 CD901 aprobate denitsoc@gmail.com 66.71.243.131 |
Tot Larry Romanoff se ocupa si de epoca stalinista cu toate amanuntele necesare sa facem cu usurinta corectii asupra perspectivelor noastre istorice. Un vechi proverb spune ca „Diavolul sta ascuns in detalii”, ei bine Larry tocmai acolo tinteste. EVREII LUI STALIN Acest subiect este important nu numai in sine, ci si pentru că oferă legături care ne ajută să punem alte evenimente istorice în perspectivă și, cu atât mai mult, pentru că este un exemplu uimitor, chiar uluitor, al modului în care este rotită istoria, al modului în care omiterea doar câteva fapte cruciale pot distorsiona total un întreg segment vital al istoriei. Un rezultat este că o mare parte din ceea ce „știm” despre istoria noastră este greșit de fapt, dar și ne provoacă să disprețuim oamenii nevinovați în timp ce simpatizăm cu cei vinovați. În urmă cu câțiva ani, Sever Plocker a scris un articol pentru Ynet News din Israel, intitulat „Evreii lui Stalin”[1], în care a declarat: „Nu trebuie să uităm că unii dintre cei mai mari ucigași [în masă] ai timpurilor moderne au fost evrei”. Acest articol este o mărturie a declarațiilor sale. Și noi, evreii? Mulți evrei și-au vândut sufletul diavolului revoluției comuniste și au sânge pe mâini pentru veșnicie. Dr. Halfin a descris valurile terorii sovietice ca fiind un „carnaval al crimelor în masă”, „fantezie de epurare” și „mesianism al răului”. Se pare că și evreii, atunci când devin captivați de ideologia mesianică, pot deveni mari ucigași, printre cei mai mari cunoscuți din istoria modernă. Chiar dacă o negăm, nu putem scăpa de evreitatea „pânzuraților noștri”, care au slujit Teroarea Roșie cu loialitate și dăruire de la înființarea ei. Un student israelian termină liceul fără să audă niciodată numele „Genrikh Yagoda”, cel mai mare ucigaș evreu al secolului al XX-lea, comandant adjunct al GPU și fondatorul și comandantul NKVD. Yagoda a implementat cu sârguință ordinele de colectivizare ale lui Stalin și este responsabil pentru moartea a cel puțin 10 milioane de oameni. Deputații săi evrei au stabilit și gestionat sistemul Gulag”. Plocker afirmă apoi un punct de vedere prea comun în rândul evreilor de pretutindeni, când scrie: „Evreii activi în aparatele oficiale de teroare comuniste. . . nu a făcut acest lucru, evident, ca evrei, ci mai degrabă ca stalinişti, comunişti şi „popor sovietic”. Dar el se răscumpără declarând în continuare: „Propria mea părere este diferită. Mi se pare inacceptabil ca o persoană să fie considerată un membru al poporului evreu atunci când face lucruri mari, dar să nu fie considerată parte a poporului nostru când face lucruri uimitor de disprețuitoare.” nu as putea fi mai de acord. Dacă argumentele sunt valide, atunci Germania nu ar trebui să-și ceară scuze sau să simtă remuşcări pentru nimic, pentru că până la urmă Hitler nu se comporta ca un german, ci ca un „european” sau „nazist”. Aceasta este pur și simplu o încercare slabă de a ne spune că evreii sunt „cu adevărat evrei” doar atunci când sunt buni. Când sunt răi, evreismul lor este probabil lepădat și își asumă o altă identitate. Evreii nu sunt dispuși să se confrunte cu istoria unui număr semnificativ de oameni care comit atrocități sălbatice, așa că își minimizează propria origine, rescriu istoria și o uită. Poate chiar mai exact, cum rămâne cu tratamentul sălbatic și inuman pe care evreii din Israel îl aplică poporului palestinian? Când împușcă copii în cap, bombardează școala ONU pentru a distruge total, distrug școala americană din Gaza cu fosfor alb și ard copiii de vii, se comportă ei ca evrei? Cu siguranță trebuie să fie. Plocker se referă la un alt lucru, o încercare de a confunda și a transfera răspunderea și vinovăția de la evrei către poporul rus. El a observat că Niall Ferguson, un așa-zis „istoric” la Universitatea Harvard, în cartea sa „Războiul lumii”, a scris că „nicio revoluție din istoria omenirii nu și-a devorat copiii cu același apetit neîngrădit ca și sovieticii. revoluţie”. Plocker și-a amintit, de asemenea, că doctorul Igal Halfin de la Universitatea din Tel Aviv, într-o carte despre epurările staliniste, a scris că „violența stalinistă a fost unică prin faptul că a fost direcționată intern”. Un pic de fundal istoric Revoluțiile din 1848 Revoluția din 1881 „Muncitori ai Rusiei! Astăzi, 1 martie, Alexandru Tiranul (Alexandru al II-lea) a fost ucis de noi, socialiștii. A fost ucis pentru că nu-i păsa de oamenii lui. I-a împovărat cu taxe. L-a lipsit pe țăran de pământul său. El a predat muncitorii jefuitorilor și exploatatorilor. El nu a dat libertate oamenilor. Nu a ascultat de lacrimile oamenilor. Îi păsa doar de bogați. El însuși a trăit în lux. Poliția a maltratat oamenii și el i-a răsplătit în loc să-i pedepsească. El a spânzurat sau exilat pe oricine s-a remarcat în numele poporului sau în numele justiției. De aceea a fost ucis. Un țar ar trebui să fie un păstor bun, gata să-și dedice viața oilor sale. Alexandru al II-lea a fost un lup răpitor și l-a cuprins o moarte teribilă.” Revoluția din 1890 Revoluția din 1905 Războiul ruso-japonez Unul dintre detaliile cruciale pe care istoria le-a suprimat este că Japonia nu numai că era împinsă într-un război cu Rusia, dar a primit o finanțare de 200 de milioane de dolari de către Rothschilds europeni pentru a cumpăra o gamă largă de arme și arme furnizate în mod convenabil de fabricile de arme Rothschild din Germania. . Japonia a fost literalmente înarmată până în dinți cu cele mai recente din toate – și totul pe credit. Un alt detaliu pe care istoria l-a omis este că Rusia a fost vândută în esență aceleași arme pentru aproximativ aceleași 200 de milioane de dolari și, de asemenea, pe credit, finanțat de un alt grup de bancheri evrei, dar furnizat de aceleași fabrici Rothschild. Din fericire pentru japonezi, armele lor au sosit exact la timp pentru atacurile asupra Rusiei, permițând Japoniei să distrugă o mare parte din flota rusă. Din nefericire pentru Rusia, transporturile lor de arme au fost întârziate în mod inexplicabil, nu au ajuns până când toate pagubele au fost făcute, lăsând astfel guvernul slab, demoralizat și în dezordine, cu o mare parte din armată distrusă. Cu toate acestea, ei și-au dat seama și de altceva – că au fost absorbiți de evrei într-un război cu Rusia cu scopul unic de a slăbi Rusia, ca pregătire pentru revoluția planificată din 1905. Nu numai că nu au obținut niciun beneficiu din război, ci au fost folosiți doar ca un instrument involuntar pentru a slăbi un inamic pe care să-l cucerească altcineva – și au lăsat aproape faliment și cu 200 de milioane de dolari în datorii pentru experiență. Cărțile noastre de istorie și Wikipedia nu cunosc acest lucru. Un exemplu al modului în care omiterea unui singur detaliu esențial schimbă întreaga imagine a unui eveniment istoric, conducând toți elevii la concluzia exactă greșită. Aici putem face mai multe legături istorice. Pare aproape o certitudine că motivul pentru care Bernard Baruch, un evreu și „cel mai puternic om din SUA” la acea vreme, a ales Nagasaki drept una dintre țintele bombei atomice. Și expulzările totale ulterioare au fost, fără îndoială, motivul pentru care Baruch a ales Japonia ca țintă pentru ca SUA să-și demonstreze noua sa pricepere atomică. Evreii khazari nu ierta nicio natiune care ii expulza, motiv pentru care saraca Cuba a fost pedepsita ingrozitor inca de la revolutia lui Castro, si unul dintre motivele pentru care China este o tinta atat de astazi – pentru ca Mao a expulzat toate opiumul si toate celelalte. un fel de evreu din China de îndată ce a preluat puterea. Aceasta este o deoparte, dar a doua expulzare a tuturor evreilor din Japonia este sursa poveștilor inventate despre Shanghai „întâmpinând 40.000 de evrei care scăpau de atrocitățile lui Hitler în Europa”. Povestea, o minciună în întregime, este că toți acești evrei au călătorit din Germania la Shanghai, unde ar fi „feriți” de Hitler. Pe drum erau multe locuri sigure. În orice caz, transportul de la Moscova la Siberia a fost în cel mai bun caz minim și nu exista un sistem capabil să transporte încă 40.000 de oameni la Yakutsk și nici nu existau facilități pentru a-i duce prin Siberia, Mongolia și Manciuria controlată de Japonia până la Shanghai. . Deși ar fi putut fi câțiva care au călătorit pe uscat, evreii expulzați din Japonia au fost cei care au inundat în Shanghai. Și nu „chinezii cu inima caldă” au salvat 40.000 de evrei de Hitler, așa cum ni se spune. Japonezii dețineau controlul deplin asupra Shanghaiului, precum și a unei mari părți din nord-estul Chinei, iar Shanghai avea deja un număr mare de evrei de opiu, așa că transferul a fost unul natural. „China” nu a avut niciun cuvânt de spus în această chestiune, Shanghai nu a avut niciun cuvânt de spus în această chestiune și toți acei „chinezi cu inima caldă” nici măcar nu știau ce s-a întâmplat. Înapoi la Revoluția din 1905 Un revoluționar evreu pe nume Dmitri Bogrov l-a împușcat și ucis pe Stolypin.[10] NOTE: Sursa: https://www.bluemoonofshanghai.com + https://www.moonofshanghai.com Traducerea: CD |
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
ŢARA ASCUNSĂ A LUI JEAN PARVULESCO
De Eurasia Sito – editorial
Textul următor reproduce intervenţia din cadrul colocviului Jean Parvulesco ce a avut loc la Paris în data de 23 noiembrie 2012.
Prima mea întâlnire cu numele lui Jean Parvulesco datează din 1974, când eram obiectul atenţiei aceloraşi judecători italieni care, în cadrul unei anchete politice, se interesau şi de acest misterios român care chema la pregătire pentru aşa-zisa Endkampf (un cuvânt foarte suspect în ochii vânătorilor de vrăjitoare, care, în ortografierea lor, devenea endekampf) (1).
După anchetatori, românul ar fi vrut să realizeze, împreună cu doi dintre acuzaţi, un acord fondat pe două puncte: “a) adeziunea la politica de luptă internaţională contra bipolarismului ruso-american din perspectiva “Marii Europe”, de la Atlantic la Urali; b) contacte cu forţele gaullismului şi neutralismului Eurasian care îşi propuneau această linie internaţionalistă” (2).
Trei ani mai târziu, în 1977, am citit în buletinul Correspondance Européenne, condus de Yves Bataille, un lung articol intitulat URSS-ul şi linia geopolitică, care părea să confirme zvonurile difuzate de unii “dizidenţi” sovietici în ce priveşte existenţa unei mişcări pro-eurasiene acţionând mai mult sau mai puţin clandestin din interiorul Armatei Roşii.
Am publicat traducerea acestui articol în primul număr (ianuarie-aprilie 1978) al unei mici reviste italiene care se numea “Domani”. Autorul era Jean Parvulesco, care rezuma în felul următor tezele fundamentale ale anumitor cercuri ruseşti, prezentate ca “grupurile geopolitice ale Armatei Roşii”, teze exprimate într-o serie de documente semiclandestine care intraseră în posesia sa:
1. 1. “Marele Continent” eurasiatic este unul şi indivizibil, “de la Atlantic la Pacific”.
2. 2. Politica europeană a Rusiei sovietice nu trebuia deci să fie decât una de unitate continentală, solidară cu o Europă integrată în jurul Franţei şi Germaniei.
3. 3. Unitatea Marelui Continent eurasiatic trebuie să fie urmărită, de asemenea, prin intermediul punerii în aplicare a unei structuri de relaţii economice şi politice cu Africa, lumea arabă, Japonia, Indonezia.
4. 4. Inamicul fundamental al unităţii geopolitice eurasiatice rămân Statele Unite.
5. 5. Misiunea istorică a Rusiei nu s-a terminat, ea abia începe.
Conform cu o “cărticică” citată în articolul lui Parvulesco, în ziua morţii lui Stalin trei sfinţi stareţi au plecat pe jos din Kiev, asumându-şi, fiecare dintre ei, responsabilitatea apostolică a renovării finale a Ortodoxiei în câte o arie culturală a Continentului. Din cei trei stareţi, Elie a luat Rusia, Alexandru “Marea Siberie”, iar Ioan Europa.
Acesta din urmă, fratele Ioan, chiar dacă a fost urmărit ani întregi de Securitatea română, ar fi produs, prin simpla sa prezenţă la faţa locului, “schimbarea interioară” a regimului comunist de la Bucureşti.
Pentru a-şi susţine afirmaţia, Parvulesco evocă mărturia romanului Incognito al lui Petru Dumitriu, care a apărut în 1962 la Éditions du Seuil.
Petru Dumitriu (1924-2002) a fost un romancier român, a cărui capodoperă, Cronica de familie, a fost şi ea publicată în Franţa de către Seuil, în 1959. În 1960, călătorind în Germania de Est, el a trecut clandestin în Berlinul de Vest şi a cerut azil politic autorităţilor franceze, care l-au refuzat; în schimb, a obţinut acest azil în Germania Federală. După aceea, el a trăit la Frankfurt şi la Metz, unde a murit în 2002.
Fratele Ioan care figurează în Incognito al lui Petru Dumitriu este foarte probabil alter-ego-ul literar al călugărului rus Ivan Kulîghin (1885- ?), reprezentant al unui filon isihast ce urcă până la stareţul ucrainean Paisie Velicicovshi (1722-1794), care a trăit în secolul al XVIII-lea la mănăstirea Neamţ în Moldova şi apoi la Optina Pustîn.
În noiembrie 1943 părintele Ivan Kulîghin a fugit din Uniunea Sovietică împreună cu mitropolitul de Rostov şi a găsit refugiu la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Numit în România Ioan Străinul, părintele Ivan a devenit ghidul spiritual al Rugului Aprins, un grup de intelectuali care îşi propuneau să reanime tradiţia isihastă.
Ivan Kulîghin a fost arestat de sovietici în octombrie 1946; urmărit în justiţie şi condamnat în ianuarie 1947 la zece ani de muncă silnică, a fost transferat în URSS, unde i s-a pierdut urma.
Jean Parvulesco nu este singurul care a vorbit despre o “schimbare interioară” produsă în România prin acţiunea Fratelui Ioan, adică a Părintelui Ivan.
Şi Alexandru Paleologu, care a fost ambasador al României la Paris, a scris că după eliberarea supravieţuitorilor grupului Rugul Aprins, care s-a produs graţie amnistierii dată de Gheorghiu-Dej, “noile generaţii, tinerii însetaţi de Dumnezeu (…) au devenit, într-un fel, martorii de gradul al doilea ai unei mişcări creştine care a ştiut să joace un rol mai important decât am fi putut crede şi care, într-adevăr, s-a arătat a fi “de cursă lungă” şi cu o influenţă profundă” (3).
După aceea, am găsit starea civilă a lui Jean Parvulesco într-o fişă a Securităţii române redactată în anii ’50, pe care o redau:
“Jean Pîrvulescu, fiul lui Ioan şi al Mariei, născut în 29 septembrie 1929 la Piteşti, ultimul domiciliu la Craiova, str. Dezrobirii nr. 25. În 1948 a dispărut de la domiciliul său şi a trecut fraudulos frontiera; în 1950 el a scris de la Paris, Franţa, apropiaţilor din Republica Populară Română. În 1956 s-a semnalat că, împreună cu spionul Ieronim Ispas, era pe cale să vină în România sub pretextul repatrierii, în misiune de spionaj. În caz că este identificat, el trebuie arestat” (4).
Piteşti, oraşul natal al lui Parvulesco, se află pe malul râului Argeş, un râu ce constituie scenariul unei faimoase legende româneşti: legenda Meşterului Manole, constructorul Mănăstirii Curtea de Argeş, care a fost comandată de Negru Vodă, personaj din care mama lui Parvulesco ar descinde.
Piteştiul este situat aproape de regiunea istorică a Olteniei, a cărei capitală este Craiova. În această regiune se află localitatea Maglavit, unde, din 31 mai 1935, un cioban analfabet cu numele de Petrache Lupu (1908-1994) era destinatarul unor comunicări ale unei entităţi pe care el o numea Moşul, şi care era considerată un fel de teofanie.
“La Maglavit şi în împrejurimi – spune presa epocii – predomină o stare de spirit complet nouă. Oamenii au primit cuvântările lui Petrache Lupu căutând să-şi impună un tip diferit de viaţă” (5).
Ecourile acestor evenimente din România (se vorbeşte despre “psihoza Maglavit”) l-au condus pe Emil Cioran să-şi schimbe părerea despre scepticismul poporului român şi să spere într-un viitor mare fenomen spiritual şi politic. “Nu putem spune, scrie Cioran, ce va fi; dar putem spune că dacă nu se naşte, suntem o ţară condamnată” (6).
Mihai Vâlsan (1911-1974) primeşte de la clarvăzătorul de la Maglavit un fel de binecuvântare; şi cum mesajele Moşului păreau să-i anunţe pe români că pământul lor urma să devină sediul unui centru spiritual aşa cum fusese deja Dacia în antichitate, Vâlsan gândeşte că toate acestea au legătură cu Regele Lumii. Se ştie continuarea acestei istorii.
Ceea ce poate să intereseze aici este poziţia lui Parvulesco faţă de aceşti doi români de expresie franceză – Cioran şi Vâlsan.
În ceea ce-l priveşte pe Cioran, Parvulesco spunea într-o discuţie cu Michel d’Urance apărută în Éléments: “Port încă în mine doliul atroce pe care l-am simţit în faţa înspăimântătoarei automutilări pe care Cioran a aplicat-o geniului său profund, inspiraţiei sale cele mai adânci, pentru a se face relativ admis banchetului nunţii democratico-marxiste de după război – care era atunci la apogeu. Nihilismul lui Cioran, atât de departe cât putea fi el dus, nu reprezentase niciodată o alegere doctrinară, nefiind decât semnul exacerbat al unei constatări a dezastrului în care căzuse civilizaţia europeană aflată la capătul drumului ei” (7).
Cât priveşte pe Michel Vâlsan, Jean Parvulesco a trebuit să vadă în el, într-un fel anume, intermediarul secret între învăţătura lui René Guénon şi cea a generalului de Gaulle.
În Spirala profetică el se întreabă: “care sunt raporturile încă prezente şi raporturile viitoare între opera lui René Guénon şi cea a lui Michel Vâlsan? A existat, există, de la una la cealaltă continuarea aceluiaşi minister, exclusiv, sau opera lui Michel Vâlsan apare sau ar începe să apară ca propoziţia sau fructul ardent al unei specificări deja diferenţiate?” (Spirala profetică, p. 75). În orice caz, Parvulesco era convins de “existenţa unei convergenţe ascuse dar foarte profunde între învăţătura lui René Guénon şi dimensiunile confidenţiale, chiar oculte, ale acţiunii istorice şi transistorice întreprinse de Charles de Gaulle (…)” (8).
Dacă ar fi să credem cele spuse de Jean Robin, Michel Vâlsan ar fi jucat un rol ocult pe lângă „acest mare guénonian care a fost generalul de Gaulle” (9), considerat de către Vâlsan însuşi – tot în opinia lui Jean Robin – printre „prefigurările lui Mahdi” (10), care s-au manifestat în sec. XX. După o informaţie pe care declară că a primit-o de la „anumiţi discipoli ai lui Michel Vâlsan” (11), Jean Robin face aluzie la o corespondenţă epistolară între Vâlsan şi General, ca şi la o „misterioasă iniţiere” pe care primul i-ar fi transmis-o celui de-al doilea în grădinile de la Élysée; el adaugă că Vâlsan era în măsură să anunţe dinainte discipolilor săi deciziile lui Charles de Gaulle, chiar şi pe cele mai puţin previzibile.
Cu toate acestea, Michel Vâlsan nu figurează în lista de scriitori care, aşa cum spune Parvulesco în conversaţia ce a apărut în Éléments, „au contat cel mai mult pentru el, care au nutrit subteran opera sa”. Este vorba despre o listă de treizeci şi şase de autori, printre care se numără Virgiliu şi Dante, Rabelais şi Pound, Gobineau şi Saint-Yves d’Alvéydre; îi găsim, de asemenea, pe Haushofer, Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Guénon, Corbin, Heidegger.
Singurul compatriot pe care Parvulesco l-a citat în această listă este „Basile Lovinesco”, adică Vasile Lovinescu (1905-1984), care ne-a lăsat exegeza ermetică a legendei Meşterului Manole.
De altfel, atunci când în Spirala profetică citim fraza despre „remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (12), ne vine în minte, evident, Vasile Lovinescu, cu eseul său despre Dacia hiperboreeană, scris sub pseudonimul de Geticus, care a apărut iniţial în franceză, în mai multe numere ale revistei Études traditionnelles, între anii 1936-1937.
În ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade, în convorbirea cu Michel d’Urance, Jean Parvulesco spune că, după o informaţie pe care a primit-o în redacţia de la Études traditionnelles, Jean Daniélou i-ar fi cerut lui Eliade, în numele Papei Pius al XII-lea, să se angajeze în demersul intelectual având ca scop expunerea unei noi viziuni a istoriei religiilor, pentru a combate în mediile universitare hegemonia culturală a marxismului şi a derivatelor sale. Angajarea lui Eliade în această întreprindere, observă Parvulesco în convorbirea citată mai sus, „nu i-a mai permis să se ocupe la fel de mult de literatură, în vreme ce romanele sale româneşti de dinainte de război, ca şi nuvelele mai recente, nu au încetat să dovedească clar extraordinara sa vocaţie de romancier”.
Parvulesco ne spune că două nuvele ale lui Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (care au apărut în România în 1939 şi, respectiv, în Franţa, la editura Stock, în 1956 şi 1980) ascund o concepţie tantrică ocultă şi interzisă ce priveşte suspendarea şi schimbarea cursului şi substanţei înseşi a istoriei (13).
El ne spune, de asemenea, că toate marile romane româneşti scrise de Eliade înainte de război „dau seama, în mod patetic, de procesul acestei generaţii (adică a „noii generaţii” române dintre cele două războaie mondiale), de mari mistici sacrificaţi într-un plan providenţial foarte ocult şi care au suferit, într-un fel, încercarea une morţi sângeroase, până la a o atrage asupra lor în mod inexorabil” (14).
Printre romanele eliadeşti, Parvulesco a fost impresionat mai ales de Întoarcerea din Rai, şi aceasta din cauza unui citat poetic inserat în text. El scrie: „Citind, încă adolescent, Întoarcerea din Rai a lui Mircea Eliade, mi-am dat seama într-adevăr de puterile supraomeneşti ale unui imn orfic scris de Dan Botta, care era citat acolo (fără îndoială, conform cu un plan). Patruzeci de ani după aceea, fragmente din imnul orfic al lui Dan Botta încă mă bântuie. (…) În chiar secunda primei lecturi a imnului orfic al lui Dan Botta, Chidher cel verde a venit spre mine, adus de vârful unui imens val de lumină verde, supracosmică, primară (…) a Căii Deltaice, care priveşte umanitatea în ciclurile devenirii sale imperiale oculte de dinainte şi de după ciclul actual, Cale Deltaică condusă în abisuri de divina Una, tânăra femeie verde, fecioara supracosmică al cărei nume şi figură iradiantă se perpetuează iraţional în remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (15).
Românul Dan Botta (1907-1958), poet, dramaturg, eseist, filolog, traducător din Sofocle, Euripide, Shakespeare, Villon şi Poe, aparţinea „noii generaţii” şi era aderent la Mişcarea Legionară; el a fost membru al comitetului de conducere la Enciclopediei Române şi a fondat, în 1941, revista Dacia.
Ca poet, el a debutat în 1931 cu un volum de versuri intitulat Eulalii şi prefaţat de Ion Barbu (1895-1961), în care se găseşte cea mai celebră dintre creaţiile sale poetice, Cantilena, scrisă în formele şi ritmurile unei poezii populare. Ori, „imnul orfic al lui Dan Botta” este chiar Cantilena iar pasajul citat de Eliade, care l-a bântuit atâta vreme pe Jean Parvulesco:
Pe vântiri ascult
Orficul tumult
(…)
Oh, mă cheamă-ntruna
Palida nebuna
Fata verde Una,
Şi-n mine se strânge
Piatra ei de sânge…
Parvulesco ne oferă o frumoasă traducere a acestei poezii, mai liberă, după toate aparenţele aparţinându-i chiar lui:
exposé sur les hauts vents
un orphique tumulte j’entends
quand elle dresse soudain sa lyre,
la fille verte de mon délire
Una, et qu’en moi se tend
la pierre rouge de son sang.
În acelaşi capitol din Întoarcerea din Rai unde sunt citate versurile Cantilenei, câteva personaje ale romanului lui Eliade încearcă să înţeleagă de ce femeia iubită de protagonist, Anicet, poartă numele de Una; unul dintre ei se gândeşte la Junona etruscilor, care se numea Uni, în vreme ce altul de gândeşte la Dialogul dintre Monos şi Una de Edgar Poe. Dar nu se ajunge la o explicaţie definitivă.
În 1960, după douăzeci şi şase de ani de la publicarea Întoarcerii din Rai, Mircea Eliade a revenit asupra versurilor din Cantilena, scriind într-o revistă a emigraţiei române: “Pentru Dan Botta, lumea devine reală atunci când începe să-şi reveleze structurile profunde, adică, atunci când ochiul spiritului începe să înţeleagă, dincolo de aparenţe, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrunzi în misterul unei nopţi de vară când ajungi să ţi-l revelezi ca în versurile din Cantilena: “’Pe vântiri ascult – Orficul tumult – Când şi ardică struna – Fata verde, Una, – Duce-i-aş cununa…’ Atunci cosmosul întreg îşi devoalează semnificaţiile profunde, căci vântul, luna erau semnul miturilor şi dramelor vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai exact: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etno-geografic întreaga Europă de Est (…) Dan Botta avea o slăbiciune pentru acest teritoriu (…) Într-un anume fel era o geografie sacră, pentru că pe aceste câmpii şi în aceşti munţi oamenii îi întâlniseră pe Apolo şi Dionisos, Orfeu şi Zamolxis” (16)
Relaţia dintre divinitatea supremă a dacilor şi activitatea lui Eliade a fost subliniată de Jean Parvulesco, care, apropos de “remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis”, scrie: “De altfel, chiar înainte de ultimul război, Mircea Eliade nu începuse el oare editarea unei colecţii de caiete de istoria religiilor intitulate chiar Zamolxis?” (17)
Pentru a reveni la “fata verde Una”, trebuie să cităm un alt pasaj din Spirala profetică, anume următorul: “Reamintesc că, în anumite grupări spirituale actuale dintre cele mai speciale şi mai retrase, în data de 7 iulie (să reţinem această dată) se ţin întruniri în cel mai mare secret pentru a o celebra pe “zeiţa verde” Una, cea infinit de absentă, infinit de îndepărtată, infinit de silenţioasă, dar care, în curând, nu va mai fi aşa” (18).
În “fata verde Una” evocată de Dan Botta, Eugène Ionesco a văzut o epifanie a Dianei, ataşată de mitologia legionară, probabil pentru că verdele era culoarea simbolică a Gărzii de Fier.
Dar trebuie spus, de asemenea, că în Dacia s-au găsit numeroase inscripţii dedicate Dianei (Diana regina, adevărată şi bună, melifica), cu care a fost identificată o divinitate traco-getică.
Trebuie adăugat că numele latin de Diana a dat în româneşte numele “zână”, în vreme ce Sfânta Diana a dat forma de plural Sânziene. Sânzienele sunt sărbătorite în noaptea de 24 iunie, o sărbătoare solstiţială ce coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Chiar această noapte este “noaptea de vară” pe care Eliade – în pasajul pe care vi l-am citit – a pus-o în relaţie cu versurile Cantilenei care îl bântuiau pe Jean Parvulesco.
Reamintesc de asemenea că Noaptea de sânziene este titlul unui roman al lui Mircea Eliade (publicat în 1955 la Gallimard cu titlul Forêt interdite) unde protagonistul, Ştefan Viziru, se află arestat cu legionarii la Miercurea Ciuc, exact aşa cum a fost Eliade.
Or, Jean Parvulesco a scris un text mistic care se cheamă Diana în faţa porţilor de la Memphis, publicat exact pe 7 iulie 1985 şi prezentat ca o liturghie a Dianei.
Cine este deci această Diana celebrată de Jean Parvulesco? După cum spune el, am putea s-o identificăm cu misterioasa “femeie acoperită de soare, cu luna la picioare şi încoronată de douăsprezece stele” (19) care se află în centrul viitoarei civilizaţii imperial eurasiatice.
Trebuie deci să subliniem o altă convergenţă esenţială între Mircea Eliade şi Jean Parvulesco. Este vorba despre recunoaşterea lor comună a destinului unitar al Continentului eurasiatic. În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade declara că a descoperit că în Europa “rădăcinile sunt mult mai profunde decât credeam (…) Aceste rădăcini ne relevă unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregii ekumene care se întinde din Portugalia în China şi din Scandinavia în Ceylon” (20)
Aproape simultan, Jean Parvulesco se angaja pe căile devenirii noii Europe mari-continentale, ale Imperiului Eurasiatic al Sfârşitului”.
* Am tradus prin „ţara ascunsă” expresia originală retroterra romena în italiană, respectiv, arrière-pays roumain în franceză. Este vorba despre „ţara din spate” (în germană, hinterland – termen cu valenţe geopolitice prea vădit economice pentru a fi potrivit aici) (n. trad.)
1. Fiasconaro e Alessandrini accusano. La requisitoria su la strage di Piazza Fontana e le bombe del ’69, Marsilio, Padova 1974, p. 231.
2. Fiasconaro e Alessandrini accusano, cit., p. 142.
3. André Paléologue, Le renouveau spirituel du “Buisson Ardent”, “Connaissance des Religions”, avril 1990, p. 132.
4. Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D.I.E. [Direcţia de Informaţii Externe] 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, Bucarest 1997, p. 42.
5. H. Sanielevici, Rasa lui Petrache Lupu din Maglavit, “Realitatea Ilustrată”, IXe année, n. 447, 14 août 1935.
6. E. Cioran, Maglavitul şi cealaltă Românie, “Vremea”, VIIIe année, n. 408, 6 octobre 1935, p. 3.
7. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, “Éléments”, 126, Automne 2007, pp. 54-57.
8. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, Guy Trédaniel, Paris 1986, p. 76.
9. Jean Robin, René Guénon. La dernière chance de l’Occident, Guy Trédaniel, Paris 1983, p. 9.
10. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, Guy Trédaniel, Paris 1985, p. 211.
11. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, cit., p. 335.
12. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, cit., p. 325.
13. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 255-256.
14. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 324-325.
15. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, p. 325.
16. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, “Prodromos”, 7, juillet 1967, p. 21.
17. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 325-326.
18. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 328.
19. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, cit., p. 53.
20. Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 70
Traducere de Cristi Pantelimon
Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/tara-ascunsa-a-lui-jean-parvulesco
EVREII LUI STALIN
De Larry Romanoff
Partea a II-a
Revoluția rusă din 1917
Trebuie să remarcăm mai întâi că Revoluția Rusă din 1917 nu a fost, în niciun fel, o revoluție „rusă”. A fost în întregime, 100%, o revoluție evreiască împotriva Rusiei și a poporului rus. Nativii ruși nu au avut niciun rol în planificare și au jucat un rol mic în execuția acestei imense tragedii, absolut unul dintre cele mai sângeroase și mai sălbatice evenimente din istoria recentă a lumii.
Nu atât revoluția ne interesează, ci evenimentele care au precedat și care au urmat ar trebui să ne atragă atenția. Evreii doreau cu disperare o revoltă pentru a distruge Rusia așa cum era, conform planului de control comunist la nivel mondial. De data aceasta, au planificat mult mai atent. Nu pare larg cunoscut, dar Troțki și câteva sute de evrei ruși care au fost expulzați din Rusia după revoluția eșuată din 1905, se aflau cu toții în SUA, primind pregătire pentru următoarea încercare și au primit literalmente mulți ani de antrenament.
Ele au fost finanțate în mare măsură de Jacob Schiff și Max Warburg, care au cheltuit peste 20 de milioane de dolari pentru pregătirea și finanțarea revoluției în sine. Asta ar fi aproximativ 750 de milioane de dolari astăzi, o sumă enormă de bani pentru vremea respectivă.
În martie 1917, Schiff și Warburg l-au trimis pe Lev Davidovich Bronstein, mai cunoscut sub numele de „Troțki” și grupul său de câteva sute de comuniști evrei, în Rusia, pentru a stimula o revoluție. În același timp, aproximativ 90.000 de evrei exilați s-au întors în Rusia din întreaga lume pentru a se infiltra în țară și a asista la revoluție, majoritatea schimbându-și numele evreiești pentru a se integra mai ușor în societatea rusă. Puteți vedea că aceasta nu a fost o întreprindere banală, ci una cu o planificare extinsă la nivel mondial dintr-o singură sursă – acea sursă fiind orașul Londrei.
Lenin a fost trimis prin Europa în Rusia cu faimosul „tren sigilat” cu încă 5 sau 6 milioane de dolari în aur (aproximativ 175 de milioane de dolari în dolari de astăzi). În același timp, Troțki a părăsit New York-ul la bordul navei S.S. Christiania cu aproximativ 300 de revoluționari evrei pregătiți intensiv, cu un tezaur uriaș de aur în mână, primul lor port de escală fiind Halifax, Nova Scoția. Guvernul canadian era conștient de complot și de identitățile acelor bărbați și l-a arestat pe Troțki și pe oamenii lui și le-a confiscat aurul.
Dar evreii au reacționat imediat și cu amenințări cu forța, cu William Wiseman de la Kuhn Loeb și celebra Casa „Colonel”, impunând o presiune enormă asupra Canadei pentru a-i elibera pe bărbați. Canada, lașă ca întotdeauna, a capitulat în fața presiunii și s-a conformat, Troțki apoi liber să se întâlnească cu Lenin și să continue cu planurile evreiești pentru Rusia. Aceasta este una dintre multele părți ale istoriei Canadei pe care niciun canadian nu are voie să le învețe.
În lumea asigurărilor autovehiculelor a existat o doctrină de atribuire a răspunderii pentru coliziuni, cunoscută sub numele de „ultima șansă clară”. Teoria a fost că, indiferent de cine a creat circumstanțele pentru un accident, dacă un șofer avea o ultimă șansă clară de a evita coliziunea, dar nu reușește să o exercite, vina va cădea asupra lui. Dacă adoptăm această doctrină, Canada a avut ultima șansă clară și poate fi apreciată întreaga vină pentru revoluția din Rusia și numărul enorm de victime care a urmat.
Revoluționarii evrei
Georgianul, Ioseb Besarionis dze Jughashvili (alias Joseph Vissarionovici Stalin), poate să fi fost puțin mai mult decât un frontman/om de fatada, adevărata putere din spatele tronului emanând din orașul Londrei și condusă de Jacob Schiff și Max Warburg. Unii istorici sunt de acord că Stalin a fost o simplă figura de profil, că Lazar Kaganovici (șeful evreu al CHEKA și fratele soției evreiești a lui Stalin) era cu adevărat responsabil. Mai mult de câțiva istorici par să accepte teza conform căreia toți evreii în poziții importante sub Stalin au fost cei care au luat de fapt deciziile și au determinat politicile.
Trebuie remarcat faptul că, în timp ce evreii reprezentau doar un procent minuscul din populația Rusiei, între 80% și 90% din toți revoluționarii ruși erau evrei și, în unele segmente precum Gulaguri și CHEKA, participarea evreilor a fost efectiv de 100%. Evreii au dominat în mod absolut întregul regim bolșevic după Revoluția din Octombrie Roșie din 1917. Aproape toți miniștrii din primul guvern sovietic erau evrei, iar puținii care nu erau, erau francmasoni, aveau soții evreiești și vorbeau idiș. „Revoluția bolșevică din Rusia a fost opera creierului evreiesc, a nemulțumirii evreilor, a planificării evreiești, al cărei scop este să creeze o nouă ordine în lume.” [12]
După cum sa menționat mai sus, aproximativ 90.000 de evrei din multe regiuni europene s-au revărsat în marile orașe ale Rusiei, pentru a primi funcții executive proeminente în toate sectoarele majore ale guvernului și economiei.
„Conform datelor furnizate de presa sovietică, din 556 de funcționari importanți ai statului bolșevic, printre care și cei sus-menționați, în anii 1918-1919 erau: 17 ruși, doi ucraineni, unsprezece armeni, 35 letoni [letoni], 15 germani, un maghiar, zece georgieni, trei polonezi, trei finlandezi, un ceh, un Karaim și 457 de evrei.”[13]
„Conform documentelor Departamentului de Stat al SUA, un grup de elite financiare evreiești puternice plănuiau răsturnarea țarului rus, Nicolae al II-lea, în 1916. Acești complotatori includeau Jacob Schiff, Mortimer Schiff, Felix Warburg, Otto Kahn și Isaac Zeelman. Ei au decis că Rusia ar trebui distrusă și va fi pus în aplicare un regim dictatorial comunist, supus dictaturilor evreilor internaționale.”[14]
Alexander Soljenițîn a scris: „Trebuie să înțelegi. . . . Bolșevicii care au preluat Rusia nu erau ruși. I-au urât pe ruși! Ei i-au urât pe creștini! Conduși de ura etnică, au torturat și măcelărit milioane de ruși fără nicio fărâmă de remuşcări umane. Revoluția din octombrie nu a fost ceea ce voi numiți în America „Revoluția Rusă”. A fost o invazie și cucerire asupra poporului rus.
Mai mulți dintre compatrioții mei au suferit crime oribile la mâinile pătate de sânge decât orice popor sau națiune a suferit vreodată în întreaga istorie a omenirii. Nu poate fi subestimat! Bolșevismul a fost cel mai mare măcel uman din toate timpurile. Faptul că cea mai mare parte a lumii nu cunoaște această realitate este dovada că mass-media globală în sine este în mâinile făptuitorilor. Nu putem afirma că toți evreii sunt bolșevici, dar fără evrei nu ar fi existat bolșevism. Pentru un evreu, nimic nu este mai insultător decât adevărul. Teroriștii evrei înnebuniți de sânge au ucis 66 de milioane în Rusia între 1918 și 1957.”[15]
Winston Churchill a scris: „Nu este nevoie să exagerăm rolul jucat în crearea bolșevismului și în realizarea efectivă a Revoluției Ruse de acești evrei internaționali și în cea mai mare parte atei. . . În instituțiile sovietice predominanța evreilor este și mai uluitoare. Iar partea proeminentă, dacă nu chiar cea principală, în sistemul terorismului aplicat de Comisiile Extraordinare de Combatere a Contrarevoluției (CHEKA) a fost luată de evrei, iar în unele cazuri notabile de către evrei.”[16]
„Revoluția mondială pe care o vom experimenta va fi exclusiv problema noastră și va sta în mâinile noastre. Această revoluție va înăspri dominația evreiască asupra tuturor celorlalți oameni.”[17]
CHEKA evreiasca
CHEKA evreiască a fost o forță de poliție secretă creată prin NKVD; machiajul său era aproape în întregime evreiesc. „Evreii dominau în mod deosebit în cea mai temută și însetată parte a aparatului de stat bolșevic, CHEKA, care era alcătuită din 250.000 de ofițeri”, toți evrei și, cu o putere nelimitată, Kaganovici și organizația sa CHEKA acționând ca „polițist, anchetator, temnicer, procuror, judecător și călău”.[18]
Lazar Kaganovici a fost șeful evreiesc al CHEKA și a fost renumit pentru epurările sale asupra celor care s-au opus controlului evreiesc asupra țării. Oricine îndrăznea să critice supremația evreiască a fost ucis fără milă, deoarece „antisemitismul” a devenit o crimă pedepsită cu moartea în Uniunea Sovietică.
În primul rând, CHEKA a adunat toate neamurile care nu au reușit să sprijine guvernul evreiesc, apoi i-au torturat și i-au ucis. Aceasta a inclus în special militarii și muncitorii guvernamentali, toți clerul creștin și oricine avea proprietăți evaluate la peste 10.000 de ruble.
Evreii care operau CHEKA nu numai că au exterminat toate aceste categorii de oameni, ci s-au specializat în tortură, metodele lor incluzând jupuirea oamenilor în viață, scalpul, ținerea în țeapă, spânzurarea, uciderea cu pietre, fiind „încoronați” cu sârmă ghimpată, legați de scânduri. și împins încet în rezervoare cu apă clocotită. A mai existat o altă atrocitate care a fost făcută în mod obișnuit sclavilor negri din America, aceea de a lovi cuiele într-un butoi mare de lemn, astfel încât vârfurile să iasă în interior, apoi așezarea unui bărbat gol în butoi, închizând-l în cuie și rostogolindu-l în jos.
Ei au folosit, de asemenea, ceea ce se numește „tortura șobolanului”, plasând un șobolan într-o cutie metalică cu fund deschis, atașată de abdomenul unui bărbat, apoi încălzind cutia metalică la roșu, moment în care animalul, înnebunit de căldură încerca să scape mâncând în corpul bărbatului.
Acești evrei s-au specializat și în torturarea și uciderea femeilor și a copiilor, violând în mod inevitabil femeile înainte de a fi ucise. Evreii CHEKA au cutreierat destul de deschis prin mediul rural răpind și ucigând copii, în cele din urmă exterminând întregi populații rurale. De asemenea, au incendiat multe sau chiar majoritatea bisericilor și au distrus majoritatea monumentelor creștine din Rusia, i-au transformat pe preoți în măturători de străzi sau pur și simplu i-au ucis de-a dreptul.
În cele din urmă, majoritatea clericilor creștini au fost uciși de evrei. „CHEKA evreiasca a exterminat sistematic pe cei bogați, clasa de afaceri, clasa educată inteligentă, toate segmentele de înaltă performanță ale populației, lăsând Rusia cu o populație de muncitori ignoranți, țărani și o elită guvernantă de evreimea puternică.”
De asemenea, evreii din CHEKA au ucis întreaga familie a țarului Nicolae al II-lea, „ultimul dintre Romanov”. Iakov M. Yurovksy, un evreu, a comis crimele. Troțki a raționalizat crimele drept „o măsură utilă, nu numai oportună, ci și necesară”. El a susținut că a dovedit că „a arătat tuturor că vom continua să luptăm fără milă, fără să ne oprim la nimic”. El a spus că execuțiile au fost menite „să sperie, să înspăimânte și să insufle un sentiment de deznădejde” în creștinii neamuri și, de asemenea, să le arate celorlalți evrei că „nu există întoarcere, că în față se află fie victoria totală, fie soarta totală”.
Gulagul evreiesc
Gulagurile constau din aproximativ 500 de lagăre de concentrare înființate sub CHEKA și utilizate în principal pentru muncă forțată, orice dizidenți din populație primind de obicei pedepse de la 5 la 25 de ani de muncă silnică. Yagoda a trimis sute de mii de oameni să lucreze la proiectul canalului Mării Baltice, unde nenumărati ruși, ucraineni și alții au pierit. Sistemul a fost creat și fondat de doi evrei, Naftaly Frenkel și Levi Berman, sub controlul direct al lui Genrikh Yagoda și cu lagărele comandate de evrei precum Rappoport, Solz și Spiegelglas, toți fiind amintiți pe larg în lucrarea lui. Soljeniţîn.
„Milioane de oameni nevinovați au fost închiși în aceste gulag-uri care au devenit în cele din urmă lagăre ale morții. „Prizonierii lucrau în aer liber și în mine, în regiunile aride și în Cercul Arctic, fără îmbrăcăminte adecvată, unelte, adăpost, hrană sau chiar apă curată. Au străbătut prin noroi la temperaturi sub zero-0C, au tăiat copaci cu ferăstrăile de mână, au săpat pe pământ înghețat cu târnăcoape primitive și au ridicat stânci uriașe cu unelte primitive. Alții extrageau manual cărbunele sau cuprul, suferind adesea boli pulmonare dureroase sau fatale din cauza inhalării de praf de minereu în timpul serviciului.
Acești prizonieri au lucrat până la 14 ore pe zi la proiecte masive, inclusiv Canalul Moscova-Volga, Canalul Marea Albă-Baltică și Autostrada Kolyma.
Înainte de moartea lui Stalin, aproape 20 de milioane de bărbați și femei au fost transportați în aceste lagăre din Siberia și în alte avanposturi, mulți dintre ei nu se mai întorceau niciodată. Prizonierii sufereau de foame, boală, violență și frig; un număr imens de oameni au murit.
Foametea nu era neobișnuită, deoarece prizonierii abia erau hrăniți suficient pentru a suporta o muncă atât de dificilă. Alți prizonieri au fost pur și simplu târâți în pădure și împușcați de gardieni fără motiv sau fără motiv.”[19]
NOTE:
[12] The American Hebrew, 1920
https://en.wikipedia.org/wiki/The_American_Hebrew
[13] Robert Wilton
https://sunray22b.net/robert_wilton.htm
[14] The Jewish-Led Russian Revolution
http://www.renegadetribune.com/the-jewish-led-russian-revolution/
[15] The Jewish-Led Russian Revolution
http://www.renegadetribune.com/the-jewish-led-russian-revolution/
[16] The Jewish-Led Russian Revolution
http://www.renegadetribune.com/the-jewish-led-russian-revolution/
[17] Peuple Juif, February 8. 1919.
http://fau.digital.flvc.org/islandora/object/fau%3A32504/datastream/OBJ/view
[18] Jewish Bolsheviks mass-murdered 66 million Christians in Russia
https://concisepolitics.com/2016/08/19/jewish-bolsheviks-mass-murdered-66-million-mostly-christians-in-russia/
[19] The Jewish-Led Russian Revolution
http://www.renegadetribune.com/the-jewish-led-russian-revolution/
Sursa: https://www.bluemoonofshanghai.com
Traducerea: CD