O întrebare pentru Nicolae Manolescu , Eugen Negrici și alți colegi din Uniunea Scriitorilor…
9 ianuarie 2021|Doctrină naţionalistă

Domnule profesor Ion Coja, am recitit recent textul cuvîntării dumneavoastră din mai 1978 de la colocviul de dramaturgie ținut la Cluj Napoca. Și m-am mirat încă o dată de curajul pe care l-ați avut atunci. Nu știu ce ecou a avut în lumea literară.

A avut un ecou foarte puternic. Spre marea mea uimire textul a fost publicat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor la acea dată, care s-a aflat și în sală când am rostit acea cuvîntare, s-a îngrijit personal ca textul să fie publicat, fentând cenzura. Iar reacția puternică s-a produs la Europa liberă, unde Monica Lovinescu vreo două săptămâni numai despre acest text a vorbit, dând ample citate și comentându-le cât se putea de favorabil pentru mine. Printre scriitorii din București reacția a fost însă bizară: nu se mai oprea niciunul să stea de vorbă cu nimeni, nu mă mai suna niciun coleg. Într-o zi m-a sunat un camarad de arme, de militărie de la Topraisar, procurorul Doru Jipa, care s-a invitat să treacă pe la mine. A venit și mi-a lăsat un cod penal, e util să-l ai în casă, mi-a spus. Și mi-a atras atenția asupra articolelor de cod penal care sancționau complotul împotriva orânduirii de stat. Era nevoie de trei persoane care să plănuiască un complot. Mi-a dat un sfat: să nu discut politică la o bere, cu alți prieteni, care ar putea fi provocatori puși de Securitate. Și a făcut precizarea cea mai importantă: în justiție nu poate fi invocat ca delict cele ce le susții la o adunare publică, de partid sau de sindicat, sau scriitoricească, cum fusese cea de la Cluj. Mi-a fost de mare folos această precizare.

Ce vreți să spuneți?

Până atunci mai luasem eu cuvîntul prin felurite adunări și nu mă sfiisem să spun lucrurilor pe nume, de ajunsesem de pomină. După ce am aflat cum e cu complotul împotriva ordinii de stat m-am simțit și mai liber. Desigur că intervențiile mele nu erau gustate de organele de partid, dar colegii, inclusiv cei cu funcții mari în partid, s-au purtat corect. Partea neplăcută a fost că mulți au interpretat curajul meu în felul în care le-a convenit cel mai bine: Coja este omul Securității și are voie de la acel nivel să vorbească, să testeze starea de spirit a publicului. Am simțit asta, dar nu puteam să-mi schimb reacțiile numai ca să mă feresc de prostia și lașitatea din jur, a colegilor, a unor colegi. Studenții m-au receptat mult mai corect.

Așa trebuie înțeles și discursul dumneavoastră de la Adunarea generală a scriitorilor din București, în iunie 1980, când ați fost năpraznic! „Se minte cam mult în țara asta, se minte chiar la nivelul cel mai înalt…”, și aici ați fost oprit, vi s-a luat cuvîntul, ca să nu apucați să dați exemple cu minciuna de la nivelul cel mai înalt!

După ce Macovescu m-a întrerupt și mi-a luat cuvîntul s-a dat pauză. Când am ieșit în foaier, toți colegii se fereau din calea mea să nu fie văzuți că au ceva să-mi spună. Singur Ioan Alexandru a venit la mine și m-a îmbrățișat. După aceea a venit votul, pentru scriitorii delegați să participe la Congresul pe țară al scriitorilor. Eu nu am primit voturile necesare, deși fusesem aplaudat, aproape ovaționat! Atunci mi-am dat seama că procedeul de vot permitea anumite manevre incorecte, prin care o minoritate putea să controleze rezultatele votului. O să caut textul acelei cuvîntări să-l comentăm împreună.

Observ însă că după 1990 în presa literară nu s-a vorbit nimic despre intervențiile dumneavoastră care au făcut istorie! Nici Nicolae Manolescu, nici Eugen Negrici și nici alți critici care au publicat cărți de sinteză asupra anilor aceia, de opresiune, nu pomenesc de dumneavoastră. Cum vă explicați?

După 1990 am dat la mai multe reviste literare textul cuvîntării mele din iunie 1980 și am constatat că se feresc să-l publice. Abia într-un târziu am înțeles de ce: păi textul cuvîntării mele dovedea că s-a putut vorbi liber și înainte de 1990. Firește, cu niște riscuri pe care trebuia să ți le asumi. Or majoritatea scriitorilor preferaseră să tacă, le convenea să spună că nu se putea altfel. Iar intervențiile mele demonstrau că se putea și altfel, se putea spune adevărul!… Dacă te pasiona aflarea adevărului! Apropo de Nicolae Manolescu, la un moment dat la facultate s-a oganizat o adunare generală la care a venit Cornel Pacoste, mare lider PCR, care a prezentat un material oficial privind tezele din iunie sau aprilie ale PCR. Acel material îl pomenea pe Nicolae Manolescu ca exemplu negativ. După expunerea oficială au urmat discuții. Cornel Pacoste l-a invitat pe Nicolae Manolescu să se disculpe, i se reproșa faptul că alcătuise a antologie de poeți interbelici. Acuzație minoră, de rutină. Manolescu nu a vrut să ia cuvîntul, deși discuțiile care s-au purtat au fost foarte aprinse și libere. La un moment dat a intervenit colegul Nicolae Rață, un profesor foarte iubit de studenți, care a stârnit ropote de aplauze când a spus cam așa: „Materialul care ni s-a prezentat ne cere să fim niște adevărați intelectuali comuniști. Pe mine însă mă derutează această sintagmă – intelectuali comuniști, care conține o contradicție logică: dacă ești cu adevărat un intelectual nu poți să fii comunist, iar dacă ești un comunist veritabil nu poți să fii un intelectual!” Au urmat aplauze nesfârșite, inclusiv de la prezidiu, ale lui Cornea Pacoste! Iar domnul Nicolae Rață nu a pățit nimic! Mă gândisem să iau cuvîntul, dar după intervenția domnului Rață nu aveam cu ce să plusez. Da, se poate spune că ieșirile mele, gustate de publicul spectator, nu au fost pe placul colegilor fricoși pe care îi puneam în situația jenantă de a recunoaște cât erau de oportuniști, de înregimentați.

Ce ați riscat prin intervențiile dumneavoastră?

Riscul cel mai mare era să fiu dat afară de la universitate, Cum s-a și făcut la un momnt dat propunerea din pattea unei colege, soție a doi generali de securitate! Doi!… Dar trebuie spus că am avut grijă ca discursul meu să conțină acele elemente care să-mi permită să demonstrez că critica mea era una constructivă! O făceam nu din afara lumii noastre, ci din lăuntrul acesteia. Eu luam în serios pretențiile oficiale privind țintele pe care și le propuneau documentele de partid pentru societatea noastră și semnalam abateri de la aceste ținte, așa numitele noastre idealuri socialiste! Erau foarte atrăgătoare, nu aveai ce să le reproșezi! Cu pretextul că le apreciez și că le slujesc, denunțam abuzuri și inconsecvențe stridente. Știam că undeva sus se va discuta situația mea și le ofeream astfel argumnte celor care mi-ar fi luat apărarea. Am contat pe câțiva colegi cu funcții înalte în partd că vor ține cu mine. Mă gândeam la Ghiță Florea, la Romul Munteanu, la Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu, Alec Hanță și, mai ales, Alexandru Graur. A fost vorba de curaj, dar și de niște calcule exacte pe care le-am făcut! Nu m-am dus de-amboulea să dau cu capul de zid! Curajul trebuie însoțit de calcule exacte ca să poți reuși! Căci reușita interesează, nu demonstrația de curaj.

Să nu uitați de textul din iunie 1980! Mi se pare fără egal în literatura română. Trebuie pus în circulație, deși lumea care-l va pricepe este mai puțină.

Nu se știe niciodată. Eu contez pe inteligența cititorilor!

Cluj, mai 1978, Colocviul național de dramaturgie

Cuvîntare rostită în mai 1978 la Cluj și publicată în Viața Românească, august 1978

„A discuta problemele dramaturgiei românești contemporane înseamnă, pentru cei mai mulți dintre noi, a face un inventar al eșecurilor cu care fiecare participăm la impasul actual al dramaturgiei românești. Utilitatea unui colocviu național de literatură dramatică se dovedește numai din această perspectivă.

În ce măsură colocviul nostru nu va fi însă pierdere de vreme, în ce măsură nu ne vom fura singuri căciula, cum s-a mai întâmplat în ocazii similare, e greu de spus deocamdată. Oricum însă, se cuvine din capul locului să luăm aminte la auspiciile sub semnul cărora a început colocviul: ne-am dat ca loc de întâlnire Clujul, Napoca milenară, orașul care a fost atât de des ilustrat prin fapta nobilă a intelectualilor români, români și maghiari.

Clujul lui Maior și Șincai, al lui Iancu și Bărnuț, al memorandiștilor, al lui Pușcariu și Bogrea, Clujul lui Blaga, ne obligă la o atitudine sever controlată de conștiința responsabilității noastre de intelectuali, de scriitori ai acestei țări.

În fine, Clujul în care Lucrețiu Pătrășcanu și-a ținut ultimul său discurs ne obligă deopotrivă la o neabătută intransigență comunistă, în numele idealurilor celor mai frumoase ce au animat vreodată istoria noastră și pe care ne-am angajat să le servim fără șovăire.

Clujul, gazdă a colocviului nostru, prin tot ce a dat culturii românești ne obligă să cercetăm starea dramaturgiei românești cu maximă luciditate, cu curaj, spunându-ne păsul verde, pe față, românește.

Căci mai mult ca orice, Clujul ne obligă să fim buni români.

Dintre problemele dramaturgiei contemporane unele sunt ale întregii literaturi române de azi. Voi începe cu ele, cu două din ele. Prima privește o anomalie greu de înțeles atâta vreme cât pui binele înainte și încerci să legitimezi stările de fapt din societatea noastră: anume, când toată suflarea românească este angajată într-o eroică întrecere cu sine, evidentă pretutindeni sub forma efortului de depășire a planului, căci toți se străduiesc să producă mai mult decât și-au propus, când peste tot planul este ceva ce trebuie îndeplinit și depășit, numai nouă, scriitorilor, ni se interzice să producem mai mult decât ne-am planificat. E vorba, se înțelege, de absurditatea existenței unui plan editorial a cărui depășire, precum se știe, ne este interzisă. Aceasta după ce alcătuirea însăși a planului se face nu de către scriitori, ci de alții, a căror grijă este să înscrie un număr cât mai mic de volume care să ajungă la lumina tiparului.

Nu intru în amănunte, nici nu le cunosc prea bine, competența mea în materie este foarte mică, dar că lucrurile nu merg pe un făgaș firesc mi se pare cu totul evident. Altminteri nu mi-aș putea explica o situație cu totul neașteptată pentru mine: poziția României pe plan european în producție de carte. După datele publicate în volumul Statele lumii, apărut în 1976 (Editura științifică și enciclopedică), România – la o populație de 21 milioane – publică aproape 3900 de titluri de cărți, în vreme ce Bulgaria publică 4200 de titluri la o populație de 8,7 milioane, Cehoslovacia 8600 de titluri la 14,7 milioane, Ungaria 7600 titluri (aproape dublu față de noi) la o populație de 10,5 milioane, Iugoslavia, la o populație tot de 21 milioane publică 10.100 titluri – noi, repet, 3900 – Polonia 10.800 titluri la 34 milioane, R.D.G., la 16,8 milioane, publică 5200 de titluri. În cifre relative și Albania publică mai mult decât noi: 800 de titluri la 2,5 milioane locuitori! Comparația o limitez la statele socialiste și nu trec mai departe, ca să nu mă întristez și mai mult.

În paranteză, și pentru că se poartă, aș adăuga că din cele 3877 de titluri ce se publică în România 575 sunt în limbile maghiară și germană. Asta înseamnă, în cifre relative, că în limbile naționalităților conlocuitoare se publică cam de 1,5 ori mai mult decât în românește. Dar firește nu asta contează, ci faptul că oricum, în românește sau în ungurește scrise, cărțile publicate la noi sunt puține!

România, țara lui Iorga și a lui Călinescu, e cam pe locul ultim din Europa în ce privește producția de carte.

În schimb, probabil că suntem pe primul loc din Europa în ce privește numărul de cărți scrise și nepublicate. Mutatis – mutandis, la fel de dramatică este și situația producției de teatru. Cunosc, de-ale colegilor, mult mai multe piese nejucate decât jucate. Iar și mai trist e că piesele nejucate sunt nu doar multe, ci și mai bune decât cele ce se joacă.

Și, pentru că ne aflăm la Cluj și veni vorba de cărți nepublicate, permiteți-mi să rostesc cu glas tare întrebarea pe care mi-am pus-o răsfoind volumul apărut în memoria scriitorilor morți la 4 martie: de ce nu publicăm cărțile lor, rămase în manuscris, bunăoară, a lui Baconsky: romanul Biserica neagră? Dacă e să fim cuviincioși cu amintirea celor pe care i-am iubit și îi prețuim. Dacă e să fim oameni serioși.

A doua chestiune de ordin general: cenzura. De un an de zile cenzura s-a desființat. Așa a hotărît Secretarul General al Partidului. Rog pe cei prezenți în sală care au posibilitatea să o facă să informeze conducerea partidului că cenzura în România nu s-a desființat, ba chiar a devenit și mai opacă. Din ce cauză? Din teamă, din exces de zel, din incompetența celor plătiți cu leafă pentru a aplica în literatură politica partidului? Nu știu prea bine.

Dar ceea ce știu foarte bine și ar trebui să se știe foarte bine de către toată lumea, o dată pentru totdeauna, e că cei care aplică în literatură linia partidului suntem noi, scriitorii. Și să se știe că cenzura funcționează deja, și foarte bine încă, în mintea noastră. În conștiință. O cenzură pe care nimeni n-o va desființa vreodată!

E timpul ca acest adevăr să fie punctul de plecare al întregii noastre politici editoriale și teatrale. Și mai e timpul ca, pornind de la acest adevăr, scriitorul să nu mai împartă cu nimeni răspunderea actelor sale, a scrisului. Actualul sistem este nefiresc tocmai pentru că face pe alții responsabili de ce scriem noi, îi face pe alții răspunzători de faptele noastre, de parcă noi am fi minori, aflați sub tutelă sau, și mai rău, că am avea nevoie de cineva care să ne supravegheze pas cu pas, cuvînt cu cuvînt, nu cumva să greșim vreunul. Firește că, de vom fi lăsați să publicăm ce vrem, ce crede fiecare că e bine să publicăm, când și când unii din noi vor mai greși. E destul de probabil. Dar dacă ne interesează într-adevăr soarta literelor românești, e timpul să fim lăsați să greșim! Numai așa greșeala își va împlini rostul: acela de a fi spre învățătura celui ce a săvârșit-o.

Pentru cei care administrează cenzura, acest trist și inutil serviciu public, pentru cei care s-ar teme că prea multă înlesnire strică, aș aminti un episod din istoria cenzurii românești – ar merita cineva să scrie această istorie! Cenzura a fost introdusă la noi prin Regulamentul Organic, la insistențele reprezentantului rus care, mai întâi, s-a mirat cum de nu există cenzură în țările românești dunărene. „Cine face la voi cenzura?” a întrebat acel reprezentant în Sfatul țării. Și i-a răspuns, încă și mai mirat, un boier moldovean: „la noi cenzura o face relighiunea și moralul public”. Să lăsăm, zic eu aici, după un veac și jumătate, să lăsăm cenzura pe seama „religiei și a moralului public”, cu atât mai mult cu cât azi, ca niciodată, avem cu toții aceeași religie: dragostea de țară, atașamentul deplin la idealurile nobile ale comunismului. Conștiința noastră, de scriitori comuniști români, și sancțiunea publicului sunt suficiente pentru a face o selecție, cea adevărată și singura valabilă, a producțiilor literare de care avem nevoie.

Dar la neîncrederea ce o au unii în noi, în scriitori, se adaugă, și mai nefirească, neîncrederea în publicul românesc, îndeosebi în ipoteza acestuia de public spectator la o piesă de teatru.

Teatrul, zic unii, reclamă o atenție specială, întrucât comunicarea sa cu publicul este foarte directă, iar reacția pe care o determină nu este individuală, ci colectivă: sala rîde sau se indignează deodată cu toții, într-o solidaritate care ar putea fi primejdioasă, incendiară. Teatrul este o întrunire publică la care, prin actor, scriitorul ia cuvântul și de aceea cuvîntul scriitorului trebuie de zece ori cântărit și apoi rostit.

Cam așa, în ultimă instanță, s-ar justifica teama cu care colegii din diverse organisme purică textele noastre, gata să vadă peste tot un subînțeles subversiv. Ascultându-le obiecțiile făcute textului ai impresia că sala va fi plină de dușmani ai țării, de cei mai înverșunați reacționari și contrarevoluționari, gata să răstălmăcească orice cuvînt spre a denigra ori desființa ceea ce noi, prin ce scriem, ne străduim să sărbătorim, să glorificăm ori să îndreptăm.

Cele mai multe obiecții care ni se fac pornesc de la presupoziția, conștientă sau nu, că nu ne putem permite să scriem oricum și orice din cauza publicului nostru, care ar fi, vezi Doamne, un public de troglodiți, de imbecili și de huligani, un public de dușmani înverșunați ai comunismului și ai României.

Stimați tovarăși care vă ocupați de dădăcitul nostru, noi suntem scriitori pentru că ne e dragă această limbă și pentru că suntem mândri de poporul căruia îi aparținem, suntem mândri de trecutul acestui popor și, mai ales, suntem mândri de contemporanii noștri, cei pentru care scriem, spectatorii noștri! Stimați tovarăși care vă ocupați cu dădăcitul nostru, noi vă iertăm de păcatele ce v-ați făcut cu noi, dar v-ați făcut vinovați și față de acești oameni, față de spectatorii români, închipuindu-vă că ați fi mai deștepți decât ei și că literatura noastră trebuie să ajungă la spectatori numai în dozele pe care le credeți dumneavoastră potrivite puterii lor de înțelegere! Pe noi, scriitorii români, neîncrederea pe care o aveți în publicul românesc ne jignește amarnic, ne jignește în temeiul cel mai adânc al opțiunii noastre pentru meseria scrisului.

Alteori obiecțiile ce se fac textelor noastre bat și mai departe, angrenând conjunctura politicii internaționale, raporturi de forță etc. Știm și noi, suntem pe deplin conștienți că trebuie făcute o serie de menajamente când subiectul scrierilor noastre atinge asemenea zone, dar totodată știm că suntem un stat independent. Suveran. Și e inadmisibil să ne facem probleme pentru că în afara granițelor noastre se pot găsi unii care să ne răstălmăcească vorbele, cum vor ei. Cel mai ușor de răstălmăcit este tăcerea! Și e profund dăunătoare ocolirea, transformarea în tabu a o serie de subiecte considerate delicate, dar pe care alții nu se sfiesc să le abordeze cu brutalitate, să le batjocorească. Absurditatea merge până acolo încât însuși Eminescu nu poate fi publicat integral ca să nu trezim suspiciunile unor eventuale minți bolnave din străinătate sau de la noi, incapabile să înțeleagă un act de cultură, o operă literară!

Țin să fac o precizare. Pun în discuție în primul rând principiul actual de funcționare. Nu cred că alte persoane, înlocuindu-le pe cele de azi în funcțiune, ar schimba radical situația, așa cum se cuvine s-o schimbăm dacă suntem cinstiți cu noi înșine și dacă avem într-adevăr vreo putere de înrâurire asupra situației dramaturgiei românești.

E drept că la aceste rele se mai adaugă și altele, bunăoară slăbiciunile omenești ale unora din cenzorii vieții teatrale, unii, de pildă, și ei scriitori de teatru, mai mult sau mai puțin ratați! Nu e nici o îndoială. Numai criticii întârzie, criticii de teatru, să facă puțină ordine și să se pronunțe răspicat asupra unor piese, la fel de răspicat ca spectatorii care la prima pauză o șterg din sală. Și sunt convins că nu sunt singurul care am avut de suferit de pe urma „sprijinului colegial” primit de la acei funcționari din Direcția teatrelor, mai mult sau mai puțin autori și ei – de piese jucate, bineînțeles. Fără nici un succes. Tot bineînțeles!

Căci un scriitor autentic n-ar putea rezista ani de zile în funcția de cenzor al operei altora. Un scriitor autentic cu greu reușește să-și fie sie însuși cenzor și nu poate îndrăzni să pretindă decât de la sine. De aceea cred că persoanele care, bine sau rău, scriu, păcătuiesc prin asta destul și nu au ce mai căuta în corpul de cenzori.

Și dacă e posibil ca medicii din ministerul Sănătății să-l împiedice, din principiu, pe bietul Ionescu – Dâmbovița să-și facă publice metodele de vindecare a cancerului, de ce n-am admite că invidia, ranchiuna și răutatea meschină, micimea sufletească pot conta și atunci când cineva din Direcția teatrelor, scriitor sau, în orice caz, veleitar al scrisului, respinge textele celor cu care nu mai are dreptul să se considere coleg.

Aș avea în privința acestor tovarăși o curiozitate pe care istoria literaturii române nu se va osteni niciodată să mi-o lămurească: tovarășii au ajuns la Direcția teatrelor pentru că erau autori de teatru ori s-au apucat să scrie piese pentru că tot erau la Direcția teatrelor, cu pâinea și cuțitul în mână, și ar fi fost păcat să nu taie și ei din vițelul cel gras?

Teatrul românesc nu are nevoie nici de acei directori de teatru cuminți, dispuși să pună în scenă numai piese jucate mai întâi de alții, piese care nu pun probleme, piese călduțe ca și fotoliul în care acești directori s-au dospit.

Stimați colegi și tovarăși, teatrul românesc nu poate să facă excepție de la legea dintotdeauna și de pretutindeni a literaturii: teatrul nu este educativ decât în măsura în care este sincer, cinstit. Și spectatorul simte, vă asigur, când autorul crede el însuși în ce a scris, lucru foarte rar în dramaturgia noastră contemporană jucată pe scenă.

Aici stă nodul întregii probleme: atâta vreme cât vor fi preferate mai departe piesele mincinoase, convenționale, animate de un patriotism și revoluționarism de circumstanță, într-un cuvânt piese fals comuniste, teatrul românesc nu-și va împlini menirea.

Ce e de făcut? S-ar părea că o soluție ar fi să se treacă avizarea textelor în competența Uniunii Scriitorilor, care, înțelegându-și corect misiunea, a organizat și acest colocviu atât de bine venit, chiar dacă îl ținem aproape în ceasul al doisprezecelea. Să se creeze, pentru început, bunăoară un corp cât mai numeros de scriitori și critici cu experiență, pe a căror maturitate și responsabilitate politică se poate conta – și sunt mulți aceștia – care să funcționeze ca instanță de recurs pentru bietul dramaturg român atunci când nu e mulțumit de motivația cu care i se respinge un text de către Direcția teatrelor.

Un asemenea corp numeros de referenți ar asigura generozitatea, înțelegerea și competența de mecenat care se cere unui cenzor literar.

N-ar strica nici ca autonomia teatrelor să fie mai mare, ca și responsabilitatea secretariatelor literare, poate chiar trecerea lor în subordinea Uniunii Scriitorilor.

Dacă mă dumiresc bine, tovarăși, ceea ce n-ar strica să facem s-a și hotărât deja, în vară, de către președintele țării. De aceea vă rog să-mi permiteți să închei cu întrebarea: de ce nu se respectă și nu se aplică hotărârile Secretarului General și ale Comitetului Central privind activitatea literară? Cine sunt cei care au interes ca aceste importante hotărîri de partid să ajungă vorbe în vânt?

Pe scurt, cine are interes să saboteze teatrul românesc, cultura românească?”

Cluj, mai, 1978