TRIANON 100 / versus / RIBIȚA 800
sau
despre disputa seculară a întâietății pe plai

Se pare că pentru vechii greci Bionia era supranumele dat Transilvaniei, exprimând limpiditatea suprafirească și veşnic înverzită a plaiului său. La fel și frescele Bisericii Ribiţa ; prin prospețimea neofilită a canonului bizantin, pot fi socotite laolaltă o adevărată Bionie a Bisericii Nedespărțite. Universalismul iconografiei lor strălucește pe cerurile României transilvane ca o Stea Polară, semnalând calea adevăratei creativități pnevmatice, iconice.
Creştinismul, spunea marele părinte teolog Alexander Schmemann, este esenţialmente bisericesc ; nu este o religie ci capătul religiilor. Or, în confuzia actuală care amestecă dimensiune eclesiologică a icoanei bizantine, cu dimensiunea religios-culturală a tabloului catolic apusean, avem nevoie de Ribița ca de aer… Redactarea economică și lapidară a frescelor ei ar putea oxigena puzderii de relaţii culturale şi de vecinătăţi spirituale. Canonul Ribiței însă bate departe, până la noi, descurajând, prin simpla dăinuire seculară a prezenței sale parietale, toate disputele întâietății pe plai. În vreme ce suzeranul străin, instalat de secole, reclamă ca furată ultima sută de ani de suzeranitate, fostul vasal, băștinașul etern, abia dacă apucă să reclame și el cei opt sute de ani de vasalitate impusă (!)
TRIANON 100 / versus / RIBIȚA 800 reprezintă pentru orice om cu mintea întreagă absurdul absolut. Fiindcă de la descălecarea iconografiei ecumenice bizantine pe plaiul transilvan, înfricoșatul canon al Ribiței, înaintea oricărei puteri lumești, i-a fost suzeran proniator acestuia, iar plaiul, cu toate ale lui, de bună voie i-a fost opt secole vasal credincios. Oricine, care din interese proprii, prea lumești, vrea să substituie unei suzeranități duhovnicești, bineplăcută Proniei, o suzeranitate pământească asupritoare și abuzivă, va avea de a face în final și va cunoaște direct puterea Canonului Ribiței (! ) Vom muri și vom vedea (! )
Istoricii, fără excepţie, notează că după Duecento – după cea de-a doua Ruptură a Bisericii Una, a căderii și religiosificării icoanei în Occidentul catolic – spargerea universalismului şi unității ecleziale ale defunctului Imperiu Bizantin au fost urmate de enorme turbulenţe politice, etnice şi teritoriale. Despre acest context al secolului al XIII-lea, exploziv pentru întreaga Europă răsăriteană, Academicianul Şerban Papacostea, în memorabila sa carte – ,,Românii pe întinsul secolului XIII – între cruciadă şi Imperiul Mongol” – citează o notă a lui Nicolae Iorga în care istoricul precizează că în ce ne privește este riscant pentru această perioadă să se vorbească serios de vreo statalitate naţională. Ideea de stat, ca autoritate politică şi administrativă a unui teritoriu, era absentă, românii păstrând doar conştiinţa unui teritorialism ancestral, poreclit de istoric ,,sat fără stat”.
În alt loc, acelaşi Iorga relatează furia Papei Grigore al X-lea, în 1236, când a fost pentru prima oară avertizat asupra prezenţei discrete şi eficace a unor pseudoepiscopi locali, porecliţi în epocă ,,piscups”, care sus, la adăpostul înălţimilor muntoase, hirotoneau şi dădeau Sfânta Împărtăşanie atât băștinaşilor, cât și clerului unguresc, german, cuman, etc., ocolind cuminte orice confruntare directă cu misionarii circumstanţiali, fie ei dominicani sau franciscani, care îşi desfăşurau prozelitismul jos, în satele şi orăşelele ortodoxe.
Un răspuns dat de poetul Nichita Stănescu la conferinţa de presă de la Struga, unde primise marele premiu de poezie, poate fi socotit printre cele mai plastice definiţii date acestui habitus comunitar. Un jurnalist sârb i-a pus o întrebare stânjenitoare antisovietică: “Care vă este opinia asupra agresorului din nordul ţării voastre?” Nichita a răspuns instantaneu: “Domnule, nu trebuie uitat că potrivit tradiţiei, ciobanul român păzeşte frontierele limbii române sus, în munţi. Să observați, că agresorul trece întotdeauna prin văi , jos.”
Acest obicei înstăpânit de-a lungul vremii, de a trăi în paralel cu alte etnii, îl determină pe același Papacostea să considere simbioza, respectiv modul acestui paralelism comunitar, pe cât de insolit, pe atât de răbdător şi sacrificial, drept vocaţia fundamentală a românilor de a coabita cu celelalte neamuri, cu care au avut contacte mai mult sau mai puţin pașnice. În mod logic, atunci când simbioza ,,simbiozistului român” nu convenea ambiţilor şi viselor de putere invazive ale ocupantului sau vecinului etnic, cum încă se întâmpla până mai ieri (! ) conflictul era inerent.
În raport cu situația de acum, este evident că în acel moment istoric ,,satele fără stat” româneşti nu puteau să se opună politicilor expansioniste ale statelor învecinate. Absenţa statului obliga populaţia autohtonă românească să accepte prudent o vasalitate provizorie şi să se supună diverselor suzeranități impuse, uneori putând chiar negocia condiţiile supunerii. O astfel de înfruntare între înțeleapta simbioză à la roumaine, proprie coabitării în paralel şi politicile hegemonice indirecte ale papalităţii, exprimate prin presiunile exercitate asupra teritoriilor Bioniei transilvane de dinastia angevină, începând cu domnia lui Carol Robert de Anjou – ales rege de Dieta maghiara, la recomandarea Curiei papale – ca şi a regilor unguri care le-au succedat, s-a manifestat pe tot întinsul secoleleor XIII, XIV şi XV, luând sfârşit odată cu debutul domniei voievozilor transilvani, debut contemporan cu epoca bazileului gotic moldav Ştefan cel Mare. Mi se pare utilă sublinierea faptului, că grație dinastiei moldave a Muşatinilor a luat ființă la români practica politicii externe. Și Ştefan cel Mare și fiul său Petru Rareș au părăsit definitiv străbuna simbioză locală, ferindu-se totuși, spun unii istorici, să se dedice unei politici marcat naționale. Mușatinii au intuit primii faptul că prin Căderea Constantinopolului împrejurarea istorică le servea magistral interesele. S-au hotărât să profite, declarându-se, în buna tradiție a bazileilor bizantini, impărați și, implicit, noi directori şi organizatori ai creştinătății. Odată stăpâni pe aceste prerogative, n-au ezitat să propună politici ecumenice de anvergură europeană, toate uimitoare, la care i-a împins însăși direcția istoriei.
Un exemplu extrem de expresiv și de convingător al modului în care se recomandă în timp exercițiul unei suzeranități luminate, față de exercițiul unei suzeranități întunecate, mărginite, îl reprezintă diferența importantă de valoare teologică și iconică dintre patrimoniul de fresce ale Ribiței și cele ale Mălăncravului.
În contextul sfârşitului de secol XIII şi începutului de secol XIV, Ribiţa şi Mălăncrav reprezentau două moduri de artă liturgică corespunzătoare la două moduri de exersare a suzeranităţii confesionale a ocupantului : unul responsabil – la Ribiţa, altul iresponsabil – la Mălăncrav. Dacă la Ribiţa suzeranul ungur n-a ezitat să accepte simbioza coabitării în paralel, la Mălăncrav suzeranul local, abuziv și incult, a impus zugravului de icoane în frescă suzeranitatea propriei sale goticităţii catolice. Consecinţele, pentru fiecare biserică în parte, sunt grăitoare astăzi: la Ribiţa puterea ecumenică a iconicității bizantine a învins secolele, în vreme ce la Mălăncrav ecumenicitatea hibridă indecisă stilistic, poartă deja semnele redactării arbitrare a tabloului cultural-religios catolic și a pseudoicoanelor, așa-zis gotice, lipsite de putere și sfințenie.
Indubitabil, ca documente istorice străvechi, valoarea lor patrimonială rămâne importantă.
Ribiţa este mai pronunțat înrudită cu spiritul bizantinității latine, decât se ştie și se crede, fapt nesemnalat până acum.
Dacă liturgic se exprimă mai ales prin sinapse teologice vaste și ingenioase – procedură specifică bizantinităţii răsăritene – temele convocate, în schimb, sunt mai apropiate de lexicul tradiţiei narative a latinităţii bizantine.
Un exemplu concludent, care merită contemplat la fața locului, îl constituie compunerea iconologică a zidului răsăritean al lăcaşului. Pe mijloc, bizantinul a plasat icoana în frescă a Feţei lui Hristos / Acheiropoietos (nefăcută de mână). De-a dreapta ei, icoana Buneivestiri – a genealogiei divine a Logosului Întrupat, comună întregului Bizanț apusean și răsăritean, iar la stânga feței lui Hristos, versiunile apuseană și răsăriteană a genealogiei umane a lui Hristos, respectiv icoana Vizitei Regilor Magi și icoana Muntelui Netăiat. Fiind singura biserică transilvană în care Pronia a păstrat neatinsă întreaga tradiție europeană a programului iconologic și iconografic bizantin al Bisericii Universale, Ribiţa reprezintă însăși proba absolută a celor 800 de ani ai permanenţei ancestrale a ortodoxiei ecumenice a românilor transilvani. Este opera unei întâlniri proniatoare, de excepție, între exercițiul unei suzeranităţii luminate și realismul unei mentalități vasale înșelepte. Prin urmare, frescele Ribiței sunt icoana acestui comportament medieval atipic care, călcând o clipă ,,pravila suzeranității”, a îngăduit ca în același lăcaș să fie zugrăviți laolaltă și distincți suzeranii și vasalii, adică deopotrivă cei trei regi unguri, Ştefan, Emeric şi Ladislau, pe mijlocul zidului lateral stâng, iar perfect vis a vis, pe mijlocul zidului lateral drept, cei doi vasali și ctitori fondatori, Vladislav şi Miclăuş. Ortodocşi abili și ageri, cei doi ctitori-feudali ,,simbioziști” s-au catolicizat și ei tot à la roumaine, pentru a rămâne ortodocşi ,,în paralel”, dar înainte de toate cu scopul precis de a-şi feri de represalii și de a pune la adăpost tradiţia bizantină strămoşească a frescelor. În faţa acestor dovezi iconice ireductibile, se cuvine ca orice pretenţie să se calmeze….
Astăzi identitatea românească a Transilvaniei este apărată cu fresce bizantine, ortodoxe, ecumenice. Cu frescele dintr-o Biserică. De o Biserică. De Biserica Ribiţei şi de frumuseţea ei insignă care atestă taina unui moment străvechi de fecundă conivență cu vecinul istoric, din păcate astăzi amnezic…

Acad. Sorin Dumitrescu, pictor și iconar