Mesaj de pe site:

 

 

Stimate domnule Coja,

 

Nu am văzut indicaţia că textul „Preoţi cu crucea-n frunte” ar fi inclus în trilogia Şeitanilor. Vă sugerez, în cazul că mai puteţi interveni în manuscris, să-i acordaţi spaţiul unui capitol. E atât de dens şi atât de plin de semnificaţii încât trebuie neapărat găsită modalitatea ca el să circule.

Mă bucur că pledaţi cu atâta vigoare (şi ardoare) pentru Biserica Neamului.

Am fost de-a dreptul emoţionat când am citit cele ce le spuneţi în legătură cu Cotul Donului, ce uriaşă pierdere am fi suferit dacă acel episod nu ar fi fost recuperat şi oferit dăinuirii veşnice de către dl Vasile Şoimaru. Şi am făcut această reflecţie. Noi, în perspectiva cotropirii totale a ţării, am depus spre ocrotire unui aliat puternic tot ceea ce ţara avea de valoare şi ceea ce putea fi deplasat, toate bunurile mobile, Tezaurul Naţional (noroc că nu am putut mişca din loc şi pământul că am fi rămas fără ţară). Ei bine, aşa cum se ştie, mai pe faţă sau mai aluziv, mai vehement sau mai potolit, ne luptăm şi azi, fără prea clare perspective, să ne redobândim Tezaurul, adică Ţara în ce consta ea ca bun mobil în 1917. O pierdere atât de colosală încât nu o putem cuprinde nici cu imaginaţia. Dar – asta era reflecţia mea – nu suferim o şi mai mare pierdere, fără să ne fie sechestrat de către străini, prin ceea ce lăsăm neantului din Tezaurul nostru, material şi spiritual, din neglijenţă, din inconştienţă, din lipsa de preţuire a valorilor? Ca exemplu: episodul de la Cotul Donului, pe care, fără actul salvator al d-lui Vasile Şoimaru, îl pierdeam definitiv.

Pentru că episodul e cutremurător în monumentalitatea lui.

Să reconstituim.

Oastea română e divizată în două compartimente: o parte sunt ostaşii căzuţi la datorie aruncaţi ca deşeurile într-o groapă comună şi o altă parte ostaşii învinşi care se retrag în dezordine nemaisperând altceva decât să-şi salveze viaţa. Cine să mai stea în calea unui puhoi de milioane, în stare să cotropească jumătate de Europa, în stare să facă praf Berlinul, până mai ieri stăpânul de necontestat al lumii?

Şi totuşi…

Când oştirea română era pe jumătate sub pământ şi pe jumătate fugea în cea mai mare grabă, ceva din ea a rămas să facă faţă puhoiului dezlănţuit.

Cât din ea?

Un om, un ins, unul singur: preotul.

El s-a solidarizat nu cu cei care se salvau ci cu cei care rămâneau ai nimănui şi cărora, ca să nu rămână ai nimănui, el le netezea calea către cer. A fost luat prizonier, a fost purtat, cum spune regretatul Grigore Vieru, „prin Siberii fără de sfârşit”, a rămas singur, a suferit enorm. Dar, în această încleştare pe viaţă şi pe moarte, nu el a fost cel învins. El a fost învingătorul.

Este cutremurător, dar, nu numai atât, e înălţător!

Asta a făcut Biserica naţională vreme de două mii de ani, de la crucea în X, ca avertismentele de pericol de la traversarea căilor ferate, a Sfântului Andrei până azi. Când totul părea pierdut, când şi ultima şuviţă de speranţă seca, ieşea ea şi punea piept furtunii. În cei o mie de ani de năvăliri năprasnice am fi pierit fără urmă, unii sub pământ, alţii fugind rupând pământul. Dar a ieşit ea, Biserica, şi ne-a ţinut în viaţă. Şi când, după mia de ani, toată lumea uitase de noi, fericită că am pierit, am ieşit la suprafaţă şi i-am venit de hac.

Evocarea d-lui Vasile Şoimaru mi-a adus în minte o alta. Nu dramatică, petrecută în cu totul alte condiţii, dar, tot aşa, ilustrând acţiunea Bisericii în păstrarea fiinţei neamului.

Mi-a povestit-o Doamna Veturia Goga.

În cadrul Complexului muzeal de la Ciucea există şi o biserică de lemn. Ea are o istorie a ei, interesantă din moment ce i-a impresionat şi pe nişte hinduşi.

În primăvara trecută, fiica mea, artist plastic, la solicitarea Muzeului din Ciucea, a deschis acolo o expoziţie cu ilustraţii la poeziile lui Goga în cadrul „Anului jubiliar Octavian Goga” (jubileu total ignorat în restul ţării – încă o dovadă a acelor pierderi inestimabile din Tezaurul nostru spiritual de care vorbeam adineauri). Într-una din vizitele pe care le-am făcut cu acel prilej, intrând, ca de fiecare dată, în biserica de lemn, am dat înăuntru – surpriză! – peste nişte tineri indieni. Cum nu era nici un ghid prezent, mi-am arogat eu această misie şi le-am povestit biografia venerabilului lăcaş care, cum spuneam, i-a uimit.

Iată cum stau lucrurile în relatarea Doamnei Prim-ministru Veturia Goga (numai sub aceasta formulă admitea să fie adresată).

După ce au cumpărat domeniul de la văduva lui Ady Endre, poetul cu care Goga era prieten şi-l preţuia ca artist, au auzit că într-un sat din Sălaj oamenii îşi demolează vechea biserică de lemn pentru a-şi ridica alta de zid. Goga s-a oferit să le cumpere biserica veche. Oamenii au fost fericiţi pentru că, în loc să pună lemnele pe foc, iau bani buni pe ele, capital ce acoperă ceva din cheltuielile cu noua construcţie.

Goga a dus un camion cu remorcă în care au fost încărcate bârnele bisericii sacrificate. Necazul a fost că, la ieşirea din Zalău, pe panta Meseşului, şoseaua face o sumedenie de serpentine, vreo zece, atât de strânse încât camionul cu remorca nu le puteau lua. Astfel că, la fiecare cotitură, camionul oprea, oamenii descărcau toate bârnele, camionul vira, bârnele erau încărcate la loc, se mai înainta douăzeci de metri, se descărcau bârnele, camionul vira, bârnele se încărcau la loc şi aşa de zece ori. Până la urmă s-a ajuns cu bine la Ciucea, biserica a fost reclădită la loc exact cum a fost, azi e biserica mânăstirii de maici şi totul merge cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Asta a făcut Biserica Neamului vreme de două mii de ani. De fiecare dată, la fiecare piedică ivită, s-a descărcat la pământ, s-a încărcat din nou, s-a descărcat la pământ, s-a încărcat din nou, şi tot aşa, până azi. Nu s-a simţit umilită când a fost făcută o grămadă informă de lemne aruncate la marginea drumului. S-a încărcat din nou şi s-a dus mai departe. Şi, triumfătoare, a fost din nou biserică, aşa ca la început, de lemn, dar cea mai înaltă biserică de lemn din lume! O capodoperă.

Nu vom pieri, asta e concluzia.

Când vom constata că nu mai avem nimic, că nu mai suntem nimic, va fi Biserica noastră!

Şi ea ne va da tăria să fim.

 

Doamne ajută!

MS

 

Notă:  MS, adică Miron Scorobete, marele cărturar clujean. Toată prețuirea! Povestea Bisericii de lemn din curtea lui Goga și metafora pe care ne-o propune domnul Scorobete le înregistrez ca pe un moment de excelență, de împlinire, din existența chinuită a acestui site.