O moștenire de mare valoare intelectuală: domeniul părelnicului…

Publicat de |2014-05-10T22:32:04+00:0010 mai 2014|Lingvistică|

Părelnicul sau prezumtivul,

moştenire din substratul geto-dacic?

 

 

 

Ion Coja

 

 

Modul prezumtiv a fost considerat o inovaţie a limbii române, în raport cu latina şi cu celelalte limbi romanice. O inovaţie care nu a mers până la capăt, domeniul acestui mod verbal nefiind bine sistematizat. S-a emis chiar ipoteza că am avea de-a face cu o tendinţă, cu o „încercare” de a se constitui în limba română o conjugare aparte, cu forme diferite pentru moduri şi timpuri diferite, tendinţă care nu a mai apucat să meargă până la capăt[1].

Formele prezumtivului au atras atenţia şi unor filosofi care au cercetat limba română din perspectiva unor „modulaţii” ale gândului pe care numai limba română le pune la dispoziţia vorbitorilor, nu atât prin semnificanţi lexicali, cât mai ales prin semnificanţi gramaticali, morfologici, mai greu de găsit în alte limbi. Desigur, este vorba de Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica.

Cu ani în urmă am găsit argumente pentru a susţine că vreun, vreo nu este adjectiv nehotărît, ci articol[2]. Din păcate, până azi nu s-a ostenit nimeni să verifice valabilitatea acestor argumente, astfel că am fost nevoit să mă corectez singur, atât cât am putut. Prima corectură care se impune este de a da o denumire mai potrivită: nu aceea de articol „total nedefinit”, ci am propus articol prezumtiv[3].

Semnificaţia lui vreun, vreo nu este uşor de lămurit. Ne ajută foarte mult încadrarea sa alături de celelalte articole, şi mai ales alături de un, o. Sistemul de semnificații ale articolului ar fi următorul: prin opoziția un băiat – băiatul, distingem între un referent necunoscut pentru Receptor și unul cunoscut pentru Receptor. În ambele cazuri referentul este cunoscut pentru Emițător. Emițătorul mesajului, când își gândește mesajul pregătindu-se să aleagă cuvintele și morfemele potrivite, alege la un moment dat orientat de ceea ce știe că știe Receptorul. Dacă știe că Receptorul cunoaște referentul (obiectul sau persoana de care este vorba în enunț), va alege să articuleze hotărât substantivul corespunzător. Dacă știe că referentul este necunoscut pentru Receptor, va folosi articolul nehotărît (sau nedefinit, cum i se mai zice).

Se întâmplă însă uneori ca Emițătorul să aibă în vedere un referent pe care el însuşi nu-l cunoaște, a cărui existență însă poate fi presupusă, prezumată, posibilă. Pentru această situație limba română ne oferă adjectivul nehotărît vreun, vreo.

Care ar fi motivele pentru care l-am considera articol, adică în aceeași paradigmă cu un, o?

Motivul prim este acela că participă, alături de un, o la segmentarea domeniului „referent necunoscut”. Intră în opoziție cu un, o. Vezi deosebirea dintre (1) Se află la voi în sat o fată Maria? față de (2) Se află la voi în sat vreo fată Maria? În primul enunț este vorba de o fată pe care Emițătorul o cunoaște, dar nu este sigur că Maria trăiește în acel sat, iar în al doilea enunț este vorba de o fată pe care Emițătorul nu o cunoaște, dar presupune că ar putea exista, că ar putea ajunge în situația de a o cunoaște, de a vorbi despre ea.

Așa cum semnalam în Gramatica rațională a articolului[4], poziția interlocutorilor față de un referent nominal, adică față de un obiect denumit printr-un substantiv, poate să difere de la un caz la altul, fiind posibile teoretic numai patru situații: (a) obiectul respectiv este cunoscut atât de Emițător, cât și de Receptor, au mai stat de vorbă despre acel referent etc., caz în care substantivul ca nume al referentului se articulează definit, hotărît: a venit vecinul și mi-a adus o scrisoare; (b) obiectul respectiv este cunoscut de Emițător, dar nu și de Receptor: mi-a adus o scrisoare; (c) obiectul respectiv nu este cunoscut nici de Emițător, nici de Receptor; (d) obiectul respectiv este cunoscut de Receptor, dat nu și de Emițător. Situațiile (c) și (d) sunt destul de greu de imaginat, îndeosebi (d). Se pare că sistemul lingvistic nu a luat în calcul cele două situații, tocmai pentru că sunt rare, drept care nu avem mijloace lingvistice, nici lexicale, nici, cu atât mai mult, gramaticale, pentru a le introduce în enunț.

Existența lui vreun ne obligă să zăbovim ceva mai mult asupra situației (c): într-adevăr, Emițătorul nu are niciun sens să vorbească despre un obiect pe care nu-l cunoaște. Dar în anumite situații el poate să presupună apariția (existența) unui obiect, necunoscut, dintr-o clasă cunoscută de obiecte, cea numită prin substantivul respectiv. O existență bănuită, presupusă, prezumată, la care te aștepți, eventual. Emițătorul, dintr-un motiv sau altul, poate fi interesat să facă referire în enunțul său la un astfel de obiect. Cum va proceda? Limba română oferă soluția vreun, vreo. Nu este ușor de echivalat în alte limbi. Deocamdată să conchidem că prin vreun, vreo facem față situației (c), cu alte cuvinte, prin semnificația sa, vreun, vreo participă, alături de un, o la segmentarea câmpului semantic morfo-lexical al determinării nominale, mai exact spus, al ne-determinării nominale.

De ordin formal ar fi de luat în seamă prezența lui un, o în structura cuvintelor vreun, vreo sau faptul că vre- nu există independent, ci numai ca element de compunere, care nu modifică statutul morfologic al cuvîntului de bază: vreodată este adverb ca și odată, vreundeva este adverb ca și undeva ș.a.m.d. Atunci și vreun este, ca și un, articol… Concluzie ușor simplistă, e drept.

Mai important este să observăm că față de celelalte compuse cu vre-, vreun și vreo au o frecvență mult mai mare. O cercetare exactă a frecvenței articolului prezumtiv ar fi necesară și chiar obligatorie pentru a conchide asupra statului său de morfem, de unealtă gramaticală!

Și mai necesară este identificarea unui număr cât mai mare de condiționări semantice și morfo-sintactice care ne obligă la folosirea acestei vocabule. După cum se știe, măsura în care contextul ne obligă la folosirea unui anumit element lingvistic corespunde gradului de apartenență a acelui element la gramatica, la structura morfologică a acelei limbi.

Astfel, din enunțurile (1) și (2) am putea deduce o legătură cu intonația interogativă. Din (3) Nu cred că a venit vreun student condiționarea pare să fie dată de prezența negației, dar și de sensul lui a crede, care ne plasează în zona ipoteticului, a prezumtivului. Nu se poate spune (4) Nu știu că a venit vreun student. Dar pot spune (5) Nu știu să fi venit vreun student. Precum se vede, diferența de sens dintre a crede și a ști decide asupra folosirii lui vreun. Dar, precum se deduce din (5), intră printre condiționări și modul verbal. Numai cu o anumită intonație este acceptat indicativul. Modul prezumtiv se potrivește cel mai bine cu vreun, vreo: (6) O fi venit vreun student; O fi venind vreun student; O veni vreun student; Va fi venind vreun student etc. Prezența formei verbale de prezumtiv face inutilă o intonație specială. Ceea ce devine un argument și pentru a susține denumirea de articol prezumtiv… Între modul prezumtiv și articolul prezumtiv ar funcționa o relație de consonanță[5].

În enunțul (7) O veni un student, un nu este resimțit ca articol, ci ca numeral: O veni măcar un student. Cu alte cuvinte, limba română ne obligă să recurgem la vreun în anumite contexte, iar obligația înseamnă, cum spuneam, gramatică[6].

Parte dintre argumentele valabile pentru vreun, vreo pledează și pentru niciun, nicio ca să fie introduse în aceeași paradigmă a nedefinirii, a nedeterminării, a domeniului referent necunoscut. Decizia colegilor de la Institutul de lingvistică al Academiei Române de a impune scrierea niciun, nicio ar mărturisi o recunoaștere intuitivă a acestui statut. Demersul cognitiv care duce la prezumție, se încheie deseori prin constatarea certă a inexistenței. De la existenţa bănuită, imaginară, la constatarea inexistenţei, nu este decât un pas, pe care vorbitorul este deseori obligat să-l facă: A venit vreun student? N-a venit niciun student.

Putem apela şi la un termen mai puţin tehnic: părelnic. Ni se pare potrivit pentru a denumi astfel un vast domeniu al limbii române, din care ar face parte atât modul prezumtiv, cât şi articolul cu acelaşi nume. Alături de acestea, ar mai fi vorba de câteva pronume (adjective) nehotărîte şi adverbe foarte des folosite şi care dau o anumită individualitate limbii române. Ne gândim la seria compuselor cu -va: ceva, cineva, careva (pronume), cumva, undeva, cândva etc. (adverbe), a compuselor cu ori- şi oare-: orice, oricine, oricum, oricând, oriunde, oarecare, oarecum etc. Încercarea de a înţelege originea acestor structuri lexico-gramaticale pune în evidenţă o anumită solidaritate formală, pe lîngă cea semantică. Constatăm mai întâi originalitatea acestor structuri în raport cu latina şi celelalte limbi romanice, deşi materialul lingvistic, ca semnificant, este de origine latină: pentru vre- din vreun, vreodată etc., este vel, conjuncţie sau vere, adverb.

Pentru -va punctul de plecare este a vrea, verb moştenit din latină, dar care în română îşi adaugă statutul de verb auxiliar şi semiauxiliar, dezvoltă o formă concurentă a voi, şi devine, alături de a fi şi a avea, unul dintre primele trei verbe, cele mai importante, în economia limbii române. Regăsim acest verb în volet, aflat la originea lui oare-, iar pentru ori- avem, ca ipoteză etimologică îndoielnică, nesigură ver, veri.

Domeniul îndoielnicului mai cuprinde şi seria compuselor cu fie-, formă de imperativ a lui a fi, cu o evoluţie independentă extrem de interesantă, având însă oarecari similitudini în domeniul romanic: fiecare, fieştecare, fieştecum etc.. Fireşte, la toate acestea se adaugă lexicul, vocabularul îndoielii, în frunte cu părere, un cuvînt prin care limba română relativizează ataşamentul politic, ideologic, învăţându-ne că ideile şi doctrinele sunt nişte păreri, fiecare dintre noi împărtăşind o părere sau alta, părerea fiind, în mod evident, ceva ce ni se pare că există, că este adevărat. Fiecare cu părerea sa, nu?! …

Considerate la un loc, toate aceste elemente lingvistice impun existenţa în limba română a unui domeniu unitar sub ambele aspecte, conţinut şi expresie: domeniul părelnicului. Pentru constituirea acestuia ipoteza că am avea de-a face cu o creaţie, cu o inovaţie a limbii române, prin care românul a pus în valoare un material lingvistic latinesc, nu prea se susţine. E un domeniu prea vast şi relativ prea bine structurat, în opoziţii originale şi subtile: careva, oricare, oarecare, fiecare, cumva, oricum, oarecum, fie(şte)cum etc., care se potriveşte cu ideea de vechime mai degrabă, decât cu cea de noutate …

Avem de ales între două ipoteze. Prima ar invoca o tendinţă din limba latină, pe care româna o continuă şi o dezvoltă. Această ipoteză s-ar putea confirma numai prin similitudini în limbile romanice, ceea ce nu este cazul. Similitudinile căutate nu sunt de găsit.

A doua ipoteză ar fi preluarea prin calchiere a unui domeniu similar existent în substrat. Este ipoteza care, după o sumară comparaţie cu albaneza, se impune cu certitudine. Am beneficiat în acest sens de o discuţie lămuritoare cu distinsul nostru profesor şi coleg pe care azi îl omagiem sărbătoreşte. Domnia sa mi-a sugerat şi sintagma „domeniul părelnicului”[7]. Forţa cu care se instalează în latina dunăreană denotă că în limba de substrat acest domeniu era o componentă importantă, definitorie, nicidecum periferică. Învăţând limba cuceritorilor, dacii autohtoni nu au putut uita acest capitol din limba lor maternă … Se pare că identificăm astfel, prin acest domeniu, componenta cea mai importantă a moştenirii din substrat.

Rămân multe de cercetat în continuare, pentru o delimitare mai netă a domeniului propus. Din punct de vedere diacronic, prin comparaţia cu albaneza, ar urma să stabilim care dintre aceste două limbi, româna şi albaneza, au conservat mai bine structurile de odinioară. La nivelul meu de informaţie, aş presupune că româna ar fi acea limbă, dată fiind vastitatea şi structurarea adeseori riguroasă a acestui domeniu. (Bunăoară, întrebându-ne care ar fi mai potrivit cu funcţia pe care o are, (a) va ca formă de indicativ a lui a vrea sau (b) do albanez, ca participiu al lui duai „a vrea”, eu aş zice că va este mai aproape de ce va fi fost la origine…)

Dacă se confirmă impresia (s.n.) noastră, acesta ar fi un argument pentru a crede că distanţa lingvistică (sic!) dintre albaneză şi limba comună de substrat nu este mai mică decât distanţa dintre română şi limba, aceeaşi, de substrat …

Recapitulăm, într-un sumar inventar, elementele pe care le-am avut în vedere:

(1) soarta lui volere în limba română, mult diferită faţă de celelalte limbi romanice. Ca verb auxiliar, volere devine, prin anumite forme ale sale, morfem gramatical, al viitorului, al condiţionalului-optativ şi, mai ales, al prezumtivului. Verbul a vrea nu are imperativ, căci nu poţi pe nimeni determina să vrea ceva. Îl poţi obliga să facă, chiar fără voia sa, dar să vrea, nu! Această observaţie ne atrage atenţia asupra faptului că, în planul existenţei, un lucru vrut, ca şi unul dorit, nu se apropie prea mult de cele reale, existente, sigure. Ci aparţine mai mult imaginarului, posibilului, existenţei bănuite, prezumate care, în măsura în care nu este realitate, intră (şi) sub incidenţa îndoielii.

(2) Revelatoare este participarea lui volere la alcătuirea unor pronume (şi adverbe) solidare în plan semantic, definind, la nivel nominal, prezumţia existenţei: oarecare, oricare, careva, fiecare; oarecum, oricum, cumva, fie(şte)cum ş.a.m.d. Asemănările cu albaneza sunt, de această dată, frapante, obligându-ne să apelăm la explicaţia prin substrat.

(3) pronumele nehotărît vreunul, vreuna, căruia, în postura de adjectiv, i-am atribuit statut de articol nedefinit, articol prezumtiv. În felul acesta segmentul referent necunoscut este segmentat de limba română în două componente: referent necunoscut numai Receptorului: Am avut întâlnire cu un student şi referent necunoscut Receptorului, dar şi Emiţătorului: Nu ştiu dacă în vacanţă mai trece pe la facultate vreun student … (În paranteză fie spus, această complicaţie pe care articularea nedefinită o cunoaşte numai în limba română, face pereche cu surplusul de articole definite: ăl cu paie, ăl cu fân; cei leneşi plece unde vor; a sosit al treilea; el este al mamei sale fiu etc. Iar împreună, această veritabilă puzderie de articole, constituie o trăsătură distinctivă a limbii române. Ca achiziţie relativ recentă, articolul este o componentă extrem de intelectuală (sic!) a limbilor în care apare. Articolul este partea de vorbire sau morfemul care aparţine mai mult metalimbajului decât limbajului[8]. De aceea nu apare în toate limbile … În limba română, dintre limbile la care subsemnatul are acces, funcţionează cea mai complexă structură pentru articol, cu elemente de originalitate extrem de preţioase.)

Este interesant că, pe urmele lui Mihai Eminescu, ale lui D. Caracostea, Mircea Vulcănescu ori Constantin Noica, dacă încercăm să identificăm elementele din limba română intraductibile în alte limbi, fără echivalent mulţumitor în alte idiomuri, cele mai preţioase fiind elementele gramaticale, morfologice, va fi să constatăm că multe dintre elementele din care se constituie domeniul numit de noi al părelnicului fac parte din această categorie, a estemelor limbii române, cum le numea Caracostea. A se vedea bunăoară echivalenţii lui vreun, vreo, greu de găsit şi, dacă totuşi îi afli, sunt în mod indiscutabil elemente lexicale, fără nicio tangenţă cu gramaticalul…

Altminteri, în planul conţinutului, domeniul îndoielnicului reprezintă un plan al gândirii în care evoluează cu precădere mesajele cu un grad ceva mai înalt de intelectualitate. A crea instrumente gramaticale pentru asemenea mesaje este un semn că marea masă a vorbitorilor comunică deseori la acest nivel, accesibil practic tuturor. Îndoiala, ca şi prezumţia, sunt atitudini intelectuale dintre cele mai „alese”, dacă mi se îngăduie acest cuvînt. Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum … Gramaticalizarea acestei semnifcaţii denotă o frecvenţă relativ mare a mesajelor care se situau la acest nivel, care se mişcau în acest spaţiu rafinat şi subtil al existenţei spirituale. Avem astfel dovada că limba de substrat a românei, limba autohtonilor geto-daci, era familiarizată cu acest nivel de intectualitate, ceea ce ar putea să surprindă la prima vedere. La o cercetare mai atentă, avem să constatăm că în felul acesta găsim o confirmare neaşteptat de spectaculoasă şi de temeinică a bunului renume intelectual de care s-au bucurat în antichitate geto-dacii, renume consemnat prin „declaraţii” explicite ale unui Socrate sau Horatius şi mulţi alţii.

Consemnez în acest sens – şi în încheiere, concluzia isteaţă la care am ajuns împreună cu studenţii la un seminar pe această temă: dacă Shakespeare ar fi ştiut româneşte, celebra întrebare a lui Hamlet nu rămânea fără răspuns: „A fi sau a nu fi?” Limba engleză, neavând un mod prezumtiv şi neavând pentru verbul a fi atâtea „modulaţii” (apud Noica) ca în limba română, nu i-a putut oferi lui Hamlet un răspuns la marea dilemă. Limba română pune un asemenea răspuns la îndemâna tuturor celor care, cum îi numeşte Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Varlaam, sunt „născuţi întru limba română”: ce-o fi o fi

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Vezi Elena Slave, Prezumtivul, în Studii de gramatică, II, Bucureşti, 1957 lipseşte anul, p. 53-60.

[2] Vezi Ion Coja, Gramatica raţională a articolului, Bucuresti, 1983, p.213-218,   localitatea, anul, pagina.

[3] Vezi Ion Coja, Unu în limba română, Bucuresti, 2009, .lipsesc localitatea, anul, pag. 62 şi urm.

 

[4]Gramatica rațională…  p. 215 Trimitere exactă.

[5] Vezi Unu în limba română, p.67 lipseşte pagina.

[6] Vezi ideea de ars obligatoria la Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, Paris 1963,  cap.10, La notion de signification grammaticale selon Boas, p.197-208 lipseşte trimiterea exactă.

 

[7] Vezi Unu în limba română, pag. 72-73.

[8] Termenul corect ar fi metavorbire.