Bună ziua,dle.Coja!

Cu ceva timp în urmă am găsit pe site-ul dvs. o serie de articole în care combateţi tezele daciştilor exaltaţi –asta ca să nu-i numesc mai rău,după cum merită- şi demonstraţi invaliditatea lor,lucru pentru care vă felicit,mai ales ţinând cont că sunteţi printre puţinii avizaţi care se îndură de amărâtul de jos (a se citi „omul de rând”) şi îi întinde o mână pentru a-l scoate din nisipul mişcător al dezinformării generalizate la care este supus constant şi în care se adânceşte tot mai mult.

În ceea ce-i priveşte pe dacişti,mă opresc asupra următoarei idei:de multă vreme ei o tot ţin una şi bună cu împăratul Galerius şi cu originea lui dacică.De la acest lucru parţial adevărat,Galerius fiind defapt traco-roman,adică stră-român,domnii dacişti au făcut un adevărat cult pentru Galerius şi au declanşat jihadul împotriva tuturor necredincioşilor care,în păcat fiind,îndrăznesc să contrazică cuvintele „sfinte” ale profetului Napoleon,faptă pentru care,de vor refuza să se convertească,vor fi executaţi prin catalogarea ca „tradator de neam si ţară” sau „falsificator al istoriei noastre multimilenare”.Tupeul tipic al hoţului care strigă „hoţii”,fie spus în treacăt.
Ei pretind următoarele:
-Galerius era dac
-ura tot ce ţine de romani
-a vrut să schimbe numele Imperiului Roman în „Imperiul dac(ic)”
-a căutat să-i răzbune pe daci pentru înfrângerea din 106
-a dacizat armata romană
Ca să n-o mai lungim că-s multe de făcut:am extras din cartea ”Împăratul Galerius” a lui Alexandru Madgearu (istoric şi cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară)următorul fragment care clarifică în modul cel mai elegant „problema” Galerius.

Dacă aveţi timp si doriţi,vă rog să acordaţi câteva minute textului şi dacă sunteţi de părere că merită,publicaţi-l pe site-ul dvs. ca sa-l vadă şi alţii şi să-şi mai spele murdăria „dacistă” din ochi.Lucrarea nu e protejată de drepturi de autor,deci poate fi reprodusă.

Mulţumesc anticipat!

B.Mihai

Mai jos aveţi fragmentul.

 

**

*

**

 

„În acest context al invadării Italiei şi al distrugerilor provocate de armata lui Galerius a introdus Lactantius celebra afirmaţie că Galerius „când primise titlul de imperator,s-a declarat inamic al numelui de roman,vrând să schimbe titulatura Imperiului,care să nu se mai cheme roman,ci dacic”;de asemenea,că aplicarea impozitelor în Italia era o răzbunare pentru tributul (census) impus dacilor de Traian ca pedeapsă după ce reluaseră luptele.În cazul supunerii Romei şi Italiei la capitatio,Galerius a procedat astfel nu pentru a se răzbuna,ci pentru că Italia nu putea fi exceptată de la reforma fiscală.Generalizarea impozitelor pe proprietăţi şi pe persoane era o necesitate impusă nu doar de nevoile curente ale statului ,ci şi de logica întregului ansamblu de reforme aplicate de Diocleţian şi Galerius începând din 287.Nimeni,nici măcar senatorii romani,nu mai putea fi scutit.Este însă posibil ca locuitorii Romei să fi perceput instituirea impozitelor ca pe o revanşă a dacilor reprezentaţi de Galerius,cel care l-a atacat pe Maxentius,Conservator Urbis.Propaganda acestuia din urmă putea specula astfel vechea duşmănie dintre daci şi romani,care era imortalizată prin monumentele din Forul lui Traian.Nu este exclus ca amplasarea celor opt statui de daci pe arcul pe care Constantin cel Mare l-a dedicat victoriei sale contra lui Maxentius să fi fost făcută pentru a arăta romanilor că dacii rămân în condiţia de învinşi şi sub domnia sa (cf. Raymond Van Dam,”The Roman revolution of Constantine”).Este vorba de opt statui de tarabostes şi comati luate din Forul lui Traian,înalte de circa trei metri,care au fost restaurate prin completare cu capete,antebraţe şi mâini,de către sculptorul Pietro Bracci în 1732-1733,fără a se şti dacă s-a respectat realitatea[cf. I.I.Russu,”Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara provinciei Dacia Traiană)”].Acel census pe care Traian l-a impus dacilor şi care este cunoscut doar prin acest pasaj din opera lu Lactantius a marcat transformara dacilor care nu s-au supus în dediticii („deditio” reprezenta capitularea necondiţionată).
„Dacismul” lui Galerius a exprimat un patriotism provincial,nu o identitate barbară,anti-romană.Familia sa,ca atâtea altele din Dacia nord-dunăreană sau din cea sud-dunăreană,avea obârşie dacică,dar era romanizată.Romanizarea nu presupunea însă şi uitarea originilor care erau evidenţiate,de exemplu,prin introducerea formulei natione Dacus în inscripţiile funerare ale unor militari din cohortele pretoriene sau din garda călare împerială (equites singulares Augusti).Asemenea soldaţi de elită erau evident romanizaţi,dar în acelaşi timp conştienţi şi mândri de originea lor.În cazul lui Galerius,care provenea tot din acest mediu militar de elită,doar pentru un duşman înrăit al său cum era Lactantius această obârşie dacică era ceva ruşinos şi nedemn.Să nu uităm că unul dintre uzurpatorii din epoca lui Galeriu,Regalianus,pretindea,pe drept sau nu că descinde din Decebal,fapt menţionat în Historia Augusta nu ca o calomnie,ci ca o motivaţie a capacităţii sale militare.Cu o asemenea ascendenţă el putea căpăta simpatia locuitorilor provinciilor dunărene unde preluase puterea în jurul anului 260.Aşadar afirmara originii dacice nu era ceva ieşit din comun pentru un militar roman,chiar ajuns la demnitatea supremă,şi nici nu contravenea fidelităţii faţă de tot ceea ce reprezenta Roma.Era ceea ce se cheamă patriotism provincial,o identiate locală subsumată celei universale romane.
Pretinsa intenţie de proclamare a imperiului dacic nu este decât una dintre calomniile lui Lactantius,un autor care dacă ar fi trăit astăzi ar fi considerat un pamfletar.El a inventat-o pornind de la faptul real şi cunoscut de toţi al obârşiei dacice a lui Galerius.Analiza întregii opere a lu Lactantius arată o combinaţie de credinţă creştină şi patriotism roman,în care împăraţii persecutori sunt consideraţi şi duşmani ai poporului roman,chiar barbari neromani (dar chiar şi aici în mod părtinitor,caci pe Traian l-a omis dintre persecutori).Pentru Lactantius,adevăratul împărat roman era cel care protejează creştinismul sau este creştin,iar în acest context,cel mai mare persecutor,Galerius,trebuia să fie şi cel mai rău anti-roman,un barbar,inamicul public al Romei.Cum altfel ar fi aruncat mai mult oprobriu asupra lui decât prin această afirmaţie scandaloasă,că ar fi dorit să schimbe numele imperiului?Dintre istoricii moderni doar Henri Gregoire şi Gheorghe I.Brătianu s-au îndoit că afirmaţie lui Lactantius este o simpla calomnie.Gregoire considera că pagânismul dacic al lui Galerius şi al mamei sale a avut un rol în declanşarea marii persecuţii(H.Gregoire,”Notes epigraphiques.I.La religion de Maximin Daia”),iar Brătianu vedea în aceasta manifestarea unui „naţionalism dacic deosebit de agresiv” (Gh.I.Brătianu,”O enigmă şi un miracol istoric:poporul român”,1940,pag.90-91).Aceste puncte de vedere au fost combătute la vremea lor de Constantin Daicoviciu,care arată că nici un alt izvor nu menţionează un asemenea „antiromanism” al lui Galeriu şi că „nu se vede din nici o parte sâmburele dacismului lui Gaerius”,un împărat care a stat în slujba ideii de stat roman (C.Daicoviciu,”Problema continuităţii in Dacia.Câteva observaţii şi precizări de ordin istorico-arheologic”,1941 pag.200-270).Vom vedea cum,dimpotrivă,apărarea valorilor romane tradiţionale a fost motivul persecuţiei lansate de Diocleţian şi Galerius.Dacă ar fi existat cea mai mică intenţie de schimbare a numelui imperiului în imperiu dacic,s-ar fi găsit şi alt autor care să o consemneze,pentru că ar fi fost prea senzaţională.De fapt,o asemenea intenţie ar fi intrat în contradicţie cu tot ceea ce ştim despre ataşamentul lui Galerius faţă de romanitate.Cum ar fi fost Galerius un duşman al numelui de roman ,dacă el favoriza legenda că ar descinde din zeul Marte,ca Romulus şi Remus.
Afirmaţiile lui Lactantius trebuie privite şi în contextul conflictului cu Maxentius,un conducător care se arătase favorabil creştinilor şi care era simpatizat de Lactantius în comparaţie cu Galerius.Or,întreaga politică a lui Maxentius a fost bazată pe restaurarea prestigiului oraşului Roma şi pe conceptul de romanitas.După cum am amintit deja,el se intitula Conservator Urbis,şi nu fără temei,deoarece a ridicat noi edificii,precum marea basilică din Forum Romanum,ce-i poartă numele,şi le-a reparat pe altele ruinate.În această perspectivă,inamicul lui Maxentius nu putea fi decât întruchiparea antinomică a celui mai feroce adversar al romanităţii,dacul.În contrast cu Lactantius,Eusebius,care scria după victoria lui Constantin asupra lui Maxentius,îl considera pe acesta din urmă un tiran,care doar s-a prefăcut a fi creştin.
Unii dintre contemporanii noştrii,pornind de la faptul real al originii dacice (defapt daco-romane sau traco-romane) a lui Galerius şi a altor împăraţi romani din sec. III-IV,s-au folosit de afirmaţiile lui Lactantius pentru a ajunge la interpretări fanteziste pline de erori şi confuzii.Am considerat necesar să aducem în discuţie acest aspect deoarece asemenea scrieri,care acum proliferează şi pe internet,dezinformează cititorii nespecialişti.Iată un exemplu luat dintr-o operă „clasică” a tracomaniei contemporane:”În jurul anului 300 după Hristos,marele neam al tracilor având nucleul dacic ca element conducător,ajunge din nou în fruntea tuturor neamurilor europene şi…ale lumii.
Împăratul Galerius cel Bătrân,fiul Romulei (femeie dacă din cetatea Recidava),pe numele lui adevărat Văcarul (Armentarius),după ce primeşte de la Senatul roman titlul de împărat roman,se declară duşmanul numelui de roman considerându-l impropriu,schimbând numele din Imperiul Roman în Imperiul Dacic,deoarece majoritatea acestui imperiu era formată din daci-traci ca de altfel şi armata.Sau „Scriitorul Eusebiu spune că după ce Galerius a schimbat numele Imperiului Roman în Imperiul Dacic,a dat armatelor sale încă de la început vechiul drapel al dacilor,Şarpele Gnostic (lucrat din aramă,piele sau chiar stofă)prins în poziţie orizontală pe un baston de corn” (N.Săvescu).Este un amestec de fapte reale cu confuzii şi invenţii (Eusebius nu a scris aşa ceva),care pare convingător,dar care nu are nimic comun cu prezentarea responsabilă a istoriei dacilor şi a urmaşilor lor romanizaţi.”
-Alexandru Madgearu,”Împăratul Galerius”,ed.”Cetatea de Scaun”,Târgovişte 2012,pag.123-127