Gabriel Gheorghe despre limba română, cum că ar fi limba primordială…

 

 

Teoriile domnului Gabriel Gheorghe  au smintit mulți români! Sminteala este o boală contagioasă mai ales pe internet! Trăznaia dlui Gabriel Gheorghe cum că ar exista, azi în funcțiune, o limbă despre care să putem spune că este LIMBA PRIMORDIALĂ a sucit judecata multor semeni, mai ales că s-a venit și cu precizarea care a declanșat o adevărată psihoză printre amatorii de gloriole: limba primordială este limba română!…

 

Mi se pare un lucru tare neserios să iei în serios asemenea teză ca să-i dovedești precaritatea, de la bun început evidentă. Nu există lingvist cât de cât trecut prin materie care să-și imagineze că o limbă care se vorbește în momentul de față ar putea fi limba primordială! Dar n-am încotro, mai ales că s-a găsit persoana amabilă – dl Viorel PONTOȘ din Oradea, care să-mi pună la dispoziție o parte însemnată din cele mai importante scrieri ale dlui Gheorghe, îndemnându-mă să le citesc și să mai reflectez.. Am citit, m-am minunat, am reflectat și am de făcut un cât se poate de mic comentariu, pe marginea studiului intitulat O ipoteză nouă: limba română țărănească = indo-europeana comună, publicat în „Getica”, nr. 5-6, revistă a Fundației Gândirea.

 

Chiar dacă mi se va spune că dl Gabriel Gheorghe nu are în vedere decât limbile indo-europene, că numai pentru acestea limba română este limba primordială, și tot despre o absurditate este vorba! Este absurd să ne închipuim că de mii de ani limba română „țărănească” se vorbește fără a fi suferit nicio modificare și că din ea se trag toate celelalte limbi indo-europene care s-au desprins pe rând din vatra carpato-danubiano a rasei albe, a popoarelor ariene.

 

Admit că s-ar putea ca vreodată să se ajungă la concluzia că Valea Dunării reprezintă locul propice în care s-a născut rasa albă și că de aici „s-au puit” popoarele indo-europene. Eu însumi, încă din liceu, sunt urmărit de această ipoteză. Repet: ipoteză. Marile civilizații antice și-au avut fiecare leagănul pe valea fertilă a unui mare fluviu: Nil, Eufrat, Gange etc. Iar savanții care de aproape 200 de ani caută patria primitivă a arienilor se tot apropie, cu ipotezele lor, de Valea Dunării, de zona carpato-danubiană. Dar dacă se va ajunge la această concluzie, că în vechime de aici, din actualul areal românesc, au roit în lume popoarele ariene, asta nu va crea un raport de superioritate sau de anterioritate între limba română, vorbită azi în acest spațiu, și limbile care se vor fi desprins din matca carpatică și vor fi plecat în lume, despărțindu-se de frații și părinții rămași la baștină! În „casa părintească”!

 

Nu sunt un savant, nu sunt ceea ce se cheamă un erudit, la catedră am predat studenților lingvistică generală, teoria limbii. Mă pricep numai la atât: să evaluez metodele de cercetare, acuratețea cu care acestea sunt aplicate, coerența ipotezelor noi pe care ni le propune un autor sau altul. Mă pricep să apreciez în ce măsură, într-un text, autorul se contrazice cu sine însuși sau cu alți autori, dacă se contrazice cu bunul simț sau cu evidența faptelor. Sunt convins că dl Gabriel Gheorghe știe mult mai multe decât mine, este un erudit, este informat la nivel multi-disciplinar, un ins „tobă de carte”! Cum eu nici n-am fost vreodată, nici n-am aspirat să fiu! Tot ce mi-am dorit de la viață nu a fost să știu, ci să înțeleg! Știu puține lucruri, dar câte știu le-am cam înțeles pe toate! Sau măcar m-am străduit în acest scop.

 

Nu mă deranjează că tezele domnului Gheorghe Gabriel contrazic tot ce am învățat de la alții și tot ce i-am învățat eu pe alții. Nici că, dacă ar fi corecte aceste teze, se duc pe apa Sâmbetei ultimii 200 de ani de cercetare filologică temeinică, cu erorile inerente într-o disciplină al cărei obiect de studiu sunt niște creații spirituale ale minții omenești: limbile pământului. Mă deranjează însă metoda domniei sale, lipsa de rigoare și de coerență a concluziilor pe care le propune dl Gheorghe! Și o oarecare, deloc neglijabilă, incorectitudine a domniei sale! (sic!)

 

Ideea fixă a domnului Gheorghe este că limba română țărănească este limba mamă a limbilor indo-europene, acea limbă pe care savanții de până la dl Gheorghe au considerat-o dispărută. Și continuă s-o creadă dispărută, în pofida dlui Gheorghe și a partizanilor săi, tot mai zgomotoși și mai insistenți. S-au chinuit bieții savanți, germanicii mai ales, s-o reconstituie, cuvînt cu cuvînt, sunet cu sunet! Iar ea, pârdalnica de limbă indo-europeană comună, mama de odinioară a tuturor limbilor europene, e vie și nevătămată de trecerea a mii de ani, ba chiar are și un nume foarte precis: limba română țărănească! Și e vorbită de vreo 30 de milioane de indivizi, care habar nu au ce noroc a dat peste ei când s-au născut „întru limba românească”, cum zicea Mitropolitul Varlaam!

 

Toată lumea – lume proastă!, știe că limba română se trage din latină. Ca să dovedească această teză, învățații neamului sau străinii care au susținut și ei această teorie, au alcătuit o listă de vreo 1500 de cuvinte, considerate a fi cuvintele cele mai folosite din limba română, și au constatat că o mie dintre aceste cuvinte seamănă bine cu cuvinte latinești, atât ca alcătuire de sunete, cât și ca semnificație. Vezi în acest sens lucrările lui Al.Graur despre fondul principal lexical principal,  FLP, și mai ales teoria „circulației cuvintelor” lansată de Hasdeu în urmă cu un veac și jumătate!

 

Ca să dovedească că nu este nicicum așa, domnul Gheorghe face și dînsul o listă cu vreo 80 de cuvinte, o listă cu o parte din „cuvintele românești care nu au echivalent în latină”. Și se întreabă: cum poate ceva să vină de undeva unde acel ceva nu există?! Obiecție logic corectă: dacă cuvintele limbii române nu se regăsesc în latină, atunci cum poți să spui că limba română se trage din latină?!

 

Iată o parte din lista propusă de autorul nostru: bolbotină, borceag, borhot, bartiță,  baraboi, borhan, burduhan, bărdan, borșer, bărdacă, berbință, horbotă,  a borti, a borteli, boroi, baragladină, bojdeucă, bortan, borză, brighidău, borazdă etc.

 

Criteriul alcătuirii acestei liste este silaba BOR, care s-ar găsi în aceste cuvinte ca atare sau cu mici modificări fonetice. Silaba BOR se regăsește și în alte limbi, dar numai în română aceste cuvinte sunt așa de numeroase (80!), ba chiar sunt și într-o oarecare unitate semantică!

 

Nu putem verifica această afirmație, așa că nu-l vom contrazice pe autor. Dar îl contrazicem vehement pe domnul Gheorghe când acesta spune că pe lista sa sunt cuvinte „din lexicul de uz general al limbii române”. Este esențială și decisivă această afirmație: dacă ea este corectă, atunci teza domnului Gheorghe trebuie analizată cu toată seriozitatea. Dacă însă nu acceptăm că lista de mai sus cuprinde cuvinte de uz general, toată teza dlui GHEORGHE cade la examenul critic al surselor și al argumentelor invocate. Și întreb pe cititorul acestor rânduri, în frunte cu dl Gheroghe Funar, emul pătimaș al dlui GHEORGHE, câte din cuvintele de mai sus sunt pentru domnia sa uzuale? Care îi sunt cunoscute, care nu?! S-a folosit vreodată măcar de un singur cuvînt de pe lista de mai sus?!

 

Nici vorbă, domnilor Gheorghe, Gabriel și Funar, ca bolbotină, borazdă și celelalte ciudățenii lexicale să fie părți componente ale „lexicului de uz general”! Pariez că oricare dintre vizitatorii acestui site, citind lista de mai sus, nu a putut găsi nici două cuvinte „de uz general” pe care dînsul personal să le fi rostit vreodată! Sunt cuvinte de la periferia vocabularului, cele mai multe necunoscute pentru majoritatea vorbitorilor limbii române.

 

Domnule Gheorghe, cea mai elementară teorie a limbii ne învață, ba ne obligă, pentru a stabili relația de înrudire între două limbi, dacă există sau nu vreo înrudire, să apelăm la cuvintele de uz general, de uzul cel mai frecvent și mai general:  nu borhan, domnule Gheorghe, ci cap, mână, ochi, deget etc; nu bolbotină, ci lună, soare, cer, stele, nori; nu brighidău, ci unu, doi, trei, patru, cinci etc; nu boroi, ci om, bărbat, femeie, fiu, fată, fecior etc; nu borză, ci casă, masă, scaun, perete, tindă, ușă, fereastră; nu a borteli, ci a fi, a avea, a vrea, a merge, a sta, a cădea, a vâna; nu baraboi, ci floare, frunză, fir, iarbă, măr, păr, grâu, secară, pâine, cuptor etc., etc.

 

Dacă cuvintelor românești des folosite ca cap, om, casă, mână, ochi, cer, soare, stele,  nu le găsiți echivalentul în latină, abia atunci aveți dreptul să vă îndoiți de romanitatea limbii române! Teoria fondului lexical principal se învață la facultate în primul semestru de studii lingvistice! Loazelor, ca să nu rămână repetente, le ceream măcar atât să țină minte: metoda comparativă istorică, teoria lui Hasdeu privitoare la circulația cuvintelor! Să știe la ce este folositor să cunoaștem fondul principal lexical!

 

Domnul Gheorghe nu-i o loază, ci cunoaște foarte bine această teorie, dar își păcălește cititorii aruncând în treacă afirmația că pe lista sa, care dovedește că româna nu provine din latină, se găsesc cuvinte de uz general! Înșelătorie? În ce scop? Cu ce câștig? Ca să smintească cititorii? Sau cumva de sminteală e vorba în primul rând la dl Gheorghe când afirmă despre cuvintele de pe lista sa că „sunt de uz general”?!

 

Să mai continui?!…

 

…Teza atât de „revoluționară” a dlui Gheorghe – cum că limba mamă a limbilor ariene nu a dispărut, ci a supraviețuit până în zilele noastre ca limbă „țărănească” a poporului român, se bazează pe un material faptic ridicul de redus. Penibil de precar! Domnul Gheorghe vine în fața științei mondiale, pentru a o răsturna total, invocând două liste de cuvinte, ale cuvintelor care conțin în structura lor fonetică silabele BOR și MA!  În limba română lista cuvintelor care conțin silaba BOR numără peste 80 de termeni, printre care și cei mai sus enumerați. Iar lista cuvintelor care conțin silaba MA ar fi și mai cuprinzătoare! Domnul Gheorghe susține că dacă facem lista cuvintelor din alte limbi care conțin silabele amintite, aceste liste sunt sărace rău, au puțini termeni de inventariat!

 

Raționamentul pe care ni-l propune dl Gheorghe este următorul: silaba MA este o silabă primordială – vezi cuvîntul MAMA, cu care fiecare copilaș își începe existența de ființă vorbitoare. Asta înseamnă că și româna este o limbă primordială, deoarece folosește silaba MA mai mult decât orice altă limbă!… Deci cu limba română începe istoria limbajului!… Hal de raționament!

 

(Nu m-aș mira ca unii cititori, mai serioși, să nu mă creadă pe cuvînt! Cum să fac să fiu luat în serios când prezint teze atât de neserioase?…)

 

….Mă întorc la liste. Lista cu MA este mai cuprinzătoare: 188 de cuvinte. Cuvinte primordiale, ca și silaba MA. Pe care dl Gheorghe o numește, total greșit, rădăcină. Nu are nicio valoare probatorie lista propusă de dl Gheorghe din mai multe motive. Mai întâi pentru că pe această listă apar cuvinte noi, de curând intrate în limba română, ca neologisme: macara, madonă, maestru, magistru, mahăr, maistru, major, mamelon, mastită, mamut, mantie, maraton, maree, mareșal, martir, masiv, mastoidită, matrice, matriță, matroană, matur, mauzoleu…

Aiuritoare listă de cuvinte primordiale: mastită, maraton, mareșal…

Lista în întregimea ei mai cuprinde cuvinte turcești, slave, maghiare, cu o vechime relativ neînsemnată, care intră în contradicție cu ideea de limbă mamă primordială, mai veche decât toate limbile cunoscute…

Despre cuvintele din lista propusă dl Gheorghe afirmă: „se observă că termenii de mai sus formează o familie, definită prin etimologia de structură, de sens, și prin cea de formă: toate conțin rădăcina MA=mare, puternic, care iese în evidență și au, cu diverse nuanțe, înțelesuri legate de sensul rădăcinii!”(pagina 43). Nu mai e nevoie să transcriu întreaga listă, cuvintele de mai sus sunt suficiente pentru a verifica dacă dl Gheorghe are dreptate când consideră că ele s-ar grupă împreună prin semnificația comună: „mare, puternic, care iese în evidență”. E drept, nu prea știu ce însemană mastită, ca să-mi dau seama ce legătură ar putea avea cu martir, maraton și celelalte!

 Îmi pare rău pentru dl Gabriel Gheorghe, la care țin foarte mult din motive extralingvistice: a fost coleg cu Țuțea la Academia de la Aiud!… Dar, vorba aceea, cu Amicus Plato, sed…

a. Nu văd nici urmă de criteriu pe seama căruia cuvintele din cele două liste să fie puse împreună. E ciudat, cu totul neștiințific, neorganic, să faci din prezența unei silabe, fie ea și MA, la început de cuvînt, un criteriu de clasificare! Nu văd deloc o unitate de sens în această listă.

b. A numi prima silabă a unui cuvînt cu termenul de rădăcină, termen consacrat și în lingvistica școlară cu un sens bine precizat, altul, mi se pare o idee total nejustificată, neserioasă chiar!

c. Familia de cuvinte ieșită din „rădăcina” MA sau  BOR nu există în limba română, ci numai în articolul domnului Gheorghe!…

Un citat aiuritor: „Adjectivul MAre, format direct, prin sufixare, din silaba primordială MA se găsește numai în română, limbă cerebrală, singura limbă europeană concepută pe familii logice de cuvinte, adică ceea ce era de așteptat să fie așa zisa indo-europeană comună” (pagina 35). Trec peste sintagma „silabă primordială”… Niciun elev însă, la testul național, nu ar spune că în adjectivul mare avem un sufix: -re! Cum puteți spune așa ceva domnule Gheorghe?! Citesc și nu-mi vine să cred!…

Cumva eu nu înțeleg ceva? Vă invit, cu tot respectul, să ne lămuriți mai detaliat cum vine asta, cu sufixarea…  Ce să însemne și acest atribut al limbii române: limbă cerebrală… Sper să fie ceva de bine!

Nu pot accepta nicicum ideea că numai româna, „singura”, are familii de cuvinte! E drept, ni se oferă un citat despre limba franceză, celebru, al lui Antoine Meillet: „cuvintele franceze nu se grupează deloc în familii… Izolarea e starea normală a cuvîntului francez… trebuie să ne referim la latină pentru a înțelege raporturile dintre cuvintele franceze etc.” Dar citatul respectiv are alt sens și nu poate fi plasat în contextul propus de dl Gheorghe.

Întâmplător, în cartea mea Unu în limba română am comparat familia de cuvinte ale lui UNUS din latină, cu UNU din română, și am constatat că în latină familia de cuvinte provenite din UNUS este mai numeroasă ca-n română!… Iar în română că este mai numeroasă decât în celelalte limbi romanice!… Dar familii de cuvinte găsim în toate limbile! Chiar și în franceză!

Este complet eronată și discuția despre cuvîntul MAMA! N-o mai reproduc, mă rezum la  prezentarea teoriei clasice, pe care dl Gheorghe încearcă fără argumente s-o contreze: cuvîntul MAMA face parte din așa numitul vocabular infantil. Existența sa poate fi considerată naturală, iar nu arbitrară, convențională, cum sunt mai toate cuvintele. Desigur, există un fel de mistică inspirată de acest cuvînt, dar acest cuvînt copiii îl rostesc fără a-i atribui vreun sens, părinții, adulții fiind cei care fac din MAMA un cuvînt, îi atribuie o semnificație! În fapt, copiii când încep să vorbească, să gângurească, ei scot sunete cu care încearcă să-i imite pe cei care vorbesc în preajma lor! Și încep prin a imita sunetele cel mai ușor de articulat, mai exact spus cu silabele cele mai ușor de articulat: formate din consoanele care se rostesc cel mai simplu, prin închiderea și deschiderea coloanei sonore la nivelul buzelor ( B, M, P sunt consoanele labiale, cele mai ușor de articulat), iar A este vocala cea mai simplă: se rostește prin deschiderea maximă a gurii.

Copiii însă nu vor pronunța MA, ci MAMA, nu PA, ci PAPA, BABA etc., deoarece ei percep că în vorbirea pe care o aud în jur nu sunt numai sunete, foneme, cuvintele mai au și accent, iar accentul pretinde cel puțin două silabe! De aceea primele cuvinte sunt combinații de două silabe! Reduplicarea, adică repetarea aceleiași silabe, fiind soluția cea mai simplă! Aceste cuvinte copiii le pronunță fără a le acorda un sens. Descoperirea sensului se petrece mult mai târziu!

Nu mai zic nimic de intonație, componenta cea mai importantă a limbii, dar și cea mai puțin studiată!…)

Cu luni în urmă l-am dojenit pe dl Funar că tam-nesam se pomenște vorbind despre limba română că ar fi „limba primordială”! Am crezut să este ideea dumisale! Acum aflu din textul amintit că ideea este a domnului Gabriel Gheorghe. Repet: despre nicio limbă care se vorbește azi nu se poate spune că este „limba primordială”! Puținul sens pe care l-ar putea avea această sintagmă nu poate fi legat decât de o limbă care nu se mai vorbește de mii și mii de ani!Chiar dacă am conchide cu toții că limba indo-europeană comună s-a vorbit prima oară la Lehliu-Gară și în satele învecinate, în urmă cu 10 sau 20.000 de ani, asta nu ar însemna că româna ar fi o limbă mai veche decât alte limbi indo-europene care se vorbesc azi! Limbajul este în permanentă devenire. Aș zice că „din păcate”! Cauzele prin a căror acțiune dintr-o limbă pot să apară mai multe limbi sunt mai multe, sunt suficient de bine explicate în manualele de lingvistică. Domnul Gabriel Gheorghe găsește o mulțime de hibe acestor manuale. Observațiile sale critice sunt deseori corecte, îndreptățite! Dar acestea își pierd orice valoare atunci când autorul lor face greșeli de soiul celor de mai sus.

Ar mai fi de semnalat și alte greșeli, dar nu insist. Sper să nu fie cazul s-o fac! Dar mă grăbesc să precizez că avem motive să-i fim și recunoscători domnului Gabriel Gheorghe. Las asta însă pentru data viitoare!

 

 

Ion Coja

29 iunie 2014