-se şi întorcîndu-se, pînă ce s-au uscat apele de pe pămînt”. Apoi el „a
dat drumul unui porumbel”, care „n-a găsit unde să-şi odihnească talpa
piciorului şi s-a întors la Noe în corabie”. Noe i-a dat drumul din nou, după 7
zile, şi de astă dată porumbelul s-a înapoiat, ţinînd în cioc o ramură de
măslin. Noe a priceput atunci că „apele au scăzut de pe pămînt”. Patriarhul,
spune Biblia, împlinise atunci 601 ani.
Dumnezeu i-a spus că e timpul să iasă din corabie. Debarcarea animalelor
a avut loc, probabil, într-o ordine exemplară. În afară de aceasta, e de
presupus (deşi Biblia n-o spune) că apa sărată s-a despărţit pe loc de apa
dulce (o nouă minune!), pentru ca rîurile, lacurile şi mările să poată reintra în
albiile lor, aşa cum fusese mai înainte. Cît priveşte peştii, ei s-au înapoiat din
nou în apele respective, potrivit cu cerinţele naturii lor.
„Şi a zidit Noe un jertfelnic lui dumnezeu şi a luat din toate vieţuitoarele
curate şi din toate păsările curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.
Şi a mirosit dumnezeu mirosul cu bună mireasmă şi a zis dumnezeu în
cugetul său: «De acum înainte nu voi mai blestema pămîntul din pricina
omului, pentru că plăsmuirile inimii omului sînt rele din tinereţea lui şi nu voi
mai nimici toate vieţuitoarele precum am făcut»” (Facerea, VIII, 20―21).
Cu acest prilej, moşneagul a catadicsit să-i dea lui Noe şi copiilor lui o
binecuvîntare clasa întîi şi le-a îngăduit pe viitor să mănînce, în afară de
cereale, şi orice altă hrană.
„Şi dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi pe feciorii lui şi le-a zis: «Fiţi
roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul.
Şi teamă de voi şi groază de voi să domnească peste toate vieţuitoarele
pămîntului şi peste toate păsările cerului. Tot ce mişcă pe pămînt şi toţi peştii
mării sînt daţi în mîna voastră.
Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie vouă de mîncare, precum v-am dat
şi toată iarba verde.
Numai carnea, cu puterea ei de viaţă, adică cu sîngele ei, să n-o mîncaţi.
Şi negreşit, pentru sîngele vostru, pentru viaţa voastră, voi cere
răzbunare; de la oricare fiară voi cere acest sînge, chiar şi din mîna omului,
din mîna fratelui său, cu răzbunare voi cere viaţa omului.
Cine varsă sînge omenesc, prin mînă de om sîngele lui se va vărsa, căci
după chipul său a făcut dumnezeu pe om»” (Facerea, IX, 1―6).
Cum „moşneagul” îşi luase angajamentul să nu mai înece oamenii, trebuia
pusă o semnătură sub această tranzacţie. Semnătura divină a fost curcubeul,
inaugurat pentru prima dată în această zi memorabilă.
„Pus-am în nori curcubeul meu, ca să fie semnul legămîntului între mine şi
pămînt.
Iar cînd voi grămădi nori deasupra pămîntului si se va arăta curcubeul în
nori,
Atunci îmi voi aduce aminte de legămîntul care este între mine şi voi şi
toate vieţuitoarele de tot soiul « (Facerea, IX, 13―15).
Precauţia nu era de prisos, căci nici dumnezeu nu trebuie să se bizuie
prea mult pe memoria sa! Subliniem, în treacăt, că textul „sfînt” spune:
„curcubeul meu”, „pus-am în nori curcubeul meu”. Toate acestea arată
limpede că pînă atunci nu existase nici un fel de curcubeu. Şi cum curcubeul
se formează prin refracţia şi reflecţia razelor solare în picăturile de apă, este
limpede că în decursul veacurilor care se scurseseră între perioada facerii
lumii şi potop nu se practicase de loc udarea pămîntului cu ajutorul ploii;
copacii şi plantele creşteau de la sine şi fie că le era suficientă sudoarea care
picura de pe fruntea omului, fie că vagabondul de Cain, cel care zidea oraşe,
construise pe întregul glob pămîntesc o reţea de irigaţie artificială.
CAPITOLUL AL ŞASELEA
PREADREPTUL NOE ŞI URMAŞII LUI BLAGOSLOVIŢI DE DUMNEZEU
Istoria potopului este completată cu două episoade interesante: beţia lui
Noe şi „turnul Babel”.
„Şi a început Noe să muncească pămîntul şi a sădit vie.
Şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său.
Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea părintelui său şi s-a dus să le
spună celor doi fraţi ai săi, care erau afară.
Atunci au luat Sem şi Iafet o mantie şi, punînd-o amîndoi pe umerii lor, au
mers de-a-ndăratelea şi au acoperit goliciunea părintelui lor, iar feţele lor
erau întoarse, aşa încît n-au văzut goliciunea părintelui lor” (Facerea, IX,
20―23).
Aşadar, Sem şi Iafet s-au purtat respectuos, aşa cum se cuvine să se….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag. 38
…purtat ca un mitocan. Şi, bineînţeles, blestemul nu s-a lăsat mult aşteptat;
dar să vedeţi asupra cui a căzut.
„Şi s-a trezit Noe din beţia lui şi a aflat ceea ce îi făcuse lui feciorul său cel
mai tînăr.
Şi atunci Noe a zis: «Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor
săi!»
Şi a adăugat: «Binecuvîntat să fie domnul, dumnezeul lui Sem, şi Canaan
să fie robul lui!
Dumnezeu să dea întindere lui Iafet şi să locuiască în corturile lui Sem, iar
Canaan să fie robul lui!»” (Facerea, IX, 24―27).
Aşa a fost blestemat tînărul Canaan, cu toate că el nu-şi bătuse de loc joc
de bunicul său. E de presupus că Noe încă nu „se trezise” complet „din beţia
lui” cînd a rostit blestemul. Cu toate acestea, dumnezeu l-a confirmat .
Teologii susţin că Noe a dat Asia lui Sem, Europa lui Iafet, iar Africa lui
Ham. Canaan şi Ham au dat naştere negrilor şi negroizilor. Tocmai de aceea,
zice-se, urmaşii lor au trebuit să devină robi ai europenilor. Se pune
întrebarea: în ce fel cei trei fii ai lui Noe, născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi
mamă, au putut să devină întemeietorii a trei rase diferite? Totuşi, trebuie să
ne ploconim în faţa lui dumnezeu şi în faţa „sfintei scripturi” şi să socotim că
din Sem se trag asiaticii cu pielea galbenă, din Iafet europenii cu pielea albă,
iar din Ham şi Canaan africanii cu pielea neagră. Dar atunci din cine se trag
pieile roşii din America? Sau „sfîntul duh” a uitat să divulge aceasta autorului
cărţii „Facerea” sau trebuie să admitem că aztecii şi mohicanii din America n-
au avut tată.
Să trecem acum la vestitul basm cu turnul Babel.
„Şi tot pămîntul avea un singur grai şi aceleaşi cuvinte.
Şi s-a întîmplat că, pornind oamenii din răsărit, au găsit un şes în ţinutul
Şinear şi s-au sălăşluit în el.
Şi şi-au zis ei între ei: «Veniţi încoace! Să facem cărămizi şi să le ardem în
foc!» Şi s-au slujit de cărămizi în loc de piatră şi de catran în loc de muruială.
Şi au zis: «Haidem să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vîrf să ajungă
pînă la cer…»
Atunci s-a pogorît domnul ca să vază cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii
oamenilor.
Şi a zis domnul: «Iată, ei sînt un singur popor şi o singură limbă au cu
toţii. Şi acesta e numai începutul lucrărilor, dar nimic nu le va rămînea
nefăcut din toate cîte îşi vor pune în minte să facă.
Haidem să ne pogorîm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu
se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii!»
Şi i-a împrăştiat dumnezeu pe ei de acolo pe toată faţa pămîntului şi ei au
contenit cu ziditul cetăţii.
De aceea i s-a pus numele Babel, de vreme ce acolo amestecat-a
dumnezeu graiul a tot pămîntul şi de acolo i-a risipit dumnezeu pe faţa
pămîntului întreg” (Facerea, XI, 1―9).
Unii teologi
afirmau cu tărie şi plini de sine că, în momentul cînd fusese
distrus de dumnezeu, „turnul Babel” atinsese o înălţime de un kilometru şi
jumătate, adică ar fi fost de zece ori mai înalt decît cea mai mare piramidă
din Egipt, piramida lui Keops (147 m). Cu toate acestea, piramidele s-au
păstrat, pe cînd din grandioasa construcţie care poartă denumirea de „turnul
Babel” nu a rămas nici urmă. Pentru o înălţime de 1 500 m ar fi fost necesar
şi un fundament neobişnuit de mare. Se pune întrebarea: cum a putut să
dispară o clădire atît de uriaşă? Autorul cărţii „Facerea” a uitat să dea o ex-
plicaţie în această privinţă.
Şi încă ceva: pe atunci, potrivit Bibliei însăşi, nu puteau să existe un
număr suficient de oameni care să înalţe o construcţie atît de importantă şi
nici care să cunoască meşteşugurile necesare acestei lucrări. Această
istorisire trebuie privită drept una dintre cele mai mari „minuni” religioase!
O minune tot atît de uluitoare o constituie apariţia pe neaşteptate a unui
mare număr de limbi şi dialecte. „Comentatorii ― spune Voltaire ― au
cercetat ce limbi s-au născut în urma acestei dispersări a popoarelor, dar n-
au dat niciodată atenţie limbilor vechi vorbite de oamenii de pe teritoriul ce
se întinde din India pînă în Japonia. Ar fi foarte interesant să numărăm cîte
dialecte se vorbesc în prezent pe suprafaţa globului. În ce priveşte America,
cunoaştem peste 300 de dialecte, iar pe continentul nostru peste 3 000.
Fiecare provincie chineză are limba sa proprie. Locuitorii Pekinului înţeleg
greu pe cei din Kanton, iar un indian de pe coasta Malabar nu înţelege pe un
indian din Benares. De altfel, populaţia pămîntului n-a avut habar de minunea
cu «turnul Babel»; ea a fost cunoscută doar de scriitorii evrei antici”.
Stîrneşte cea mai mare mirare faptul că importantele evenimente istorice,
pe care Biblia le pune la baza naşterii omenirii, nu sînt de loc cunoscute de
nici unul dintre celelalte popoare. Ar fi de înţeles ca grecii, romanii, egiptenii,
caldeenii, perşii, indienii, chinezii să nu fi ştiut nimic de Ghedeon, Samson
sau despre vreun alt erou al unui trib evreiesc. Dar dacă acestor popoare le
sînt necunoscute pînă şi numele lui Adam şi Noe, asta e cu totul altceva.
De vreme ce potopul a nimicit tot ce era pe pămînt şi Noe a perpetuat
seminţia omenească, acest patriarh ar fi trebuit să fie cunoscut de istoricii
tuturor popoarelor. Cum se face că numele lui Adam şi al Evei, al lui Cain şi
Abel, al lui Enoh şi Matusalem, al lui Lameh, Noe, Sem, Ham şi Iafet nu au
fost înscrise pe toate pergamentele, ci figurează numai în cărţile micului
popor evreu? Cînd veteranii marii navigaţii din timpul potopului s-au
împrăştiat în diferitele colţuri ale pămîntului şi au dat naştere unor noi
popoare, ei au uitat, într-un mod ciudat, absolut totul: şi cum a făcut dum-
nezeu „cerul şi pămîntul”, şi cum au trăit în rai primii oameni. Mai mult chiar,
au uitat pînă şi numele primilor oameni. Numai evreii au ţinut minte totul, iar
de la ei poveştile biblice s-au transmis şi celorlalte popoare. Nici meritul de a
fi cultivat viţa de vie nu l-a putut salva pe Noe de uitarea generală, căci un
număr uriaş de oameni îl cinstesc pe Bachus ca părinte al vinului.
În ce priveşte potopul, criticii sînt de acord că a fost o calamitate locală cît
se poate de firească. Ei afirmă că au existat probabil multe alte inundaţii de
acest gen, dovadă mitul lui Deucalion la grecii antici.
Dacă potopul ar fi fost o catastrofă de proporţii mondiale, cutează să
afirme criticii, numele lui Noe ar fi fost şi el cunoscut în toată lumea, pe cînd
numele lui Deucalion şi Utnapiştim ― eroul unei legende caldeene ― ar fi fost
date uitării. Este de asemenea curios că Hesiod şi Homer nu pomenesc nici
un cuvînt nici despre Adam, nici despre Noe, deşi unul a fost părintele, iar
celălalt salvatorul neamului omenesc.
Această rezervă este mai mult decît uluitoare, căci, pe bună dreptate, nu
se poate admite ca „porumbelul divin” să fi mers cu mistificarea pînă acolo
încît să dea primului om, precum şi salvatorului omenirii de la înec, nume cu
totul întîmplătoare, născocite, care au devenit cunoscute numai din Biblie.
CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
CUCERNICA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PATRIARH AVRAAM
Cititorul îşi aminteşte, desigur, hotărîrea lui dumnezeu ca viaţa omului să
nu depăşească 120 de ani (Facerea, VI, 3). În ciuda acestei hotărîri categorice
a domnului, Sem s-a încăpăţînat să trăiască 600 de ani (Facerea, XI, 10―11),
Arpacşad 438 de ani (v. 12―13), Şelah 433 de ani (v. 14―15), Eber 464 de ani
(v. 16― 17), Peleg şi Reu fiecare cîte 239 de ani (v. 18―21), Serug 230 de ani
(v. 22―23), Nahor 148 de ani (v. 24―25), Terah 205 ani (v. 32). Prin aceşti opt
descendenţi ai lui Sem ajungem la Avraam, care are un rol uimitor de mare în
legendele despre viaţa poporului evreu.
Biblia nu arată de ce dumnezeu-tatăl l-a îndrăgit pe neaşteptate pe acest
Avraam, care la început se numea, simplu, Avram (cu un singur „a”). Avram
ducea o viaţă liniştită în ţara Haran, cînd, într-o bună dimineaţă, i s-a înfăţişat
dumnezeu şi i-a poruncit să-şi facă bagajul.
„Şi dumnezeu a zis lui Avram: «Ieşi din ţara ta şi din nemetul tău şi din
casa tatălui tău şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.
Şi voi face din tine popor mare şi te voi binecuvînta şi voi mări numele
tău, încît vei fi binecuvîntare şi pentru alţii.
Şi voi binecuvînta pe cei ce te binecuvîntează, iar pe cine te blestemă îi
voi blestema, şi se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului»”
(Facerea, XII, l-3).
Deşi avea 75 de ani, Avram era atît de credul, încît n-a cerut nici un fel de
explicaţie în legătură cu această propunere surprinzătoare. Şi-a adunat
boarfele şi a pornit la drum fără să ştie încotro se duce. Îl însoţeau soţia sa
Sarai, nepotul său Lot cu soţia şi cîteva slugi.
Caravana urma să facă un drum de cîteva sute de kilometri înainte de a
ajunge în ţara Canaanului. Aceasta era ţara pe care dumnezeu voia să i-o
arate neapărat lui Avram, ca să-şi împlinească făgăduiala că ea va aparţine
urmaşilor lui. Călătorii noştri au umblat multă vreme pe întinderi nisipoase,
fără pic de verdeaţă. Ca să mai prindă curaj şi să-şi întărească credinţa,
patriarhul nomad a înălţat un jertfelnic în mijlocul pustiului şi a început să se
închine lui dumnezeu, rugîndu-l să-l ducă cît mai curînd la destinaţie, căci
picioarele lui bătrîne se resimţeau, pesemne, destul de tare de pe urma
acestui drum lung.
După ce a străbătut ţinutul Canaanului şi alte ţinuturi caravana s-a
îndreptat spre miazăzi şi în cele din urmă a ajuns în Egipt.
„Iar pe cînd se apropia ca să intre în Egipt, zis-a către Sarai, femeia sa:
«Ascultă, eu ştiu că tu eşti femeie frumoasă la chip.
Iar cînd te-or vedea egiptenii vor spune: „Asta e femeia lui”. Şi pe mine mă
vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă.
Spune deci că eşti soră-mea, ca să-mi meargă bine, în hatîrul tău, şi să
scap cu viaţă mulţămită ţie!».
Şi, ajungînd Avram în Egipt, egiptenii prinseră de veste că femeia era tare
mîndră.
Şi au văzut-o dregătorii lui faraon şi au lăudat-o înaintea lui şi femeia a
fost luată în casa lui faraon.
Iar pe Avram l-au încărcat de daruri, în hatîrul ei, şi i-au dat turme şi
cirezi, asini, robi şi roabe, asine şi cămile” (Facerea, XII, 11―16).
Aceasta este, fireşte, o aventură evlavioasă şi plină de învăţăminte:
„sfînta scriptură” nu-l condamnă de loc pe străbunul întreţinut. Unii exegeţi
au condamnat cu asprime purtarea lui Avram, dar sfîntul Augustin l-a luat pe
patriarh sub protecţia sa. Menţionăm în treacăt că Sarai avea pe atunci 65 de
ani: nici vîrsta înaintată, nici lunga călătorie prin pustiu nu-i ştirbiseră, bine-
înţeles, cîtuşi de puţin nurii. Aceasta este, fireşte, o nouă „minune” religioasă.
Mai tîrziu, cînd Sarai va avea 90 de ani, vom vedea că ea va mai fi răpită de
un rege şi din pricina frumuseţii ei uimitoare.
Numai ce a pus faraonul mîna pe bine conservat băbuţă, pregătindu-se
să-i pună coarne soţului ei, că de îndată ochiul atotvăzător al lui dumnezeu a
băgat de seamă ce se întîmpla în haremul măriei-sale. „regele Egiptului”.
„Dar dumnezeu a bătut cu pedepse grele pe faraon şi casa lui, din pricina
femeii lui Avram, Sarai.
Atunci a chemat faraon pe Avram şi i-a zis: «Ce este aceasta ce mi-ai
făcut? De ce nu mi-ai spus că ea este femeia ta?
De ce ai rostit: „Este sora mea”? Şi eu era s-o iau de soţie! Şi acum iată-ţi
femeia! Ia-o şi du-te!»
Şi i-a dat faraon oameni care să-l petreacă şi l-au petrecut afară din Egipt,
pe el şi pe femeia lui şi toată averea lui” (Facerea, XII, 17―20).
Avram al nostru a pornit iarăşi la drum. Acum însă „era tare bogat: avea
turme, argint şi aur” (Facerea, XIII, 2), lucru cît se poate de firesc, deoarece nu
înapoiase faraonului nimic din ceea ce primise cînd îşi pusese la mezat
nevasta.
„Şi a mers din popas în popas, dinspre miazăzi pînă la Betel, pînă la locul
unde fusese cortul său la început, între Betel şi Ai” (Facerea, XIII, 3).
În timpul acestei noi peregrinări a avut loc o ceartă între păstorii lui Avram
şi cei ai lui Lot. Bunicul şi nepotul şi-au împărţit bogăţiile, continuînd totuşi să
menţină cea mai strînsă prietenie. Avram s-a hotărît să se aşeze în ţinutul
Canaanului, în timp ce Lot a coborît în valea Iordanului şi s-a aşezat în
Sodoma, unde „şi-a întins corturile”.
După cîtva timp, nişte regi, printre care şi cel al Sodomei, au pornit război
între ei. În cursul acestei încăierări Lot a fost luat prizonier. Bunicul Avram,
care între timp îşi schimbase încă o dată domiciliul, mutîndu-şi corturile în
Hebron, a aflat aici această veste tristă pentru el. Inima i s-a umplut de o
sfîntă indignare şi a hotărît să-şi elibereze ruda. Cu acest prilej a ieşit la
iveală de ce era în stare patriarhul nostru. Acest nomad, care nu avea nici un
petic de pămînt propriu, ţinea, pe cît se vede, un mare număr de slugi: în….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag. 34
…termen prea lung dacă ne vom gîndi la miile de probleme legate de această
construcţie, pe care Biblia le trece sub tăcere. Astfel, cei trei fii ai lui Noe au
fost, probabil, nevoiţi să întreprindă călătorii foarte lungi, în diferite colţuri ale
lumii, pentru a aduce de acolo animale care nu trăiau prin partea locului.
Întrucît trebuiau să aibă grijă să nu fie mîncaţi de lei, tigri, crocodili şi de alte
animale înfricoşătoare, ei au fost nevoiţi să înveţe meşteşugul îmblînzitorilor
şi dresorilor. Trebuia, de asemenea, pregătită o cantitate însemnată de
produse alimentare, inclusiv carne pentru nenumăratele animale de pradă,
fîn, grîne, fructe etc.
E de presupus că lemnul din care a fost făcută corabia era de cea mai
bună esenţă. Dacă cineva s-ar apuca acum să irosească o sută de ani pentru
construirea unei corăbii, nu s-ar găsi un lemn atît de rezistent încît să nu
putrezească înainte de terminarea construcţiei; pupa s-ar face praf şi pulbere
pînă ar fi construită prora, astfel că totul ar trebui mereu luat de la început.
Cînd corabia a fost gata, dumnezeu i-a spus lui Noe: „Intră tu şi toată casa
ta în corabie, căci numai pe tine te-am cunoscut drept înaintea mea în
neamul acesta” (Facerea, VII, 1). Din cele ce-a spus mai departe reiese că
dumnezeu a dat uitării dispoziţiile sale iniţiale. După cum se vede din citatul
de mai sus, dumnezeu îi spusese patriarhului să nu ia cu el mai mult decît o
pereche din fiecare specie de animale. În ultima clipă însă, „moşul” a
modificat programul:
„Din toate dobitoacele cele curate ia cu tine cîte şapte perechi, parte
bărbătească şi parte femeiască, iar din dobitoacele necurate cîte o pereche,
parte bărbătească şi parte femeiască” (Facerea, VII, 2).
Biblia nu arată dacă dumnezeu i-a explicat lui Noe după ce semne a făcut
această împărţire în „curate” şi „necurate”. O altă carte însă, „Leviticul”, care
este atribuită lui Moise, arată (cap. XI) care dobitoace erau socotite de către
evrei „curate” şi „necurate”. Dintre patrupede, „curate” erau acelea care au
copita despicată şi care rumegă. Cămila şi iepurele, care, deşi rumegă, nu au
copita despicată, sînt socotite animale „necurate”; porcul, care, deşi are
copita despicată, nu rumegă, este socotit şi el un animal „necurat”. Dintre
păsări, dumnezeu a declarat „necurate”: vulturul, uliul, zgripţorul şi şoimul,
corbul, struţul, huhurezul, pescăruşul, eretele, bufniţa, lebăda, pelicanul,
stîrcul şi alte cîteva.
Dumnezeu-tatăl l-a anunţat pe Noe că potopul va începe după şapte zile.
Patriarhul urma să mai tocească puţintel ştiinţele naturale pentru a şti dacă
să ia cu el doi sau şapte cocori, doi sau şapte elefanţi, doi sau şapte rinoceri,
doi sau şapte hipopotami etc.
„Iar cînd s-au împlinit şapte zile, apele potopului au pornit pe pămînt. În
anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a
lunii, în ziua aceea ţîşniră toate izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului
se crăpară” (Facerea, VII, 10―11).
De aici se vede limpede că „duhul sfînt” stăruia să întărească credinţa că
există un mare rezervor de cealaltă parte a cerurilor care se goleşte printr-un
fel de ecluze.
„Şi a ţinut ploaia pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În ziua aceea a intrat Noe în corabie şi împreună cu el: Sem, Ham şi Iafet,
feciorii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor săi.
Apoi tot felul de fiare şi tot felul de dobitoace şi tot soiul de tîrîtoare care
se tîrăsc pe pămînt şi tot felul de păsări şi tot felul de păsărele şi de
zburătoare” (Facerea, VIL 12―14).
Ce mai corabie, ce mai corabie! Dacă adunăm toate zilele indicate în
capitolul acesta şi în capitolele următoare, reiese că Noe, familia lui şi toate
dobitoacele pe care le salvase au stat pe corabie 393 de zile. Teologii nu
arată în ce fel opt oameni au putut să hrănească şi să adape, timp de mai
bine de un an, toată această grădină zoologică şi să întreţină şi boxele
curate. Unde mai pui că trebuiau să aibă grijă şi de prăsilă! Închipuiţi-vă
numai de cîtă carne a fost nevoie pentru hrana tuturor acestor animale! Ce
muncă extraordinară trebuie să fi depus Noe, soţia, fiii şi nurorile lui ca să
cureţe corabia de gunoi!
Dumnezeu personal a ferecat uşile „corăbiei”: „Apoi dumnezeu a închis
uşa după el” (Facerea, VII, 16).
Cînd corabia a început să plutească, apele „au crescut uriaşe pe pămînt,
afară din cale, încît toţi munţii cei înalţi, de sub tot cerul, fură acoperiţi. Cu
cincisprezece coţi deasupra lor se ridicară apele…” (Facerea, VII, 19―20).
E greu să-şi facă cineva o idee precisă despre această cantitate de apă,
îndeosebi dacă se ţine seama că cea mai mare adîncime cunoscută nouă din
Oceanul Pacific (depresiunea din regiunea insulelor Mariane) depăşeşte 11
km, iar cel mai înalt munte de pe globul pămîntesc, Ciomolungma (Everest)
din Himalaia, îşi are vîrful la 8 880 m deasupra nivelului mării.
„Atunci pieri toată făptura care se mişcă pe pămînt: păsări, dobitoace şi
fiare, cît şi toate vietăţile care mişună pe pămînt, precum şi toţi oamenii.
Toate vieţuitoarele de pe uscat cu suflare de viaţă în nările lor, toate
pieriră.
Astfel au fost stîrpite toate făpturile de pe faţa pămîntului, de la om pînă
la dobitoc, pînă la tîrîtoare, pînă la păsările cerului; stîrpite au fost de pe
pămînt şi au rămas numai Noe şi cu cei ce se aflau cu el în corabie.
Şi au crescut apele pe pămînt vreme de o sută cincizeci de zile” (Facerea,
VII, 21―24).
Numai
peştii, ferice de ei, pluteau fără grijă în viitoarea dezlănţuită!
Dar toate au un sfîrşit:
„Şi dumnezeu şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de toate
dobitoacele care erau cu el în corabie, şi dumnezeu a lăsat să bată vînt pe
pămînt şi apele au început să scadă.
Şi s-au închis izvoarele adîncului şi stăvilarele cerului şi ploaia din cer a
contenit.
Şi apele de pe pămînt au dat înapoi puţin cîte puţin, şi după o sută şi
cincizeci de zile au scăzut de tot.
Iar în luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe
muntele Ararat.
Şi apele au scăzut mereu-mereu, pînă în luna a zecea, iar în luna a zecea,
în cea dintîi zi a lunii, s-au arătat vîrfurile munţilor” (Facerea, VIII, 1―5).
Cîte minuni surprinzătoare cuprind aceste cîteva rînduri! Mai întîi avem
plăcerea să reînnoim cunoştinţa cu acest agreabil „vînt al domnului”, care nu
mai avusese nimic de lucru de cînd nu mai era haos şi pe care exegeţii îl
identifică cu „duhul domnului”. „La început”, aşa cum se spune în Biblie, el
„se purta pe deasupra apelor”. Acum însă, pentru a zvînta apele potopului,
„dumnezeu-tatăl” a dat drumul sus-amintitului „duh sfînt” („vînt al
domnului”), pe care „scriptura” ni-l înfăţişează în chip de „porumbel divin”
(sau, dacă vreţi, cioară vopsită divină) şi îi încredinţează o sarcină cu totul
irealizabilă: să zvînte apele aduse de potopul mondial.
De altfel, era absolut necesar să intervină cineva din „preasfînta treime”,
deoarece nici unul dintre vînturile obişnuite n-ar fi reuşit să sece vreodată o
cantitate atît de mare de apă. De vreme ce pe timpul potopului nivelul apei
depăşise cu 15 coţi cei mai înalţi munţi de pe pămînt, reiese, după unele
calcule, că în total se adunase o cantitate de apă echivalentă cu volumul a 12
oceane mondiale îngrămădite unul peste altul. Aşadar, potopul poate fi
socotit drept cea mai extraordinară dintre minunile săvîrşite de dumnezeu,
căci după ce a creat aceste noi oceane de necuprins (ceea ce nu se poate
spune că ar fi o scamatorie obişnuită), le-a zvîntat numai cu simpla lui
suflare. Închipuiţi-vă ce plămîni trebuie să fi avut acest „porumbel”!
O altă minune care, nici ea, nu poate trece neobservată: în a
şaptesprezecea zi din luna a şaptea, corabia lui Noe s-a oprit pe vîrful
muntelui Ararat, care are o înălţime de 5 156 m, în timp ce munţii mai înalţi
decît Araratul, ca, de pildă, cele 14 vîrfuri ale Himalaiei, cu o înălţime de
peste 8 000 m, şi alte vîrfuri din America de Sud, din Africa, au ieşit deasupra
apelor abia în ziua întîi a lunii a zecea, adică cu şase săptămîni mai tîrziu. O
minune cu totul remarcabilă!
Povestirea biblică despre sfîrşitul potopului cuprinde, în afară de aceasta,
şi basmul cît se poate de naiv cu corbul şi porumbelul, care, de altfel, nu pre-
zintă nici un interes. Noe a dat drumul mai întîi „corbului”, care „a ieşit,
ducîndu-se şi întorcîndu-se, pînă ce s-au uscat apele de pe pămînt”. Apoi el „a
dat drumul unui porumbel”, care „n-a găsit unde să-şi odihnească talpa
piciorului şi s-a întors la Noe în corabie”. Noe i-a dat drumul din nou, după 7
zile, şi de astă dată porumbelul s-a înapoiat, ţinînd în cioc o ramură de
măslin. Noe a priceput atunci că „apele au scăzut de pe pămînt”. Patriarhul,
spune Biblia, împlinise atunci 601 ani.
Dumnezeu i-a spus că e timpul să iasă din corabie. Debarcarea animalelor
a avut loc, probabil, într-o ordine exemplară. În afară de aceasta, e de
presupus (deşi Biblia n-o spune) că apa sărată s-a despărţit pe loc de apa
dulce (o nouă minune!), pentru ca rîurile, lacurile şi mările să poată reintra în
albiile lor, aşa cum fusese mai înainte. Cît priveşte peştii, ei s-au înapoiat din
nou în apele respective, potrivit cu cerinţele naturii lor.
„Şi a zidit Noe un jertfelnic lui dumnezeu şi a luat din toate vieţuitoarele
curate şi din toate păsările curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.
Şi a mirosit dumnezeu mirosul cu bună mireasmă şi a zis dumnezeu în
cugetul său: «De acum înainte nu voi mai blestema pămîntul din pricina
omului, pentru că plăsmuirile inimii omului sînt rele din tinereţea lui şi nu voi
mai nimici toate vieţuitoarele precum am făcut»” (Facerea, VIII, 20―21).
Cu acest prilej, moşneagul a catadicsit să-i dea lui Noe şi copiilor lui o
binecuvîntare clasa întîi şi le-a îngăduit pe viitor să mănînce, în afară de
cereale, şi orice altă hrană.
„Şi dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi pe feciorii lui şi le-a zis: «Fiţi
roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul.
Şi teamă de voi şi groază de voi să domnească peste toate vieţuitoarele
pămîntului şi peste toate păsările cerului. Tot ce mişcă pe pămînt şi toţi peştii
mării sînt daţi în mîna voastră.
Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie vouă de mîncare, precum v-am dat
şi toată iarba verde.
Numai carnea, cu puterea ei de viaţă, adică cu sîngele ei, să n-o mîncaţi.
Şi negreşit, pentru sîngele vostru, pentru viaţa voastră, voi cere
răzbunare; de la oricare fiară voi cere acest sînge, chiar şi din mîna omului,
din mîna fratelui său, cu răzbunare voi cere viaţa omului.
Cine varsă sînge omenesc, prin mînă de om sîngele lui se va vărsa, căci
după chipul său a făcut dumnezeu pe om»” (Facerea, IX, 1―6).
Cum „moşneagul” îşi luase angajamentul să nu mai înece oamenii, trebuia
pusă o semnătură sub această tranzacţie. Semnătura divină a fost curcubeul,
inaugurat pentru prima dată în această zi memorabilă.
„Pus-am în nori curcubeul meu, ca să fie semnul legămîntului între mine şi
pămînt.
Iar cînd voi grămădi nori deasupra pămîntului si se va arăta curcubeul în
nori,
Atunci îmi voi aduce aminte de legămîntul care este între mine şi voi şi
toate vieţuitoarele de tot soiul « (Facerea, IX, 13―15).
Precauţia nu era de prisos, căci nici dumnezeu nu trebuie să se bizuie
prea mult pe memoria sa! Subliniem, în treacăt, că textul „sfînt” spune:
„curcubeul meu”, „pus-am în nori curcubeul meu”. Toate acestea arată
limpede că pînă atunci nu existase nici un fel de curcubeu. Şi cum curcubeul
se formează prin refracţia şi reflecţia razelor solare în picăturile de apă, este
limpede că în decursul veacurilor care se scurseseră între perioada facerii
lumii şi potop nu se practicase de loc udarea pămîntului cu ajutorul ploii;
copacii şi plantele creşteau de la sine şi fie că le era suficientă sudoarea care
picura de pe fruntea omului, fie că vagabondul de Cain, cel care zidea oraşe,
construise pe întregul glob pămîntesc o reţea de irigaţie artificială.
CAPITOLUL AL ŞASELEA
PREADREPTUL NOE ŞI URMAŞII LUI BLAGOSLOVIŢI DE DUMNEZEU
Istoria potopului este completată cu două episoade interesante: beţia lui
Noe şi „turnul Babel”.
„Şi a început Noe să muncească pămîntul şi a sădit vie.
Şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său.
Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea părintelui său şi s-a dus să le
spună celor doi fraţi ai săi, care erau afară.
Atunci au luat Sem şi Iafet o mantie şi, punînd-o amîndoi pe umerii lor, au
mers de-a-ndăratelea şi au acoperit goliciunea părintelui lor, iar feţele lor
erau întoarse, aşa încît n-au văzut goliciunea părintelui lor” (Facerea, IX,
20―23).
Aşadar, Sem şi Iafet s-au purtat respectuos, aşa cum se cuvine să se…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag.30
…dumnezeu: pur şi simplu, cîţiva crai cereşti, în frunte cu prinţul Semiazas,
care nu este nici Lucifer, nici satana, au plecat în căutare de aventuri
amoroase pe pămînt şi nimic mai mult.
E drept că, atunci cînd exemplul lor a fost urmat de mulţi îngeri,
dumnezeu, văzîndu-se părăsit, a început să bombăne. Dar el a mai răbdat
încă multă vreme şi nu s-a înfuriat. Cît despre pricina marii lui mînii, care în
cele din urmă a răbufnit, în această privinţă cartea lui Enoh şi cartea
„Facerea” se contrazic. Aici e ceva putred. Ia să vedem!
Potrivit cărţii „Facerea”, în urma relaţiilor dintre îngeri şi frumoasele femei
pămîntene, oamenii au devenit peste măsură de robiţi cărnii. Acesta este,
după părerea noastră, un domeniu în care teologii se pricep, într-adevăr,
dacă frumoaselor fete le-a plăcut hîrjoneala şi erau atît de nesăţioase, îngerii,
ca fiinţe supranaturale, puteau să le satisfacă într-o măsură tot supranatu-
rală; acest lucru ar fi trebuit să-i determine pe rivalii îngerilor, muritorii de
rînd, să le urmeze pilda, ceea ce nu ar fi fost tocmai uşor. Dar ce-l priveşte
asta pe dumnezeu.? am întreba noi. Nu le-a poruncit oare el oamenilor să se
înmulţească?
Cartea lui Enoh prezintă lucrurile în altă lumină, îngerii, ajungînd tătici
fericiţi pe pămînt, au prins să se intereseze de odraslele lor şi s-au dovedit
mentori cu totul neobişnuiţi. Ei i-au deprins pe copiii lor nu numai să
şlefuiască pietre preţioase, dar i-au învăţat şi magia, şi arta de a prezice
viitorul după aştrii cereşti. În afară de aceasta, ei le-au iniţiat şi pe ibovnicele
lor în tainele cele mari. Urmările sînt limpezi: domnişoarele ibovnice ale
îngerilor şi fiii lor nelegitimi ― uriaşii ― s-au ridicat curînd deasupra celorlalţi
oameni. Închipuiţi-vă cîte poţi face cînd cunoşti magia!
„Şi pămîntul plîngea, şi se umpluse de strigăte de durere”.
Mişcaţi de „suferinţele” pămîntului, patru dintre îngeri l-au rugat pe
dumnezeu să pună capăt acestor nenorociri. Între timp, domnul Azazel ― un
înger căsătorit cu o fată de pe pămînt ― s-a certat cu Semiazas, i-a tras un
toc de bătaie şi a luat locul căpeteniei haimanalelor cereşti. Dumnezeu l-a
trimis pe îngerul Rafaël să-l înfrîngă pe îngerul Azazel, şi Azazel al nostru a
fost închis de Rafaël într-o peşteră din pustiul Dodoel.
Pînă la urmă dumnezeu a găsit că, oricum ai suci-o, e nevoie de un potop.
Pentru a-i împiedica pe uriaşi să se îndeletnicească cu magia, el a hotărît să
înece toată lumea, inclusiv pe oamenii simpli, care nu aveau decît de suferit
din pricina acestor vrăjitori. În ce-i priveşte însă pe îngeri, care se duseseră
să hoinărească şi să se dedea la desfrîu pe pămînt, el i-a rechemat în ceruri şi
le-a poruncit pe viitor să stea locului şi să nu se mai ţină de blestemăţii.
E de presupus că tocmai atunci îngerii au devenit fiinţe fără sex. Pentru a
se asigura împotriva unor noi şotii posibile din partea lor, dumnezeu i-a
obligat, pesemne, să renunţe la organele respective, aşa cum făceau regii
orientali cu toţi cei care îndeplineau o anumită funcţie în haremurile lor.
Degeaba elimină clericii acest episod din scurtele lor manuale de „istorie
sfîntă”. E bine ca oamenii să ştie, cel puţin, de ce au devenit îngerii eunuci.
Nenorocitul Azazel, uitat în peştera unde-l aruncase Rafaël, s-a înecat,
bineînţeles, în timpul inundaţiei universale. Să vărsăm deci o lacrimă pentru
trista lui soartă.
Mai puteţi spune oare că nu însăşi providenţa a fost aceea care a ajutat
să fie regăsită Cartea lui Enoh! Pe scurt, ea nu i-a stînjenit de loc pe primii
creştini: apostolul Iuda o citează; unii dintre părinţii bisericii au vorbit şi ei
despre ea ca de o carte foarte cunoscută. Cartea lui Enoh a fost în mare
cinste la creştini pînă în secolul al IV-lea. Mai tîrziu însă, văzînd că „Enoh”
confirmă şi explică bine cele patru versete supărătoare din capitolul al
şaselea al cărţii „Facerea”, clericii au eliminat cartea lui Enoh din Biblie.
După ce am văzut cum şi-i închipuiau evreii pe îngeri, reiese limpede că
biserica creştină a adus modificări importante acestei teorii. Cu toate
acestea, ea recunoaşte că poporul evreu a fost ales de dumnezeu şi
socoteşte cărţile lui religioase drept „sfinte” şi „indiscutabile”.
Evreii îi împărţeau pe îngeri după o scară ierarhică cu zece trepte: 1)
cadoşimii, sau preasfinţii; 2) ofamimii ― cei iuţi; 3) oralimii ― cei puternici; 4)
şasmalimii ― îngerii-flăcări; 5) serafimii ― îngerii-scîntei; 6) malahimii ― solii;
7) elohimii ― divinii; 8) benelohimii ― fiii domnului; 9) heruvimii ― îngerii-
boi; 10) ieşimii ― cei însufleţiţi. Dar papa Grigore I i-a împărţit pe îngeri cu
totul altfel. Din porunca lui „prea-sfîntă”, creştinismul a adoptat împărţirea
îngerilor în trei trepte cu cîte trei ranguri fiecare: prima treaptă ― serafimii,
heruvimii şi întîistătători; a doua treaptă ― forţele, puterile şi stăpînirile; şi a
treia treaptă ― principiile, arhanghelii şi îngerii simpli. De aici se vede cît de
mare este puterea papii: nu e glumă să ai dreptul de a schimba rînduiala
rangurilor cereşti.
Preoţii creştini afirmă că evreii nu înţelegeau cărţile lor „sfinte” şi că nici
acum nu-şi înţeleg religia, nu cunosc „credinţa adevărată”. Ia gîndiţi-vă şi
dumneavoastră, evreii „n-au bănuit niciodată” că Isaia, răstindu-se la regele
Babilonului, duşmanul lor, şi „prezicîndu-i” ziua cînd i se va nărui puterea, a
avut în vedere nu căderea acestui rege, ci legenda străveche a răzvrătirii lui
Lucifer împotriva lui Dumnezeu! Şi ce găgăuţi erau rabinii dacă nu au izbutit
să citească acest lucru printre rînduri!
Şi-apoi, în afară de asta ― spun popii creştini ―, în Biblia evreilor mai
există o mulţime de lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc.
De pildă, „sfînta treime”. Încercaţi să convingeţi pe un evreu credincios să
se închine unui dumnezeu cu trei feţe. O să vă pierdeţi timpul de pomană:
are să vă rîdă în nas. Are să vă răspundă că, dacă dumnezeu ar fi fost o
trinitate, ar fi mărturisit acest lucru lui Moise, patriarhilor, prorocilor. El va
susţine, cu Biblia în mînă, că nici un cuvînt din ea nu face aluzie la existenţa
„sfintei treimi”, pe care el o socoteşte de neînţeles, şi că, dimpotrivă, „sfînta
scriptură” prezintă persoana lui dumnezeu ca unică şi indivizibilă.
În faţa acestei „lipse de perspicacitate”, teologul creştin zîmbeşte cu
condescendenţă şi ridică din umeri. Lui, vedeţi dumneavoastră, îi sînt de
ajuns primele două versete din cartea „Facerea” pentru a dovedi că „sfînta
treime” a existat în toate vremurile şi că lucrul acesta este cu desăvîrşire
limpede. El are să vi le citeze cu un aer triumfător:
„La început, a făcut dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era fără chip
şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta
pe deasupra apelor”.
Aceasta este traducerea fidelă a textului ebraic.
Dumneavoastră nu vedeţi aici pe dumnezeu-tatăl, dumnezeu-fiul şi
dumnezeu-duhul? Într-adevăr, la prima vedere nu prea se zăresc, dar puneţi-
vă ochelari de teolog şi veţi desluşi, cu foarte multă uşurinţă, „sfînta treime”.
Cu îngăduinţa dumneavoastră vom folosi ca ochelari raţionamentul fericitului
Augustin din minunata lui carte „De cantico novo” (cap. VII). Nu există nimic mai
convingător decît acest raţionament. Toţi clericii îl socotesc pe Augustin făclia
teologiei.
Expresia „la început”, care este începutul vremurilor Şi al lucrurilor,
înseamnă „dumnezeu-fiul”. Vreţi o dovadă? Deschideţi Apocalipsul sfîntului
Ioan Teologul, carte din Noul testament, cap. al III-lea: Hristos este numit aici
„începutul zidirii lui dumnezeu” (v. 14). Deschideţi Evanghelia lui Ioan, cap. al
VIII-lea: întrebat de evrei „cine eşti tu?”, Iisus a răspuns: „Ceea ce vă spun de
la început” (v. 25).
Prin urmare, primul verset din cartea „Facerea” ar trebui citit în felul
următor: „În dumnezeu-fiul, care este începutul, dumnezeu-tatăl a făcut cerul
şi pămîntul”.
„Aţi văzut”, primele două personaje ale „sfintei treimi”, dar încă nu-l
vedeţi pe al treilea, nu-i aşa? Aveţi puţintică răbdare! Puneţi-vă din nou
ochelarii „sfîntului” Augustin. Al treilea personaj, dumnezeu-duhul, se găseşte
în versetul al doilea, la sfîrşit: „duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra
apelor”. Acest „duh” nu vă spune nimic? „Duhul” acesta este dumnezeu
„sfîntul
duh”.
De aceea traducerea textului ebraic ar fi următoarea: „În dumnezeu-fiul,
începutul tuturor lucrurilor, dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul; dar
pămîntul era în haos, întunericul îl învăluia, şi dumnezeu-duhul se purta pe
deasupra apelor”.
Şi gîndiţi-vă numai că evreii n-au fost în stare să vadă asta în primele
două versete din propria lor Biblie! O asemenea miopie este cu adevărat
neobişnuită!
Admiraţi pe „dumnezeu-duhul”, care în epoca haosului îşi pierdea vremea
numai pentru a se purta pe deasupra apelor. Vrînd-nevrînd, se impune totuşi
întrebarea: este oare într-adevăr „sfîntul duh” porumbel?
După părerea noastră, e o cioară vopsită!
CAPITOLUL AL CINCILEA
POTOPUL MONDIAL
Cartea „Facerea” este foarte rezervată în descrierea amănuntelor
referitoare la crimele şi păcatele săvîrşite pe pămînt de către urmaşii lui
Adam în timpul convieţuirii îngerilor cu femeile. Ea spune doar atît:
„Şi… a văzut domnul că s-a înmulţit răutatea oamenilor pe pămînt şi că
toată închipuirea cugetelor inimii lor este numai şi numai spre răutate în
toată vremea…” (Facerea, VI, 5).
S-o spunem fără înconjur: urmaşii lui Adam uitaseră pesemne să-şi facă
cu regularitate rugăciunile de dimineaţă şi de seară, căci nimic nu supără
atîta pe dumnezeu ca neglijarea rugăciunilor. De altfel, orice preot are să vă
spună, dacă n-o ştiţi, că cine uită să se roage este gata să cadă în orice
păcat.
„I-a părut rău lui dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt şi s-a mîhnit în
inima sa. Atunci a rostit domnul: «Nimici-voi, de pe faţa pămîntului pe omul
pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrîtoarele şi păsările cerului, căci
îmi pare rău că le-am zidit»” (Facerea, VI, 6-7).
Dumnezeu se căieşte! Iată un lucru nu tocmai obişnuit. Durerea
moşneagului era din cale-afară de mare, căci i-a întunecat mintea şi l-a făcut
să ia hotărîrea de a nimici nu numai pe oameni, dar şi toate dobitoacele, care
erau cu desăvîrşire nevinovate şi nu păcătuiseră în nici un fel. S-ar părea că
pentru dumnezeu, avînd în vedere atotputernicia lui, cel mai simplu ar fi fost
să-i schimbe pe oameni; dar, după cum vom vedea, el preferă să-i înece.
Trebuie să recunoaştem că purtarea lui nu e tocmai părintească!
„Ci Noe a aflat har în ochii domnului” (Facerea, VI, 8).
El „era om drept şi fără prihană în veacul său…” (v. 9). Şi iată că dumnezeu
a venit în vizită la Noe, ca să-l prevină asupra catastrofei pe care o punea la
cale şi să-i dea posibilitatea să se salveze.
„Atunci a grăit dumnezeu către Noe: «Sfîrşitul a toată făptura stă gata în
faţa mea, căci pămîntul s-a umplut de silnicie. Deci iată eu îi voi nimici o dată
cu pămîntul.
Fă-ţi o corabie din lemn de chiparos. Corabia s-o faci cu cămăruţe şi s-o
ungi pe dinăuntru şi pe din afară cu smoală.
Iată şi măsura după care s-o faci: trei sute de coţi să fie lungimea
corăbiei, cincizeci de coţi lărgimea şi treizeci de coţi înălţimea ei.
Să faci corăbiei răsuflători şi să le croieşti la un cot de la acoperiş în jos,
iar uşa corăbiei s-a pui într-o latură. S-o faci cu trei rînduri de cămări: rîndul
de jos, al doilea şi al treilea.
Şi eu iată voi aduce potopul apelor pe pămînt, ca să prăpădesc tot trupul
de sub cer, care are în el duh de viaţă, şi tot ce se află pe pămînt să piară.
Şi eu voi încheia legămîntul meu cu tine! Iar tu intră în corabie, tu şi
feciorii tăi şi femeia ta.
Şi din toate vieţuitoarele, din toată făptura, cîte două din toate să bagi în
corabie, ca să rămînă în viaţă cu tine; parte bărbătească şi parte femeiască
să fie!
Din tot soiul de păsări şi de dobitoace şi din tot soiul de tîrîtoare ale
pămîntului: cîte o pereche din toate să vie la tine ca să rămînă în viaţă.
Iar tu ia cu tine din orice fel de hrană care e bună de mîncat şi adun-o în
corabie, ca să aveţi de mîncare voi şi dobitoacele».
Şi Noe a făcut toate întocmai aşa cum i-a poruncit dumnezeu” (Facerea,
VI, 13―22).
Construirea corăbiei a durat o sută de ani. Dumnezeu nu i-a poruncit lui
Noe să prevină şi pe ceilalţi oameni asupra celor ce urmau să se întîmple.
Prin urmare, e de presupus că patriarhul şi familia lui au făcut pregătirile în
secret. Oamenii trebuie să se fi mirat, fireşte, văzînd că Noe construieşte în
mijlocul cîmpului o corabie uriaşă de 300 de coţi, ceea ce reprezintă cam 150
m, adică lungimea unui vapor destul de mare. Unii îl socoteau, probabil, pe
moşneag nebun şi-l luau peste picior. Dar bătrînul nu se supăra de loc de
glumele lor şi lucra de zor.
Cei o sută de ani cît a durat construirea corăbiei nu ni se vor părea un…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag.26
…singure familii al cărei cap ar fi rămas om drept.
Dar cele de mai sus nu corespund de loc cu Biblia! Ea spune altceva. În
primele patru versete din capitolul al VI-lea al cărţii „Facerea” se arată care a
fost adevărata pricină a stricăciunii oamenilor. Domnilor clerici, nu aveţi
dreptul să treceţi sub tăcere acest episod din a voastră „sfîntă scriptură”!
Dacă el vă pune în încurcătură, cu atît mai rău: „sfîntul duh” n-ar fi trebuit să
dicteze asemenea lucruri autorului „Pentateuhului”. Hapul este amar, dar
sfinţii şi învăţaţii părinţi ai bisericii l-au înghiţit o dată; acum e rîndul
dumneavoastră să-l înghiţiţi.
Hapul pe care teologii din zilele noastre se străduiesc să nu-l înghită, ci
să-l scuipe pe furiş, constă din primele versete ale capitolului al VI-lea din
cartea „Facerea”.
„Iar după ce oamenii au început să se înmulţească pe faţa pămîntului şi li
s-au născut fete,
Atunci au văzut fiii lui dumnezeu că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-
au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care şi le-au ales.
Şi a zis domnul: «Nu va rămîne duhul meu în oameni pururea, fiindcă sînt
trup. Drept aceea zilele lor să fie o sută douăzeci de ani!»
Iar în vremea aceea erau pe pămînt uriaşii, mai ales după ce fiii lui
Dumnezeu intrară la fiicele oamenilor şi le născură fii. Aceştia sînt vitejii cei
vestiţi din vechime” (Facerea, VI, 1―4).
Deşi cartea „Facerea” nu ne-a istorisit povestea zămislirii îngerilor, iată
totuşi că este a doua oară cînd ea aminteşte despre aceste fiinţe desăvîşite:
prima dată a fost vorba de „herubul” pus
de santinelă la porţile Edenului. De
aceea nu strică să spunem cîteva cuvinte despre credinţa în îngeri la vechii
evrei.
Creştinii, a căror religie e preluată din credinţa evreilor, au născocit
dogme noi, despre care în Biblie nu există nici urmă. Astfel, pe de-a-ntregul
născocită este povestea răzvrătirii diavolului Satana şi a înfrîngerii lui de
către arhanghelul Mihail. Întrucît noi examinăm aici Biblia mai ales din
punctul de vedere al credinţei creştine, nu putem trece cu vederea această
problemă.
Potrivit dogmelor teologilor creştini, într-o bună zi stăpînul cerurilor,
dumnezeu, şi-a făcut socoteala că nu se cuvine ca el, atotputernicul, să se
mulţumească numai cu crearea cerului şi a pămîntului. De vreme ce a
populat pămîntul, de ce n-ar popula şi cerul? Pe timpuri i se urîse cu haosul.
Dar şi mai mult i s-a urît cu singurătatea din rai. Şi întrucît era meşter în a
crea, literalmente din nimic, o mulţime de lucruri amuzante şi chiar fiinţe
însufleţite, a plăsmuit îngeri meniţi să-i alcătuiască o societate plăcută.
Dumnezeu şi-a comandat, de asemenea, un fotoliu cu blazon, ca să aibă pe
ce sta cînd prezida adunarea cerească. Pentru a-l distra pe dumnezeu, îngerii
cîntă neîncetat. Ca fiinţe supranaturale, bineînţeles, nu obosesc niciodată şi
sînt totdeauna în voce.
Dar iată că unul dintre îngeri, un flăcău pe care clericii l-au poreclit
Lucifer-satana, a pus ochii pe tronul preasfîntului şi şi-a făcut socoteala că n-
ar fi rău să ocupe el fotoliul prezidenţial în locul atotputernicului creator.
Această intenţie criminală a părut o glumă foarte reuşită unora dintre îngeri,
care, pesemne, se săturaseră să tot facă necontenite vocalize şi astfel s-au
alăturat îndrăzneţului, în timp ce majoritatea covîrşitoare a îngerilor erau
împotriva uneltirilor lui. Un oarecare Mihail, numit arhanghelul, adică „mai-
marele peste îngeri”, şi-a asumat sarcina de a apăra interesele domnului. El a
preluat comanda oştii cereşti şi i-a tras o chelfăneală zdravănă satanei.
Îngerul răzvrătit a fost aruncat în iad, o „împărăţie” subterană creată
instantaneu pentru el. Tot acolo s-au prăbuşit şi complicii lui, iar dumnezeu şi-
a reluat locul în fotoliul prezidenţial.
Aceasta este legenda pe care clericii au transformat-o în dogmă a
credinţei pentru enoriaşii lor înfioraţi de groază, căci, la urma urmelor,
episodul urmăreşte mai ales să insufle spaimă oamenilor credincioşi: păziţi-
vă, oiţe evlavioase! Dacă nu vă veţi supune poruncilor domnilor clerici, veţi
zbura pe urma îngerilor răi, de-a dreptul în iad.
În vechiul text ebraic al Bibliei, acolo unde se vorbeşte despre diavol,
adică în acele cărţi care au fost scrise, indiscutabil, după captivitatea din
Babilon (la mai bine de o mie de ani după legendara existenţă a lui Moise),
principalul demon este satana. Cît priveşte diavolii, ei sînt pur şi simplu
duhuri rele, avînd însă aceeaşi înfăţişare ca dumnezeu şi cei din preajma lui.
Altă explicaţie nu se mai dă. Ei nu sînt cîtuşi de puţin prezentaţi ca nişte
răzvrătiţi, izgoniţi din raiul ceresc şi prinşi în lanţuri de zidurile iadului de foc.
Astfel, în legenda lui Iov, duhul rău, satana, se plimbă prin cer ca la el acasă
şi chiar, cînd îi vine chef, se ia la harţă cu dumnezeu. Văzînd că aceşti diavoli
din ultimele cărţi ale Bibliei se simt atît de bine şi nu suferă din pricina
chinurilor din iad, criticii au remarcat că aceasta corespunde credinţelor
caldeenilor şi perşilor, ale căror cărţi datează dintr-o perioadă anterioară
cărţilor evreilor. De aici s-a tras concluzia că evreii, în timpul îndelungatei
captivităţi din Babilon, au adăugat la credinţele lor unele din credinţele
popoarelor în mijlocul cărora le-a fost dat să trăiască. De altfel, însuşi numele
pe care evreii l-au dat diavolului principal poartă pecetea religiei caldeene
sau a celei babilonene: „satana” nu este un cuvînt ebraic, ci un cuvînt
caldeean şi înseamnă „ură”.
Prin urmare, dumnezeu a ascuns poporului evreu „ales” de el nu numai
povestea cu complotul de la curte pus la cale de un număr de îngeri, ci chiar
şi numele adevărat al căpeteniei răzvrătiţilor. Biblia nu-i spune nicăieri
Lucifer. Numele acesta i l-au dat creştinii. Dar părinţii şi învăţaţii bisericii s-au
străduit în fel şi chip să găsească vreo indicaţie cu privire la Lucifer în Vechiul
testament. Pentru aceasta ei au recurs la un fals, reuşind să-i păcălească
destul de bine pe credincioşi, care nu citesc Biblia personal, ci numai o
ascultă cînd le-o citesc şi le-o răstălmăcesc oamenii de profesie. Falsul
trebuie dat în vileag şi îl rugăm pe cititor să ne ierte că vom face o digresiune
scurtă, dar necesară.
Teologii afirmă că în prorocirea lui Isaia (XIV, 12) este vorba de Lucifer, sub
numele lui adevărat, şi citează începutul versetului, falsificîndu-l însă cu
ajutorul traducerii latine a Bibliei.
În acest capitol, Isaia, înfuriat că babilonenii ţin atît de mult poporul lui în
captivitate, dă frîu liber mîniei sale patriotice şi prezice regelui Babilonului că
împărăţia lui se va prăbuşi şi praf şi pulbere se va alege de ea.
„Însă domnul se va îndura de Iacob ― exclamă Isaia ― şi va alege încă o
dată pe Izrail, pe care îl va statornici în patria lui… Tu vei cînta cîntecul acesta
de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: «Cum s-a sfîrşit cu
tiranul şi cum s-a curmat cu chinul nostru?». Domnul a sfărîmat toiagul celor
fărădelege şi sceptrul stăpînitorilor…
Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor? Ai
fost doborît la pămînt, tu care asterneai la pămînt toate neamurile?…
Şi numai tu ai fost zvîrlit departe de mormîntul tău ca un stîrv urîcios,
acoperit cu rămăşiţele celor ucişi şi ciopîrţiţi de sabie; tu zaci, altfel decît cei
pogorîţi în gropniţe de piatră, ca un stîrv storcoşit în picioare.
Tu nu te vei pogorî cu ei în mormînt, fiindcă tu ai pustiit ţara ta şi pe
poporul tău l-ai măcelărit. Niciodată nu va mai fi vorba despre odrasla
fărădelegii!” (Isaia, XIV, 1,4,5,12,19, 20).
Trebuie să fii de o neobrăzare fără margini pentru a afirma că aici Isaia
vorbeşte despre Lucifer-satana. Este vorba, fireşte, despre regele Babilonului
şi numai despre el; pasajul vădeşte o explozie de mînie, ură şi ameninţări la
adresa lui Nabucodonosor, înrobitorul poporului evreu.
Să vedem acum în ce chip „sfîntul” Ieronim, care a tradus Biblia în limba
latină, a falsificat textul. Profitînd de faptul că Isaia compară pe regele
Babilonului cu Luceafărul (planeta Venus), căruia la evrei i se spunea Helel
(Zori) şi la romani Lucifer (Dătător de lumină), el şi-a permis să expună prima
parte a versetului 12 în latină în felul următor: „Quomodo cecidisti de coelo
Lucifer, qui mane oriebaris” („Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, tu care te
ridicai dimineaţa”).
Textul evreiesc autentic, menţionînd numele lui Helel, vorbeşte despre
regele Babilonului. Regele este comparat cu Luceafărul, cu planeta Venus.
Teologii exclamă însă cu un aer triumfător: „Decăderea lui Lucifer este
menţionată în Biblie! Însuşi Isaia vorbeşte despre asta”.
Ce nemaipomenită neobrăzare! Repetăm: în vechile cărţi „sfinte” ale
evreilor nu este pomenit nimic care să semene cu legenda răzvrătirii şi
înfrîngerii lui Lucifer!
Revenim la îngerii din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea” şi recurgem
din nou la izvoare tot atît de sfinte ca cele de mai înainte, în care vom găsi
unele amănunte cu privire la concubinajul acestor locuitori cereşti cu
frumoasele fiice ale oamenilor.
Manualele şcolare de „istorie sfîntă”, alcătuite spre folosinţa muritorilor de
rînd, nu conţin, bineînţeles, nici cea mai mică aluzie cu privire la aventurile
pe care le dau în vileag cele patru versete citate mai sus, dar aceste patru
versete nu sînt şterse din Biblie. Asta încă nu-i totul: slujitorii religiei au
pentru ei, şi numai pentru ei, încă o carte, pe care o ţin în mare cinste, fără a
o răspîndi însă pe larg. Este Cartea lui Enoh.
Enoh ― cred că n-aţi uitat de el ― este patriarhul care a trăit 365 de ani,
pe care dumnezeu l-a îndrăgit şi l-a ridicat la ceruri „în carne şi oase”, ca
Jupiter pe Ganimede . Totuşi, potrivit unei legende, Enoh a scris, zice-se, o
carte pe care, din fericire, n-a luat-o cu el în rai. Enoh a lăsat cartea prin
testament fiului său Matusalem, iar Noe a luat preţiosul manuscris cu el în co-
rabie.
E drept, vreme îndelungată nimeni nu a văzut această carte a lui Enoh. Se
afirmă că pe „timpul apostolilor” (adică cu nouăsprezece veacuri în urmă), ea
exista, dar nu se ştie unde. O dovadă în acest sens există în Noul testament.
Epistola sobornicească a apostolului Iuda spune următoarele (v. 14―15): „Dar
şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a prorocit despre aceştia (despre păcătoşi. ―
Nota trad.), zicînd: «Iată, venit-a domnul întru zecile de mii de sfinţi ai lui, ca
să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi necredincioşii…»”.
Din moment ce „sfîntul apostol” citează această carte, înseamnă că o
cunoaşte! Şi vreme de cîteva veacuri teologii şi-au pus întrebarea: „Ce s-a
întîmplat cu cartea lui Enoh?” În cele din urmă, scoţianul Jacob Bruce, un
călător destul de cunoscut, a găsit această vestită carte în Abisinia (Etiopia).
De fapt, el a dat peste o legendă etiopiana, pentru că, la urma urmelor, e
puţin probabil ca legendarul Enoh să-şi fi scris istorisirile în limba etiopiana.
Dar vedeţi cît e de bine să ai o „providenţă divină” cînd te ocupi de teologie!
Minunata carte scrisă de Enoh în limba vorbită înainte de păţania cu „turnul
lui Babel” a avut o soartă fericită. Deşi această limbă primitivă a dispărut pe
neaşteptate şi pentru totdeauna, ea şi-a găsit un traducător în rîndurile
vechilor evrei. Apoi această traducere ebraică, cunoscută, zice-se, de apostoli
şi de părinţii bisericii, a dispărut fără urme. Şi deodată un scoţian oarecare
găseşte, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, manuscrisul ei complet în Abisinia. Îţi
mulţumim mult, „providenţă divină”! Îţi mulţumim din suflet!
Bruce a donat manuscrisul
descoperit bibliotecii Universităţii Oxford, spre
bucuria de nedescris a teologilor. Au început să apară traduceri. În 1838 a
fost editată o traducere engleză, făcută de arhiepiscopul irlandez Richard
Lawrence .
Cartea lui Enoh se împarte în 11 capitole. Povestirea despre dragostea
îngerilor pentru fiicele oamenilor se află în cap. 2.
„Cum numărul oamenilor crescuse mult, ei aveau fiice foarte frumoase. Şi
cei mai strălucitori dintre îngeri s-au îndrăgostit de ele şi din pricina asta au
fost tîrîţi în multe greşeli. Şi înflăcărîndu-se ei, şi-au zis: «Să mergem pe
pămînt şi să ne alegem femei dintre cele mai frumoase fiice ale oamenilor».
Atunci Semiazas, pe care dumnezeu îl făcuse prinţ peste îngerii cei mai stră-
lucitori, le-a zis: gîndul acesta este bun, dar mă tem că voi nu veţi cuteza să-l
înfăptuiţi şi voi fi nevoit să am eu singur copii de la frumoasele fiice ale
oamenilor. Şi toţi i-au răspuns: jurăm să aducem la îndeplinire gîndul nostru şi
blestemaţi să fim dacă-l vom încălca. Şi s-au legat ei prin jurămînt. Şi au fost
ei la început două sute. Şi s-a întîmplat asta pe vremea cînd trăia Iared, tatăl
lui Enoh. Şi au purces ei laolaltă, şi s-au pogorît din ceruri, şi au urcat pe
muntele Hermon, muntele jurămintelor. Şi iată numele celor douăzeci mai de
seamă dintre ei: Semiazas, Atarcuf, Arasiel, Hobabiel, Horamam, Ramiel,
Sampsih, Zachinel, Balchiel, Azachiel, Farmar, Amariel, Anaghemas, Thauzail,
Samiel, Sa-rinas, Eumiel, Tiriel, Iumiel, Sariel. Ei şi alţii, şi mulţi alţii încă, şi-au
luat femei de neveste în anul 1170 de la facerea lumii. Şi din aceste cununii
s-au născut uriaşi…”
Aici, fireşte, nu se spune nici un cuvînt despre răzvrătirea împotriva lui…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag 22
…Într-adevăr, era cam greu să dai un răspuns. Cain nu era proroc, altminteri el
ar fi putut să spună:
― Înseamnă deci, bătrîne dumnezeu, că preferaţi prinoasele de carne?
Bine! Dar în acest caz dumneavoastră daţi un exemplu pe care îl vor urma
toţi preoţii păgîni. Manifestaţi gusturi pe care le vor avea toţi idolii. Mai tîrziu,
aceste gusturi vor fi declarate grosolane şi nedemne de o divinitate… Şi ştiţi
cine va face acest lucru? Chiar adepţii Bibliei, slujitorii bisericii !
Dar Cain n-a răspuns nimic. Omul acesta, care depusese atîta trudă să
cultive dovleci, care aducea prinos domnului cei mai buni dintre pepenii săi
galbeni şi-i vedea respinşi, şi-a dat seama că dumnezeu îşi rîde de el şi s-a
simţit atît de jignit, încît pentru o clipă şi-a pierdut capul. Şi, în loc să se mînie
pe dumnezeul despot, capricios, şi grosolan, a tăbărît asupra fratelui său.
„Şi a zis Cain lui Abel, fratele său: «Să mergem pe cîmp!». Iar cînd erau pe
cîmp, Cain a tăbărît pe Abel, fratele său, şi l-a omorît” (Facerea, IV, 8).
Scurt şi cuprinzător! Cain nu era omul care să stea mult în cumpănă. El îşi
pofteşte fratele la plimbare, îl duce sub un pretext oarecare în cîmp, de pildă
sub pretextul de a prinde fluturi, şi, cînd ajunge departe, angajează cu Abel o
ceartă stupidă, apoi îi arde una cu tîrnăcopul peste scăfîrlie şi gata! Reiese
deci că din întreaga omenire primul care a murit a fost chiar Abel, favoritul lui
dumnezeu.
Ce se petrece după aceea în mintea lui Cain? Este el oare îngrozit de
crima sa? Cîtuşi de puţin. El se transformă imediat într-un tîlhar înrăit, într-un
adevărat ocnaş. Nu are nici cele mai mici mustrări de conştiinţă. Se poartă
deodată cu o cutezanţă neobişnuită cu dumnezeu, nemaisimţind în faţa lui
nici un fel de spaimă.
„Atunci a grăit domnul către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a
răspuns: «Nu ştiu! Nu cumva sînt paznicul fratelui meu?»” (Facerea, IV, 9).
Parcă vezi acest tablou în faţa ochilor: dumnezeu se iveşte de după un
nor şi-l întreabă pe ucigaş, iar acesta trînteşte un scuipat printre dinţi, cu
seninătatea desăvîrşită a criminalului de profesie convins că a şters urmele
crimei şi că va duce de nas organele de anchetă. Dumnezeu nu a scăpat însă
din vedere nici unul dintre amănuntele întîmplării: ochiul lui divin a fost şi de
astă dată la înălţime.
„Atunci domnul zise: «Ce-ai făcut! Glasul sîngelui fratelui tău strigă către
mine din pămînt»” (Facerea, IV, 10).
E limpede: Cain va fi pedepsit cu asprime. Dumnezeu îl blestemă şi
declară:
„Cînd vei munci pămîntul, să nu-ţi mai dea vlaga lui! Zbuciumat şi fugar
să fii pe pămînt!” (Facerea, IV, 12).
Cain este condamnat să plece în bejenie, să nu aibă nici casă, nici masă,
să pribegească şi să se zbuciume veşnic. Dar îngăduiţi, vă rog, scumpe
dumnezeu! Dacă în pribegia sa el nu va cunoaşte nici odihna, nici liniştea,
cum va putea el să fie în acelaşi timp agricultor? Se ştie doar că această
îndeletnicire cere ca omul să stea într-un loc. Cum va putea el să muncească
pămîntul chiar dacă presupunem că nu se va bucura de roadele lui?
Totuşi Cain cel biblic a luat toată povestea în serios, s-a speriat de mama-
focului şi, de spaimă, a uitat chiar că omenirea e alcătuită în total din trei
oameni: părinţii lui şi el. Lui i se şi năzare că în timpul pribegiei ar putea fi
ucis, de după colţ, de niscaiva criminali.
„Şi a zis Cain către domnul: «Fărădelegea mea este prea mare ca să mi se
mai ierte! Iată, astăzi tu mă alungi de pe faţa acestui pămînt şi trebuie să mă
ascund de tine. Rătăcitor şi fugar voi fi pe pămînt, iar cine va da peste mine
mă va ucide!»” (Facerea, IV, 13―14).
Şi deodată mînia domnului se mai potoli. Pierzînd simţul realităţii,
dumnezeu îl ia pe Cain sub protecţia sa, împotriva unor ucigaşi inexistenţi.
Dacă nici asta nu e aiureală, ar fi interesant de ştiut ce este?
„Ci i-a răspuns dumnezeu: «Nu aşa! Oricine va ucide pe Cain va cădea
sub înşeptită răzbunare!«Şi a pus dumnezeu lui Cain un semn, ca nimeni
care-l va găsi să nu-l omoare” (Facerea, IV, 15).
Acum, fără să vrei, te aştepţi să urmeze povestirea păţaniilor lui Cain din
timpul pribegiei. Dar nu se întîmplă aşa. Dimpotrivă, iese la iveală că nimeni
nu se ţinea mai mult de casă decît acest „pribeag”.
„Şi a purces Cain din faţa lui dumnezeu şi s-a sălăşluit în pămîntul Nod, la
răsărit de Eden. Şi a cunoscut Cain pe femeia sa şi a zămislit şi a născut pe
Enoh. Şi s-a apucat şi a zidit o cetate şi cetăţii i-a pus numele Enoh, după
numele fiului său” (Facerea, IV, 16―17).
Din versetele de mai sus aflăm că Cain s-a căsătorit; autorul nu ne spune
însă cu cine. Un lucru e limpede: Adam şi Eva au avut fiice,
cărora Biblia nu
le-a făcut cinstea să le pomenească numele, iar Cain s-a căsătorit cu una
dintre surorile sale. Nu-i vom face însă nici o vină din asta: judecînd după
„sfînta scriptură”, incestul era obligatoriu în primele vremuri ale omenirii.
Dar ceea ce ne face să sărim în sus de uimire este oraşul întemeiat de
Cain. Asta-i prea de tot! Un vagabond construieşte un oraş! Şi de unde, mă
rog, a luat el muncitori? Ce unelte a folosit pentru lucrările de construcţie? Şi,
în sfîrşit, de unde a luat Cain locuitori pentru a popula vestitul său oraş?
Cuviosul autor al „sfintei scripturi” nu s-a sfiit să mintă aici cu cea mai mare
neruşinare.
În versetele următoare sînt enumeraţi urmaşii lui Cain. Soţia lui Enoh l-a
născut pe Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; lui Mehuiael i s-a născut
Metuşael. În legătură cu aceste persoane se cunosc numai numele lor. Lui
Metuşael i s-a născut un oarecare Lameh, care în materie de căsătorie a fost
mai nesăţios decît nobilii lui strămoşi. Venerabilul Lameh este inventatorul
poligamiei; pentru început, el îşi ia două soţii. De la soţia sa Ada are doi fii, pe
nume Iabel şi Iubal, iar de la soţia sa Ţila a avut un fiu, pe Tubalcain, şi o fiică,
Naama.
Se pare că fiii lui Iabel au preferat, în locul oraşului construit de strămoşul
lor Cain, aerul curat al cîmpului, pentru că ei sînt primii de pe pămînt care au
sălăşluit în corturi (v. 20). Cît despre fiii lui Iubal, lor, dimpotrivă, le-a plăcut
oraşul; tot ei au fost şi cei mai veseli din familie: iubeau muzica. Iubal „a fost
părintele tuturor celor ce cîntă din chitară şi din flaut” (v. 21).
Poligamul Lameh era, pe cît se pare, cam sărac cu duhul. Cartea „Facerea”
citează una dintre cuvîntările lui, care, ce-i drept, are calitatea că e scurtă.
Totuşi, nici un comentator n-a putut s-o explice vreodată ca lumea:
„Ci Lameh zis-a către femeile sale: «…Femei ale lui Lameh, luaţi aminte la
spusa mea: am ucis un om pentru rana mea şi un băietan pentru vînătaia
mea! Şi dacă va fi de şapte ori răzbunat Cain, atunci Lameh va fi de şaptezeci
şi şapte de ori»” (Facerea, IV, 23―24).
Această cuvîntare a impresionat în cel mai înalt grad pe cele două
doamne. Fiind, pesemne, cu totul uluite, ele nu au cerut nici cea mai mică
explicaţie la această neîntrecută lăudăroşenie.
În continuare, „scriptura” trece direct la înregistrarea actului de naştere al
lui Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam.
„Şi Adam a cunoscut iarăşi pe femeia sa şi ea a născut un fiu şi i-a pus
numele Set, «căci ― a zis ea ― mi-a dat dumnezeu altă odraslă în locul lui
Abel pe care l-a omorît Cain». Şi lui Set de asemenea i-a născut un fiu, căruia
i-a pus numele Enoş. Atunci au început oamenii să cheme numele domnului”
(Facerea, IV, 25―26).
Capitolul următor, al V-lea, este consacrat exclusiv genealogiei lui Noe,
care se trage din Adam prin Set. Urmaşii lui Cain sînt lăsaţi deoparte şi
ulterior nu se mai vorbeşte de ei.
Găsim următoarea dezvoltare a arborelui genealogic, în care sînt date
numai numele fiilor mai mari: Set, Enoş, Chenan, Mahalaleel, Iared, Enoh,
Matusalem, Lameh, Noe. Cel mai interesant lucru din acest capitol sînt datele
referitoare la longevitatea neobişnuită a tuturor acestor patriarhi: Adam avea
130 de ani cînd i s-a născut Set şi a mai trăit încă 800 de ani; Set a murit la
vârsta de 912 ani; Enoş a trăit 905 ani, Chenan 910 ani. Cel mai tînăr a murit
Lameh, tatăl lui Noe; acest Lameh (care nu trebuie confundat cu bigamul
Lameh cel plin de ciudăţenii) şi-a dat sfârşitul în cea de-a 777-a primăvară a
vieţii sale.
Enoh, fiul lui Iared, a fost cel mai abil dintre toţi: el nici n-a mai murit.
„Şi Enoh era în vârstă de şaizeci şi cinci de ani cînd i s-a născut
Matusalem. Şi Enoh a umblat în căile domnului, după ce i s-a născut
Matusalem, trei sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci au fost toate zilele lui
Enoh trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi fiindcă Enoh umbla în căile domnului,
nu s-a mai văzut, căci dumnezeu l-a luat la sine” (Facerea, V, 21―24).
E un caz de toată minunăţia! N-are importanţă cum l-au explicat teologii:
nimic nu ne mai miră.
Cupa de onoare pentru longevitate i-a revenit lui Matusalem, fiul lui Enoh,
cel care a fost luat de viu în ceruri: ăsta a avut o sănătate de fier, nu alta! A
trăit în abstinenţă sexuală 187 de ani şi numai după asta şi-a permis să-l
aducă pe lume pe Lameh al doilea. Apoi a mai trăit încă 782 de ani, de astă
dată dînd dovadă de virilitate pînă la sfîrşitul vieţii sale:
„Şi a mai trăit Matusalem, după ce i s-a născut Lameh, şapte sute optzeci
şi doi de ani şi a avut fii şi fiice” (Facerea, V, 26).
În total, 969 de ani! Vă rog să nu vă îndoiţi: pe atunci aceasta era durata
vieţii.
Dar ce veţi spune despre Noe, fiul lui Lameh? Lameh i-a pus fiului său
numele Noe, zicînd: «Acesta ne va mîngîia de munca şi de truda mîinilor
noastre, căşunate de pămîntul pe care l-a blestemat dumnezeu!»” (Facerea,
V, 29).
„Şi Noe era în vîrstă de cinci sute de ani şi i s-au născut lui Noe: Sem,
Ham şi Iafet” (Facerea, V, 32).
Să trăieşti pînă la vîrsta de 500 de ani şi abia atunci să te apuci să-ţi
săruţi nevasta? De altfel, mai bine mai tîrziu decît niciodată!
Multă cerneală a fost risipită în legătură cu longevitatea neobişnuită a
patriarhilor din cartea „Facerea”. Teologii catolici, dîndu-şi seama cît de greu
vor fi înghiţite aceste gogoşi, s-au străduit să ferească povestirile din cartea
„sfîntă” de diverse înţepături ironice; ei afirmă că prin ani trebuie să se
înţeleagă, poate, doar perioadele de revoluţie ale Lunii, pentru că, zice-se, în
epoca aceea timpul se socotea numai în luni. În felul acesta ar reieşi că
Matusalem a trăit numai 80 de ani. Dar fanaticii turbaţi, care vor să creadă în
minunea longevităţii primilor oameni, i-au pus la respect pe aceşti
comentatori. Ei susţin sus şi tare că anii biblici trebuie socotiţi de cîte 12 luni,
căci altminteri legendele biblice ar deveni cu totul ridicole. De pildă, potrivit
cărţii „Facerea”, Avraam a murit „la bătrîneţe fericite, bătrîn şi sătul de zile”,
la vîrsta de 175 de ani (Facerea, XXV, 7―8). Dacă am socoti aceşti ani după
perioadele de revoluţie ale Lunii, ar rezulta că Avraam a trăit numai 14 ani şi
7 luni. Sau să luăm alte exemple: Biblia spune că Enoş, Chenan şi Mahalaleel
au avut primii fii la vîrsta de 90, 70 şi, respectiv, 65 de ani. Dacă am socoti
după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar trebui să admitem că aceşti
străbuni au avut copii la vârsta de 7 ani şi jumătate, 5 ani şi 10 luni şi,
respectiv, 5 ani şi 5 luni. În sfârşit, potrivit textului biblic, Nahor a avut urmaşi
la vîrsta de 29 de ani. Se poate oare admite, exclamă unul dintre cuvioşii
exegeţi, ca Nahor să fi avut numai 2 ani şi 5 luni cînd i s-a născut primul fiu?
Bineînţeles, stimaţi slujitori ai cultului, că Biblia socoteşte anul de 12 luni.
Dar în acest caz e cît se poate de amuzant că nătîngul de Noe a aşteptat să
împlinească 500 de ani pentru ca, în sfîrşit, să-şi înceapă viaţa sexuală.
CAPITOLUL AL PATRULEA
AVENTURILE AMOROASE ALE ÎNGERILOR PE PĂMÎNT
Ne apropiem de unul dintre cele mai interesante pasaje din Biblie, a căror
suprimare din scurtele manuale de „istorie sfîntă” caracterizează cum nu se
poate , mai bine neruşinarea clericilor şi îndemînarea cu care falsifică
dogmele credinţei. „Sfinţii” părinţi ai bisericii susţin sus şi tare că Biblia este o
carte „divină”, că ea a fost scrisă direct după dictarea lui dumnezeu, că tot ce
stă scris în ea este adevărul adevărat, adevărul cel mai desăvîrşit, adevărul
suprem, şi că această carte merită cea mai sinceră veneraţie. Atunci se pune
întrebarea: de ce clericii nu dau credincioşilor posibilitatea să cunoască în
întregime această carte, fără să suprime din ea nici un verset? Cărţile „sfinte”
trebuie citite aşa cum sînt. Căci dacă e vorba să se scoată un pasaj sau altul
care vine în contradicţie cu unele puncte din ştiinţele teologice proclamate
dogme ale credinţei, atunci ar fi mai simplu să fie aruncată la coş toată car-
tea. Ea nu mai este atunci o carte sfîntă, ci o carte demnă de dispreţ. O
minciună dintr-un pasaj oarecare constituie un argument suficient pentru a
dezminţi originea divină a întregii cărţi.
Şi iată că propovăduitorii religiei, după ce pomenesc numele lui Noe, trec
imediat la povestea cu potopul, afirmînd că desfrînarea oamenilor l-a supărat
pe dumnezeu şi l-a făcut să trimită potopul asupra tuturor, cu excepţia unei…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag 19
…moară în rai, dacă, întîlnindu-i dupa un timp îmbrăcaţi, nu şi-ar fi adus aminte
de vestitul „pom al vieţii” din ale cărui roade bărbatului şi femeii nu le venise
ideea să mănînce.
„Şi a zis domnul dumnezeu: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi,
cunoscînd binele şi răul. Şi acum să nu întindă mîna şi să ia şi din pomul vieţii
şi să mănînce şi să trăiască în veci!»” (Facerea, UI, 22).
Aşa glăsuieşte versetul 22, pe care manualele de „istorie sfîntă” îl trec cu
totul sub tăcere.
Aşadar, e limpede: cei doi găgăuţi, Adam şi Eva, cărora roadele „pomului
vieţii” nu le erau interzise, le-au neglijat în chipul cel mai prostesc. Dar dacă
bărbatului şi femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mînca din roadele
minunate, în timp ce dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce
straşnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentinţa nu ar mai fi
putut fi adusă la îndeplinire şi Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios.
Nu-i aşa că-i destul de comică „sfînta” Biblie cînd o citeşti cu atenţie?
Acest dumnezeu „unic”, pe care deodată îl ia gura pe dinainte şi vorbeşte
despre existenţa cîtorva dumnezei, fără îndoială că bate cîmpii. Dar, în afară
de aceasta, el, „atotputernicul”, îşi recunoaşte neputincios incapacitatea de a
duce la îndeplinire condamnarea la moarte, pe care tot el o pronunţase. Ia
gîndiţi-vă, numai, ce-ar fi putut să iasă de aici! Puţină prezenţă de spirit,
puţină perspicacitate, şi Adam şi Eva ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui
dumnezeu şi chiar împotriva voinţei lui.
Şi cum trebuie să se fi felicitat, în cele din urmă, bătrînul dumnezeu, cînd
şi-a adus aminte, în sfîrşit, de acest blestemat „pom al vieţii”!
„Deci l-a scos domnul dumnezeu din grădina Edenului, ca să lucreze
pământul din care fusese luat. Şi l-a gonit pe Adam şi l-a aşezat la răsăritul
grădinii Edenului. Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească
drumul spre pomul vieţii” (Facerea, III, 23―24).
E limpede, nu-i aşa? Tocmai funestul „pom al vieţii” îl preocupa cel mai
mult pe bătrînul „Elohim”. Adam şi Eva nu trebuiau să se înapoieze în nici un
caz acolo. Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese dumnezeu să
creeze acest pom? Într-adevăr, fiind în stare să cunoască viitorul, dumnezeu
nu putea, desigur, să nu ştie că unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi va
trebui să cadă în păcat şi că va fi nevoit să-l condamne la moarte pe el şi
întregul neam omenesc. În aceste condiţii, „pomul vieţii” nu putea să
constituie pentru dumnezeu decît o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru el
să nu sădească de loc acest pom?
Dar heruvimul cu sabie de flacără, instalat la poarta grădinii Edenului, ce
năzbîtie mai e şi asta? Oare dumnezeu nu putea să doboare şi să nimicească
cu un singur cuvînt, cu un singur efort de voinţă „pomul vieţii”, care de aici
înainte îşi pierduse orice sens? Ei bine, lui dumnezeu nu i-a venit nici această
idee!
Se caută voluntari curajoşi! Cine doreşte să se înscrie într-o expediţie
pentru căutarea raiului? De vreme ce dumnezeu s-a îngrijit de paza porţilor
Edenului, de vreme ce el a mers pînă acolo încît a luat măsuri de apărare atît
de primitive împotriva încercărilor omenirii de a păşi pe calea ce duce spre
„pomul vieţii”, înseamnă că raiul pămîntesc şi acest pom minunat mai există
pe undeva. Dacă, cercetînd regiunea Tigrului şi a Eufratului, vom vedea un
înger cu sabie de flacără stînd de pază la nişte porţi, vom putea să
exclamăm:
― Am ajuns! Iată raiul creat de dumnezeu! u
De altfel, cine este acest păzitor? În vechiul text evreiesc al cărţii
„Facerea” este folosit cuvîntul „herub”. Acest cuvînt înseamnă „bou” şi
provine de la cuvîntul „harab”, care înseamnă „a ara”. Vechii evrei îi imitau în
mare măsură pe babiloneni ― vecinii şi, mai tîrziu, înrobitorii lor ― în privinţa
tradiţiei, inclusiv a celei religioase. De pildă, ei s-au apucat să sculpteze boi
uriaşi, din care au făcut ceva asemănător cu sfincşii, animale cu chip de om,
pe care le-au aşezat în lăcaşurile lor sfinte. Aceste sculpturi aveau două feţe:
una de om, alta de bou, precum şi aripi, picioare de om şi copite de bou.
Teologii creştini au modificat cuvîntul „herub” în „heruvim”. Heruvimii sînt
îngeraşi tineri, cu bujori în obraji, care nu au trup şi, în genere, nu au nimic în
afară de un cap de copil şi două aripioare. În pictura bisericească se întîlnesc
mulţi îngeraşi dintre aceştia. Se prea poate
ca îngerul portar de la intrarea
raiului pămîntesc să nu corespundă întru totul imaginii pe care şi-au format-o
credincioşii naivi despre „heruvimi” şi dimpotrivă, să fie un „herub” în vechiul
înţeles al cuvîntului ebraic, cu un cap cu două feţe, dintre care una de bou.
Acest amănunt îi va ajuta pe exploratori să-l recunoască de la distanţă. Sau,
dacă este un heruvim de tip creştin, fără trup şi fără mîini, înseamnă că el
ţine sabia de flacără în dinţi, ceea ce va atrage cu atît mai mult atenţia
asupra sa. Personal, înclinăm mai curînd către un chip de portar cu un cap
jumătate omenesc, jumătate bovin.
Înainte deci, în căutarea raiului! Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în
el, călătoria va fi interesantă! Vom putea, cel puţin, să dăm ocol grădinii şi să
trecem raiul pe hărţile geografice, care pînă în prezent au această lacună
esenţială.
CAPITOLUL AL TREILEA
SCURT ISTORIC AL PRIMILOR OAMENI
Capitolul al IV-lea al cărţii „Facerea” începe prin a arăta concis şi clar că,
după izgonirea din rai, „strămoşii” biblici s-au îngrijit în primul rînd să lase
după ei urmaşi.
„Şi Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa. Şi ea a zămislit şi a născut pe
Cain şi a zis: «Dobîndit-am un om de la dumnezeu». Apoi, a doua oară, a
născut pe fratele său, Abel” (Facerea, IV, 1―2).
Teologii noştri, răstălmăcind în fel şi chip Biblia, au găsit şi aici un motiv
de dispute. Unii dintre ei, în ciuda textului reprodus mai sus care nu li se
părea destul de limpede, sînt de părere că primii oameni au cunoscut
dragostea trupească încă în Eden. Alţii susţin că Eva şi-a pierdut fecioria de
îndată ce a fost făcută. Alţii, invocînd rîndurile citate mai sus din cartea „Fa-
cerea”, afirmă că Adam nici nu se gîndise s-o cunoască pe Eva înainte ca ei
să fi fost izgoniţi din rai.
Divergenţele nu s-au oprit însă aici. Teologii s-au împărţit în tabere şi din
pricina următorului pretext uimitor: dacă se consideră că contactul conjugal
dintre „primii oameni” a avut loc după plecarea lor din Eden, nu exista nici un
temei să se afirme că lucrul acesta s-a întîmplat imediat. Dar, în acest caz,
cînd s-a întîmplat? Teologii vor să ştie totul. Au o curiozitate de nepotolit,
îndeosebi în probleme de felul acesta. Ei susţin că Adam a amînat timp de 15
şi chiar de 30 de ani să facă paşi hotărîtori faţă de soţia sa. Unii afirmă, cu
aerul cel mai serios cu putinţă, că Adam şi Eva, de comun acord şi pentru a-şi
răscumpăra păcatul, au încălcat abstinenţa sexuală abia după… 150 de ani.
Credeţi că disputa s-a încheiat? Ah! Ce puţin îi cunoaşteţi pe teologi! Unii
dintre ei au descoperit o legendă potrivit căreia Adam şi-a păstrat virginitatea
timp de 150 de ani, tot din pricina funestului „fruct oprit”, şi în tot acest timp
a trăit cu o oarecare Lilit, care, ca şi el, fusese plăsmuită din lut. Din
concubinajul cu această femeie s-au născut cîţiva diavoli. Abia după mulţi
ani, cînd dumnezeu i-a ridicat excomunicarea, Adam s-a căsătorit cu Eva şi
atunci a zămislit copii-oameni. În sfîrşit, au existat şi comentatori care
afirmau că, după izgonirea din Eden, diavolul a trăit un timp cu Eva ca soţ cu
soţie.
Dar cum stau lucrurile cu naşterile Evei? Drăguţii de teologi au găsit şi
aici un material inepuizabil pentru raţionamente cucernice şi cercetări
„ştiinţifice”. Ei au analizat, de pildă, cu toată seriozitatea problema dacă
Adam şi Eva au avut buric sau nu.
Dar acestea nu sînt decît amănunte comice. Să trecem la ceea ce pare cît
se poate de serios şi de esenţial. Căci şi ceea ce este serios în Biblie poate să
stîrnească hazul şi să te facă să te tăvăleşti de rîs.
„Şi Abel era păstor de oi, iar Cain era muncitor de pămînt” (Facerea, IV, 2).
Vă rog să vă gîndiţi o clipă şi să spuneţi care dintre cei doi fii ai lui Adam l-
a ascultat, după părerea dumneavoastră, pe dumnezeu în alegerea
profesiunii sale? Fireşte, Cain, pentru că domnul a poruncit omului să
muncească pămîntul şi să se hrănească exclusiv cu ceea ce produc ogoarele.
Abel însă era păstor. Dacă el creştea o turmă de oi, o făcea, bineînţeles, nu
pentru ca să le admire cum pasc, iar el să cînte din cimpoi. El îşi creştea oile
pentru friptură. După cum vedem, Abel a încălcat prescripţiile categorice şi
clare ale lui dumnezeu. Aceasta însă nu l-a împiedicat să devină favoritul
domnului. Zău, scumpi teologi, dumnezeul vostru trebuie ţinut nu în chiliile
mănăstirilor, ci într-o instituţie medicală, destinată persoanelor care se poartă
ca el.
„Şi după cîtăva vreme Cain a adus din roadele pămîntului prinos lui
dumnezeu. Şi Abel a adus şi el din cele întîi-născute ale oilor sale şi din
grăsimea lor. Iar dumnezeu a privit cu îndurare pe Abel şi jertfa lui. Iar la Cain
şi la jertfa lui nu s-a uitat. Şi Cain s-a aprins de mînie şi faţa lui s-a posomorît”
(Facerea, IV, 3―5).
Avea într-adevăr de ce să se întristeze, căci dumnezeu se arătase în acest
caz nedrept şi capricios .
„Şi a întrebat domnul pe Cain: -«De ce te-ai aprins de mînie şi de ce s-a
posomorit faţa ta? Oare dacă ţi-e bună inima, nu ţii fruntea sus? Iar dacă ţi-e
inima haină, păcatul stă la pîndă la uşa ta. Şi pofta lui dă năvală spre tine,
dar tu pune stăpînire pe el!»” (Facerea, IV, 6-7).
Biblia nu arată ce i-a răspuns Cain lui dumnezeu. Trebuie să recunoaştem
că vorbele fără şir din versetul 7 ar fi putut să pună în încurcătură pe oricine….
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
TEXTE CARE CONFIRMĂ EXISTENȚA ”LOGICII”
BIBLIA HAZLIE
sau
unde ADEVĂRUL este mai aproape de …el însuși
Leo Taxil
Pag 17
…casă? Pitonul? Şarpele cu ochelari? Vipera? Speciile de şerpi sînt foarte
numeroase! Să admitem că pe madam Adam a ispitit-o şarpele de casă; să
admitem chiar că ar fi just ca pedeapsa dată şarpelui de casă să fie aplicată
tuturor urmaşilor acestui şarpe şi, pe viitor, toţi şerpii de casă să rămînă fără
picioare pentru a răscumpăra vina străbunului lor. Dacă însă femeia nu ar fi
izbutit să-l împingă pe bărbat la păcatul neascultării, ar fi fost pedepsită
numai ea, nu-i aşa? Dar bieţii şerpi! A greşit un singur şarpe de casă, şi iată
că cecilizul, boa constrictor, şarpele cu clopoţei, pitonul, vipera şi multe alte
specii au rămas fără picioare şi se tîrăsc pe pîntece, deşi nevinovăţia lor este
evidentă!
„Apoi a zis femeii: «Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Întru dureri
vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el
te va stăpîni»” (Facerea,
III, 16).
Toţi comentatorii sînt de acord că această pedeapsă nu se referă numai la
doamna Adam, ci la toate femeile pînă la sfîrşitul lumii. Fără a mai arăta cîtă
nedreptate şi nesocotinţă e aici din partea domnului, subliniem în primul rînd
că dacă prima femeie ar fi izbutit să reziste la vorbele ademenitoare ale
şarpelui, pe cît se pare, ea nu ar fi născut în chinuri. Înseamnă că pînă în ziua
aceea ea fusese alcătuită cu totul altfel de cum avea să fie în zilele primei
naşteri. Prin urmare, într-o singură clipă, adică exact în momentul cînd a fost
pronunţată sentinţa, dumnezeu a transformat cu totul organismul femeii.
Iată, într-adevăr, ce înseamnă mîna domnului! Este cazul să arătăm de
asemenea că, în ciuda atotputerniciei sale, dumnezeu nu a reuşit să aducă la
îndeplinire pedeapsa pe care el a dat-o întregului sex feminin: foarte multe
femei nasc fără dureri. În al doilea rînd, nenumărate femei nu numai că nu se
supun bărbaţilor lor, ci chiar îi duc de nas şi-i ţin sub papuc!
„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai
mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat
să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele
vieţii tale!
Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului.
Întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în
pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»”
(Facerea, III, 17―19).
Trebuie să facem aceleaşi observaţii ca mai sus. Pedeapsa dată lui Adam
trebuia să fie extinsă asupra tuturor bărbaţilor: în această privinţă toţi teologii
sînt de acord.
Cea mai cumplită dintre pedepse este condamnarea la moarte. Ce-i drept,
acest dumnezeu admirabil uitase ameninţarea pe care o formulase cu puţin
timp în urmă, şi anume că cel care va mînca din fructul oprit va muri chiar în
ziua cînd va săvîrşi fapta. Dar fiindcă dumnezeu uitase de această
ameninţare, condamnaţii s-au bucurat de o amînare destul de lungă. Dacă e
să dăm crezare Bibliei, Adam a trăit încă 930 de ani (Facerea, V, 5). Dar dacă
Adam n-ar fi mîncat din măr, el n-ar fi murit niciodată, iar noi am fi fost de
asemenea nemuritori.
Dacă dumnezeu este într-adevăr aşa cum ni-l înfăţişează Biblia, el a
procedat bine lăsîndu-l de atunci pe şarpe mut, căci altfel acesta ar fi putut
să dea în vileag anumite lucruri. Trebuie să subliniem totuşi că luarea darului
vorbirii nu figurează printre pedepsele date şarpelui.
Vrînd-nevrînd se mai impune o observaţie. Este vorba de pîinea cu un
mare adaos de sudoare. Foarte probabil că în vremurile primitive nu exista
pîine şi oamenii se hrăneau cu ce le cădea în mînă. Dar să nu căutăm nod în
papură! Să admitem că dumnezeu a avut în vedere viitorul civilizat. Evreii,
pentru care au fost scrise legendele biblice, mîncau într-adevăr pîine atunci
cînd au trecut la o viaţă sedentară şi au început să se ocupe cu agricultura.
Dar clericii susţin că Biblia nu a fost scrisă numai pentru evrei, că ea ar fi o
lege pentru întreaga lume. Dar oamenii mănîncă pîine numai în ţările unde
cresc cereale. Eschimoşii nu cunosc făina. În multe regiuni din India, America,
Africa centrală şi de Sud, oamenii se hrănesc cu fructe şi cu animalele vînate.
Se va spune poate că dumnezeu a folosit cuvîntul „pîine” la figurat,
subînţelegînd orice fel de mîncare. Atunci de ce această pedeapsă nu s-a
extins într-adevăr asupra tuturor? Dacă oamenii muncii trudesc ca să-şi
agonisească hrana, dacă cei care trăiesc din roadele muncii lor trag astfel
ponoasele păcatului lui Adam, acest lucru nu este cîtuşi de puţin valabil
pentru oamenii bogaţi, care se desfată cu milioanele moştenite! Dar ce să
mai spunem despre slujitorii religiei? Eforturile pentru agonisirea hranei nu-i
silesc să stropească cu sudoare pîinea cea de toate zilele!
Versetul 18 este foarte răuvoitor faţă de spiţa omenească. În afară de
pîine, omul este condamnat să se hrănească numai cu buruienile cîmpului,
deopotrivă cu animalele. Ce urmează să-i dea lui pămîntul? „Spini şi
pălămidă”, îl ameninţă Biblia. Totuşi, dumnezeu a dat greş. În ciuda poruncii
lui mînioase, oamenii mai mănîncă şi altceva în afară de pîine şi ierburi. De
ce nu trimite dumnezeu fulgerele sale asupra restaurantelor, care-şi îngăduie
să înscrie în meniurile lor mîncăruri cu carne?
Dar iată ce s-a întîmplat după pronunţarea sentinţei: „Şi a pus Adam
femeii sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii” (Facerea, III,
20).
Acest soţ atent nu se îngrijise pînă acum să dea un nume soţiei sale; el îi
spunea pur şi simplu „femeie”, aşa cum se vede din versetul 23, cap. al II-lea
al cărţii „Facerea’1.
Acum vom vedea că dumnezeu nu a izgonit chiar pe loc pe Adam şi pe
Eva din raiul pămîntesc, în ciuda părerii răspîndite în această privinţă. Mai
întîi, dumnezeu, găsind că veşmintele lor din frunze de smochin sînt prea
uşoare, s-a făcut croitor:
„Şi a făcut domnul dumnezeu lui Adam şi femeii sale veşminte de piele şi
i-a îmbrăcat cu ele” (Facerea, III, 21).
Pentru confecţionarea acestor veşminte au trebuit ucise nişte animale cu
totul nevinovate; înseamnă deci că primul abator a fost sfinţit şi inaugurat de
însuşi dumnezeu. Cum să mai pretindem, după toate acestea, ca strămoşii
noştri să nu fi dorit să folosească drept hrană carnea animalelor atît de
repede şi pe neaşteptate ucise şi jupuite? „La naiba cu regimul vegetarian!”,
şi-au spus ei, probabil, unul altuia.
Iar dumnezeu i-ar fi lăsat pînă la urmă pe Adam si pe Eva sa trăiască şi să…
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
paradigma cu 50%
este antihristica.
George Siemion iubeste LGBT.
https://vm.tiktok.com/ZGeXnqLSj/