O carte despre „fericirea” adusă Moldovei de Est,
după 1812
Cartea se numește: Eugen STATNIC. ÎNSTRĂINAREA BASARABIEI (ediția a II-a, completată și revăzută). Chișinău, Tipografia Serebia, 320 pagin. Tiraj – 1000 ex. Apărută în cadrul proiectului „Românii din jurul României”, coordonator: dr. Vasile Șoimaru, reeditarea a fost inițiată și finanțată de către autor. Cartea e pentru distribuire gratuite în bibliotecile publice și instituțiilor de învățământ din R. Moldova. Iar cum de, în aceste vremuri vitrege, a fost posibil așa ceva, va deveni clar din informația despre autor.
Eugen STATNIC s-a născut în anul 1929 la Pripiceni-Răzeși, jud. Orhei, în familia unui preot originar din sudul Basarabiei – s. Eschipolos de lângă lacul Sasâc, înaintașii fiindu-i de la Tatarbunar, cu străbuni Ruși și Moldoveni (autorul scrie numele de etnii cu majusculă, aici fiind păstrată această ortografiere, în fapt, corectă). Studii: Liceul Hașdeu din Chișinău, Liceul Aurel Vlaicu de la Orăștie, Liceul Ortodox din Cluj și Facultatea Electrotehnică din Timișoara. A activat: 28 de ani în industrie și cercetare, din care 20 de ani la Uzina Electronica din București – în domeniul Radio și Televiziune, devenind un excelent specialist în electronica semiconductoarelor. De cca 40 de ani locuiește la München. În anii 1982-2009 l-a preocupat domeniul electronicii surselor și sistemelor de lumină, activând la Siemens, Osram și Sylvania (în Germania, Italia și SUA). Este autor al multor patente internaționale. Eugen Statnic a dat lumii lampa fluorescentă „Dulux-EL”, elaborată în anii 1983-85 și care a înlocuit, după 100 de ani, becul incandescent din 1883 al lui Edison. Această nouă sursă de lumină economisește 80% energie și are durata de funcționare de 10 ori mai mare. În cei 55 ani de inginerie (1954-2009) a editat 10 cărți de electronică, iar în anii din urmă – și cinci cărți de istorie veche și nouă. In anii 2012-2020 a inițiat, stimulat și susținut material publicarea în română (atât în Țară, cât și la Chișinău) a mai multor cărți de istorie (monografii, antologii).
Fiind, așadar, un mare inginer român, Eugen Statnic e și șu mare iubitor și cunoscător profund (încă din anii de liceu) al istoriei – atât universală, cât și a Românilor.
Excelenta carte „Înstrăinarea Basarabiei” este rodul muncii sale timp de peste 10 ani. Ea se bazează pe studierea majorității scrierilor existente pe tema analizată, ca și a altor surse (cu deosebire, hărți vechi), dar și pe amintirile anilor trăiți de el în sudul Basarabiei. Opera e scrisă cu multă dragoste și foarte obiectiv, de un înțelept iscoditor care, cu memoria-i fantastică, cunoaște istoria Basarabiei (unde a trăit până la 1944).
Nu-i va lăsa indiferenți pe cititori mărturisirea din EPILOG a autorului despre cum, încă din școala primară, l-a captivat această temă (din care motiv chiar i-aș sfătui ca să înceapă lecturarea ei cu acest scurt text). Iar de „vină” au fost: 1– educația sa de acasă în spiritul Adevărului și Dreptății; 2– aflarea de la maica sa (învățătoare de profesie și o adevărată enciclopedie pentru el) a adevărului despre marea nedreptate comisă față de Moldovenii dintre Prut și Nistru, când, scurt timp după 1812, li s-a interzis limba maternă, impunându-li-se limba rusă – la școală, în Biserică, peste tot…; 3– implantarea în familie a gândului că în toată viața sa omul – pe cât e în puterile sale – are datoria de a fi cinstit și de a se opune neadevărului și nedreptății.
Neîndoielnic, izvorăște din firea și propria-i concepere a rostului vieții afirmația sa: „Am scris această carte pentru tineretul R. Moldova, pentru şcolari, liceeni şi studenţi, dar şi pentru dascălii lor, care au datoria de a cunoaşte istoria acestei părți de Țară a lor şi de a spune Adevărul. Cartea mea nu este interzisă nici elitelor politice” (p. 14).
Cartea începe cu o scurtă În loc de prefață (scrisă de Alecu Reniță), în care se argumentează de ce tineretul basarabean are stringentă nevoie de adevărurile ei. Iar autorul intră în temă prin ARGUMENT, aici doar punctând conținutului ei: cum a început înstrăinarea Basarabiei prin aducerea de către Imperiul Rus în sudul interfluviului Pruto-Nistrean a unui număr tot mai mare de străini, etapele acestui proces și la ce rezultat – nefast pentru Moldoveni – a condus, inclusiv prin urmările-i de azi. După care citim Introducerea propriu-zisă și cele 20 de capitole, evident, diferite ca volum, dar toate necesare și importante pentru dezvăluirea temei. Cartea se încheie cu O autobiografie (inserată aici la insistența unor binevoitori din R. Moldova ai autorului).
Structura și conținutul cărții sunt determinate de premiza indiscutabilă că, pentru a înțelege cele ce, după 1812, i s-au întâmplat Moldovei de Est și locuitorilor săi băștinași, e necesară a) cunoașterea istoriei medievale a Românilor și, mai ales, a Principatului Moldovei. Dar aceasta, la rândul său, presupune b) familiarizarea cu istoria colonizării de către mediteraneeni a țărmului de nord-vest al Mării Negre, dar și c) cu istoria perioadei romane a Daciei. Prin urmare, autorul nu putea trece peste toate aceste subiecte. Ca și, indiscutabil, peste d) informația privind venirea populațiilor năvălitoare peste teritoriile viitorului areal românesc și, principalul, e) să nu arate ce s-a ales din acei migratori.
Această misiune nobilă dar dificilă de îmbogățire a culturii și conștiinței istorice a cititorului se realizează folosindu-se metoda de expunere, i-aș zice, prin ceruri concentrice în lărgire. Astfel, în Introducere citim un captivant prospect detaliat al întregului conținut al cărții. Pe care autorul îi rezumă astfel: „Cartea aceasta expune istoria înstrăinării Basarabiei în ultimii 200 de ani. …este o lucrare… de popularizare a adevărului istoric privitor la actualul areal al Poporului Român din antichitate până azi. Cititorul va parcurge pagini despre Traci, Geţi, Daci, Carpi şi Tirageţi, de acum 2000-2500 de ani, despre valurile romane din Basarabia, despre stăpânirea romană la Dunăre şi Nistru şi flota Flavia Classis Moesica, despre Goţi, Sarmaţi şi Huni, urmaţi de năvălirile turanice. Nimeni nu trece cu vederea migraţia Slavilor şi asimilarea acestora sau prezenţa unor grupuri slave între Prut şi Nistru, precum Ulicii la Alcedar, între anii 950 şi 1100, poate şi Tiverţii, a căror etnie este neclară, sau a altor triburi slave în mişcare, înainte de descălecatul legendar al Moldovei. Dar a afirma că Basarabia este pământ al slavilor este un mare neadevăr… istoric.
Basarabia istorică, aproape identică cu suprafaţa judeţului interbelic Ismail… (v. p. 315), a fost doar o zecime a teritoriului dintre Prut şi Nistru, numit de Ruşi, după 1812, Bessarabia, până la acel rapt el fiind, timp de 500 de ani, partea răsăriteană a Moldovei, locuită de Moldoveni, în majoritate – atât până, cât şi după 1812, ca şi în prezent. Această rebotezare a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru cu numele Basarabia… s-a făcut de către vicleana diplomaţie a ţarismului în scopul de a ascunde… că Rusia răpise aproape jumătate din teritoriul altui stat – Principatul Moldovei…
Migraţia străinilor spre Basarabia a început după 1746, când au venit din Rusia grupuri de Lipoveni oprimaţi religios, şi apoi de la 1770, când au început să vină Bulgari refugiaţi de dincolo de Dunăre, ca să scape de jugul otoman. Dar acei Ruşi de lege veche, ca şi Bulgarii, au venit nu ca stăpâni, ci ca străini doritori de a trăi în Moldova, aşa cum aici trăiau de secole negustori Armeni şi Greci, meseriaşi Unguri sau precupeţi Evrei (toţi aceştia mai mult în târguri) ori cărăuşi Ucraineni din Pocuţia şi Galiţia.
Înstrăinarea prin colonizare forţată (adică fără a ține cont de interesele Moldovenilor) a sudului Basarabiei s-a desfăşurat organizat şi voit, după 1814. Procesul a durat 30 de ani în care au fost aduşi peste 90 mii de Germani, Ruşi, Bulgari şi Găgăuzi în locurile părăsite de Tătari, pe un teritoriu a căruia doar o mică parte avuse numele turanic Bugeac (adică colţ sau ungher). Nume care însă a fost dat și teritoriului mult spre Nord (numit uneori Bugeacul Mare).
Înstrăinarea a continuat şi după 1844 – prin oprimarea limbii materne (în toată Basarabia) şi apoi după 1880, când au venit în două valuri Ucraineni şi Ruşi nu numai în sudul Basarabiei, ci mai ales în judeţele neaoş moldoveneşti Soroca, Bălţi, Orhei şi Chişinău, scopul fiind de a schimba definitiv structura etnică. Astfel, dacă în 1817 cota Moldovenilor
era de 80-85%, ea a fost, în 1897, declarată de numai 47,6%. În fapt, era o cifră statistică falsă, fiind obţinută cu ajutorul determinării apartenenţei etnice doar în baza limbii vorbite. Dar la 1918 Moldovenii alcătuiau încă 55% din populaţie, fiind de trei ori mai mulţi decât Ruşii şi Ucrainenii luaţi împreună.
Procesul de înstrăinare este documentat prin descrierea colonizării cu Bulgari, Găgăuzi, Germani și Ruşi, dar și a venirii Ucrainenilor, ca şi a afluxului Evreilor, care au ajuns la 1897 să fie 228000, sau 12% din populaţia Basarabiei. În fiecare capitol populaţia este prezentată aşa cum era în anii 1817-1827 şi cum a evoluat până la 1930, când în România interbelică s-a efectuat un recensământ general al populaţiei. Dar de atunci au mai trecut 90 de ani – timpul războiului mondial din 1939-1945, anii ocupaţiei sovietice din 1940 până la proclamarea independenţei Republicii Moldova, în 1991, toate acestea nefiind însă expres obiectul prezentei cărţi, deşi au intensificat mult rusificarea şi înstrăinarea.”
Toate aceste subiecte sunt dezvăluite, mai mult sau mai puțin detaliat, în cele 20 de capitole ale cărții. Insuficiența pentru perioada antică și cea medievală a surselor scrise e completată prin folosirea datelor arheologiei. Pentru a fi cât se poate de convingător, autorul apelează pe larg la cifre. Referitor la perioada de după 1812 foarte multe le-a redescoperit prin căutări minuțioase, cu deosebire, în lucrarea (de 518 pagini) „Opisanie Bessarabii, ili sobstvenno Budjaka. 1827”. Ea a fost editată în 1898 la Akerman, peste cca 70 de ani de la scriere, fiind cea mai importantă sursă despre colonizarea Basarabiei (e analizată detaliat în. cap XX). „Opisanie…” este, totodată, „cea mai zdrobitoare dovadă a românităţii Basarabiei istorice şi a Bugeacului, nu numai după 328 ani de stăpânire turco-tătară, ci şi după colonizarea cu 29 mii de Bulgari şi Găgăuzi, 12 mii de Germani şi 25 mii de Ruşi şi Ucraineni, în perioada 1812-1827, colonizare, având scopul „nobil” de a repopula regiunile pustiite şi, totodată, schimbarea caracterului etnic moldovenesc care străbătuse, totuşi, chiar şi peste trei secole de înstrăinare turcească” (p. 254). La început fiecare familie de coloniști a primit câte 60 desetine de pământ, iar cei de mai târziu – câte 30 desetine. Moldovenii însă nu au primit ceva pământ suplimentar. Mai mult ca atât, din unele vetre vechi ale lor ei au fost izgoniți, acestea fiind date coloniștilor. Totodată, în multe altele s-au aciuat ucraineni veniți samavolnic, în nu puține localități ei devenind cu timpul majoritari (acest proces intensificându-se mult după „eliberările” Basarabiei în 1940 și 1944).
Începând cu capitolul IX (Populația Basarabiei înainte de 1812), cititorul va găsi o mulțime de tabele (multe alcătuite de către autorul cărții), ele oglindind numărul și apartenența etnică a locutorilor Moldovei de Est, în diferitele ei părți și etape de după 1812.
Valoarea cărții dlui ing. Statnic o sporesc mult și hărțile pe care le conține. Mai ales, a celor patru hărți pe care le-a elaborat autorul. Muncă în care s-a condus de lucrarea „Opisanie Bessarabii…”. Dar și de Harta sudului Moldovei de Est, întocmită la 1827 în scopul colonizării teritoriului anexat de Rusia (după căutări îndelungate găsită de E. Statnic într-o lucrare germană recentă). Ajutat de fiul său Inghemar, grafician de profesie, autorul a localizat pe ele toate coloniile de după 1812. Deosebit de importantă este harta 20 cu cele – la 1827 – 90 de sate din sudul Basarabiei (numit inexact de noii stăpâni Bugeacul propriu-zis) în care Moldovenii erau majoritari. Autorul mai arată 6 sate moldovenești vechi care însă în „Opisanie…” nu figurează. Dar și 18 localități înstrăinate, însă care au nume de origine moldovenească. Vedem și lista celor 18 localități în care atunci Moldovenii erau în minoritate.
În final – încă niște gânduri ale autorului din EPILOGUL deja amintit: „M-am străduit să fiu cât mai obiectiv și în descrierea situației privind toate grupurile de populații ajunse pe teritoriul Basarabiei. Și dacă aici mi-am permis și unele obiecții critice la adresa părților pe atunci exploatatoare din sânul acestor grupuri etnice sau la adresa urmașilor separatiști de azi, am făcut-o… numai și numai din dorința de adevăr a unui cunoscător (foarte bine documentat) al istoriei Basarabiei, pentru a spulbera unele iluzii străine și a contribui la instaurarea unei cât mai bune înțelegeri între toți locuitorii de azi ai acestei părți de Basarabie care se numește încă Republica Moldova. Fără CUNOAȘTEREA ȘI ASUMAREA ADEVĂRULUI ISTORIC (și a celor ce urmează din el – N.C.) nu e posibil să se ajungă aici la O CONVIEȚUIRE CIVILIZATĂ, cu perspective reale de dăinuire.”
Celor care doresc să cunoască ISTORIA ADEVĂRATĂ lucrarea prezentată aici le va fi de mare folos.
Închei prin frumosul verset din Tudor Arghezi: CARTE…, CINSTE CUI TE-A SCRIS!
Nicolae COJOCARU, dr. în filosofie
MINORITATILE IN PRINCIPATE
– un capitol din studiul istoric BASARABIA- 1812 de CD
Primele dovezi indirecte ale prezentei unor mici comunităti evreiesti în cetătile de scaun ale celor două tări române sunt atestate documentar abia la începutul sec. XVIII. Pe tot parcursul acestui secol, dovezile prezentei evreilor se înmultesc. În Moldova, la 1711, Ion Neculce pomeneste despre un cimitir evreiesc -“mormintele jidovilor”, la marginea Iasiului. Ocupatiile lor principale erau, comertul, cămătăria, confectionarea de bijuterii cat si productia de băuturi alcoolice.
In 1741 in a doua domnie a domnitorului Constantin Mavrocordat (sept. 1741 – iul. 1743), apar si primele documente cu caracter juridic privindu-i pe evrei, respectiv o serie de ordine ale privind interdictia de a angaja servitori crestini până în 30 de ani si de a angaja femei (crestine sau evreice deopotrivă) pentru a vinde băuturi alcoolice.[1] Sunt înregistrate si plângeri ale locuitorilor contra evreilor, pe care-i acuză de practici ilegale si necinstite (falsificare de înscrisuri, mărturie mincinoasă, trafic de bunuri furate).
Dupa razboiul ruso-turc – 1769-1774 are loc o crestere semnificativă a populatiei evreiesti, odată cu anexarea de către Austria a părtii de nord a Moldovei istorice, teritoriul care ulterior se va numi Bucovina de Nord. Inainte de 1775 erau consemnate 206 familii de evrei cu 986 de membri, iar după război vor fi consemnate 298 de familii cu 1346 de membri.
Generalul Erzenberg, primul guvernator al noii provincii imperiale Bucovina de Nord, remarca ca acesti “cersetori si vagabonzi” (Betteljuden und Müssiggänger), se ocupau mai ales cu cămătăria si productia de alcool, drept care a hotărât să expulzeze 365 de familii de evrei. Nefiind admisi în alte zone ale imperiului, nici în Rusia, au trebuit să se stabilească în Moldova. Atât în Bucovina cât si în Moldova, acestia au încercat să mituiască pe guvernator, cât si pe domnitorul Constantin Mavrocordat, oferindu-le un venit garantat anual de 5000 de galbeni, dar acestia au respins oferta, decât să expuie tara “pieirii totale”[2].
Acelasi domnitor va interzice evreilor să vândă alcool si să facă afaceri în sate. O ordonantă imperială din 20 martie 1786, care cerea ca fiecare evreu care face afaceri în Bucovina să detină un capital de minim 200 de florini, a avut drept consecintă un alt aflux ilegal de evrei săraci în Moldova. Documentele epocii atestă că multi foloseau pasapoarte false, îsi schimbau numele sau se declarau supusi străini (cel mai adesea germani, dar si ruși sau francezi) – suditi, numiti în mod peiorativ târtani (germ. Untertan).
Încercările de legalizare a activitătii acestora, precum a fost un act din iulie 1806, emis de către domnitorul Alexandru Moruzi (a doua domnie, 1802-1806) s-au soldat cu un fiasco total, dat fiindcă cei autorizati să-si desfăsoare activitătile pe teritoriul Moldovei atrăgeau alți coreligionari în număr tot mai mare. Iar afluxul evreilor spre Moldova a continuat pe toată durata sec. XIX, în ciuda măsurilor restrictive luate de autorităti, numărul acestora ajunse în 1848 la 11056 familii, din care numai în Iasi erau 7000, aproape jumătate din populatia orasului [3].
Istoricul Radu Rosetti, sub pseudonimul Verax [4] a publicat o serie de statistici privind numărul de evrei din Moldova, pentru care a utilizat listele cu plătitori de impozit (dări), asa-numitele catagrafii. Astfel, la 1803, în Moldova erau 12000 de evrei, la 1827, 6078 capi de familie (cca. 24000 de evrei), la 1831 – 30720, iar la 1859 cca. 120000, rata medie de crestere fiind de 64,5%, mult peste sporul natural.
Astfel, în mai putin de un secol, românii au ajuns minoritari în majoritatea oraselor si târgurilor din Moldova. Cea mai mare parte a acestora s-au stabilit cu precădere în Moldova, Maramures si Bucovina. Erau evrei askenazi, vorbitori de limbă idis, un idiom al limbii germane. Ceva mai putin numerosi în Muntenia – la 1831 nu erau nici 1000 de familii, cca. 4000 de personae (Verax), spre sfârsitul sec. XIX multi au migrat spre Bucuresti, atrasi de oportunitătile de afaceri pe care le oferea pe atunci dezvoltarea capitalei.
Iar pe de alta parte in Imperiul Rus evreilor le era interzis să se stabilească în afara oraselor, decretul din 15 mai 1882 si în nici un caz pe teritoriul istoric al Rusiei, ci doar în partea de est a imperiului, inclusiv Basarabia, ucazul din 23 decembrie 1791.
Evreii nu au adus capitaluri în tările române, din contră, au fost siliti să părăsească Imperiul Austro-Ungar datorită lipsei capitalului. Neavând capital si refuzând să se ocupe cu agricultura, au fost socotiti vagabonzi atât în Imperiul Austro-Ungar cât si în Moldova. Abia spre sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, evreii au reusit să aibă o pondere numerică relativ consistentă în cadrul clasei de mijloc.
“Ţăranii şerbi din Rusia nu mai vroiau să lucreze gratis la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810–1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni.” (Anţupov I.A. Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII–XIX v., Chişinău, 1996, p. 14). “Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti.” (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18–23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182–186).
Teorii, de dată mai recentă, susţin că găgăuzii sunt urmaşii pecenegilor, oghuzilor sau cumanilor din triburile Kîpceak, care au urmat armatele sultanului selgiukid Izzedin Keykavus al II-lea (1236-1276).
(Vezi, dar cu toata rezerva necesara, extractiile lui Neagu Djuvara si a lui Radu Duda)
În tot noianul tulbure al istoriei lor, se pare că un trib al turcilor oghuzi intrase într-un conflict de moarte cu celelate triburi turce din confreria care-i urma pe selgiukizi. Puşi în faţa pericolului de a fi exterminaţi de către fraţii lor de sânge, aceşti turci oghuzi au migrat în Balcani în căutarea păcii şi liniştii. Unii istorici găgăuzi avansează teoria unei etnogeneze pur bulgare. Dincolo de originea lor relativ neclară, găgăuzii rămân singurul popor turcic de religie creştină.
După ocuparea Basarabiei de către Rusia Ţaristă triburile tătare ale nogailor au părăsit Bugeacul şi s-au îndreptat spre Crimeea. Rusia Ţaristă i-a aşezat pe găgăuzi în zonele părăsite de tătari, in Bugeac, oferindu-le o serie de privilegii importante, de care nu se bucurau românii moldoveni – de pildă, scutirea de impozite şi de serviciul militar, precum şi de obligaţia de a merge la şcoală.
Scutirea unor minoritati de obligatia de a-si trimite copii la scoala are consecinte dezastruoase care se vad si in ziua de azi la aceste minoritati.
“Ocupaţia dintre anii 1806-1812 a Principatelor Române este însoţita de un amplu proces de rusificare a provinciei istorice a Basarabiei. Târgurile şi oraşele sunt înţesate de garnizoane ruseşti. Oraşele mari devin populate de funcţionari ruşi, alături de meşteşugari şi comercianţi evrei, precum şi de agricultori bulgari.
În urma recensământului din anul 1817, ordonat de Moscova, s-a constatat că întreaga populaţie minoritară din Basarabia, compusă aproape complet din alogeni, reprezenta doar 14% din populaţia totală a provinciei. Această nouă categorie socială este stabilită în târguri şi oraşe, în timp ce românii majoritari erau la sate, prin ocupaţiile lor tradiţionale – agricultura şi creşterea animalelor- românii ajungând pe atunci să trăiască cel mult în suburbiile oraşelor.
Către 1843–1844, în Basarabia locuiau 48 963 de evrei, 15 410 ruşi, 64 686 bulgari şi găgăuzi, 11 9248 ucraineni, 15 477 germani, 2356 armeni, 2 824 greci şi 2 612 – alte etnii.” – (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10–22).
NOTE:
[1] Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Bucuresti, 1944.
[2] Răscanu, P., Lefile boierilor si veniturile Moldovei în 1776, Iasi, 1887.
[3] Sutu, Nicolae, Notions statistiques sur la Moldavie (1832, 1840, trad. română Notitii statistice asupra Moldaviei, 1852).
[4] Verax : La Roumanie et les Juifs, Bucarest, 1903.
1 – Citez : „Valurile romane din Basarabia”. Dar au ajuns legiunile romane in Basarabia ? Stiam ca legiunile romane n-au trecut de Carpatii rasaritenii, carpii din nordul Moldovei hartuindu-i mai mereu. Poate cineva veni cu precizari despre valurile romane din Basarabia ?
2 – Citez : „Stapanirea romana la Dunare si Nistru”. Si aici as ruga sa precizeze cat Nistru au stapanit legiunile Romei ?
Daca Roma a avut sub stapanire si Basarabia (Moldova de rasarit), inseamna ca i-au latinizat si pe moldoveni cum am fost si noi romanii latinizati. Daca noi romanii stim ca am fost geto-daci din neamul tracilor, este posibil ca basarabenii sa fi fost slavi si sa fi fost latinizati cu forta de legiunile Romei pana laretragerea aurelian ?