În răspuns la
Trimis pe
Selectare comentariu ilie tudor
97 aprobate

Ca să vorbim de un june naţionalist ar trebui ca să avem obiectul, din păcate şcoala romănească nu mai reuşeşte să insufle o educaţie naţionalistă tinerilor absolvenţi. Aici ar ttrebui umblat, dar cum nu avem pârghiile de a reforma sistemul, gândesc că ar trebui să ne bazăm pe oamenii din sistem, pe profesorii – absolvenţi de istorie şi limba română, de la ei ar putea veni resuscitarea naţionalismului românesc, dacă am reuşi ca aceste două facultăţi să fie urmate , dar mai ales terminate de elemente naţionaliste dinainte selecţionate, rezultatele ar veni ci timpul şi ar fi spectaculoase.
Gradientul naţionalismului în şcoală scade pe măsură ce curge timpul, trebuie să inversăm această asimptotă spre zero.
Redau un crâmpei de amintiri din anii 20 ai secolului XX:

Pe de altă parte, liceul românesc mai putea da şi el elevilor o educaţie naţională, dacă nu tocmai naţionalistă. Aceasta mai ales când liceul era „Mihai Viteazul”, iar directorul era Bogdan-Duică, chiar dacă şi el, mai târziu, se pare că uitase că a scris aceea carte de netăgăduit adevăr – „Ovreii şi românii”. Poate din pricina aceasta nici nu se prea îmbulzeau evreii să se înscrie la „Mihai Viteazul”, deşi se pripăşise printre profesori şi Const. Şăineanu, pe care l-am avut profesor de limba franceză în clasa a II-a sau a III-a. Cred că sunt cu totul obiectiv când spun că nu am avut nimic de învăţat de la acest simulacru de dascăl: era aşa de timorat de vlăjganii din fundul clasei, încât dacă stăteai liniştit în bancă şi nu vorbeai în timpul orei, la sfârşitul trimestrului era suficient ca chestorul clasei să spună că ai fost cuminte, îţi dădea medie de trecere, chiar dacă mai aveai câte un trei sau patru în catalog din pricina verbelor neregulate dar mai ales neînvăţate. Şi cum eu eram coleg de bancă cu chestorul …
Sentimentul acesta de timorare, ca şi statura lui pipernicită şi privirea mai întotdeauna plecată pe catalog, dădeau de altfel clasei toate îndrăznelile. După vacanţa de Paşti, când se cânta în cor „Christos a înviat”, Şăineanu ne ceruse să cântăm rugaciunea după ce sună, înainte de venirea lui în clasă, „pentru a nu se pierde timp”. Cum însă noi ştiam toţi de ce nu-I place să asculte această rugaciune sărbătorească, toată clasa aştepta în picioare , cu faţa la răsărit , intrarea lui Şăineanu şi, îndată ce păşea în clasă, începeam să cântăm rugaciunea cu un avânt de care cel mai mirat ar fi fost, de ne-ar fi auzit, profesorul nostru de muzică, Ghermănescu.
Omul însă lipsit de înţelegerea psihologiei copiilor, răutăcioşi cu cei slabi, se supăra şi ieşea din clasă, spunând furios că se duce să ne reclame directorului… Ceea ce, fireşte, ne venea greu să credem, oricât de copii am fi fost. Ce era să-I spună antisemitului Bogdan-Duică? Că noi cântăm „Christos a înviat”? De aceea, de îndată ce iesea din clasă, noi tăceam ca la comandă, ştiind bine că regulamentul (sau cel puţin obişnuinţa) cere ca rugăciunea să fie făcută în prezenţa profesorului. Iar când se întorcea în clasă, după câteva minute de aşteptare pe cine ştie ce coridor, noi începeam rugăciunea da capo. Jocul s-a repetat de câreva ori, până când Şăineanu a trebuit să îndure fără să mai protesteze cântecul de slavă închinat aceluia pe care neamul Lui(şi al lui Şăineanu) nu l-a putut înţelege şi nu s-a declarat mulţumit până nu l-a văzut răstignit pe cruce. Iar nouă ne părea rău că nu se cântă tot anul „Christos a înviat!”…