Nu pot avea înțelegere sau iertare pentru propagandiștii holocaustului
Din textul așa zis Testament semnat de Wilhelm Filderman, cel mai mult m-a impresionat fraza următoare:
„Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.”
Și mă întreb unde sunt consemnate aceste „mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa”! La un moment dat un ambasador SUA la București a anunțat că este interesat să afle despre acei români care în anii prigoanei anti-semite s-au arătat solidari cu evreii, le-au întins o mână de ajutor, salvatoare! Cunoșteam câteva cazuri și i-am scris excelenței sale, întrebându-l cum să procedez ca să-i fac cunoscute cele aflate de mine întâmplător despre „solidaritatea între români și evrei”! N-am primit niciun răspuns! Persoanele implicate, oameni în vârstă, au dat colțul între timp, iar eu nu m-am ostenit să consemnez relatarea „scenelor” respective! M-a apucat și un soi de lehamite: domnul ambasador, era evident, se trezise vorbind și el! Nu-l interesa de fapt subiectul!…
În contextul creat de minciunile ordinare scornite pe seama suferințelor evreiești, cei ce aveau de relatat „scene de solidaritate între români și evrei” s-au simțit în afara jocului, împotriva curentului denigrator la adresa românilor. S-au simțit timorați de avalanșa incriminărilor și s-au abținut să intre în discuție cu alt punct de vedere! Să intre în contra sens cu valul de minciuni scornite pe seama românilor anti-semiți din naștere! Așa că mărturiile acestora au rămas neconsemnate. S-au pierdut! Așa cum s-ar fi pierdut bunăoară și amintirea faptei al cărei erou a fost tatăl meu, Zaharia Coja, împreună cu prietenul său Alexandru Spiegel.
Despre evreul Alexandru Spiegel am găsit după 1990 o amplă relatare în Cartea Neagră a lui Matatias Carp. Potrivit cunoscutului scornitor de enormități, Alexandru Spiegel ar fi fost ucis de legionari la Hârșova, la început de ianuarie 1941, când legionarii l-ar fi expus la stâlpul infamiei o zi întreagă, după care l-ar fi ucis apoi pe bietul ovrei în bătăi crunte!… Citind paginile respective din mizerabila carte mi-am adus aminte că tata avusese un prieten evreu, Spiegel. Mai trăia maică-mea, am întrebat-o dacă știe ceva despre acest Spiegel și am aflat adevărul, cu totul altul:
Spiegel acesta a fost condamnat să stea zi lumină la stâlpul infamiei, în centrul urbei, expus oprobriului public. Vina sa – se pare că dosise alimente strategice pentru speculă, o mică găinărie, care atrăgea această pedeapsă educativă. Alături de evreul Spiegel, în aceeași zi la același stâlp al infamiei au mai fost expuși și trei țărani, pentru delicte minore, de același fel. Despre ce i se întâmpla evreului Spiegel s-a aflat la Constanța, printre alții a aflat și Zaharia Coja, prieten bun al evreului. Acesta, numitul Zaharia Coja, a luat o mașină „de piață”, adică un taxi cum se vor numi mai târziu, i-a încărcat portbagajul cu de-ale gurii și s-a dus la Hârșova, să nu-și lase prietenul singur, a descins la fața locului și au pus de un pic-nic hibernal. Din câte îmi dau eu seama, totul se petrecea la o zi după ce Zaharia Coja își serbase ziua de naștere, așadar acesta, mă gândesc eu, nu făcea altceva decât să respecte tradiția și să dea de băut de ziua sa. Încerc să-mi închipui scena, regret că n-am știut de isprava asta a tatei ca să-l fi descusut ca lumea, dar și din puținul care a ajuns la cunoștința mea pot spune că „scena de solidaritate” este extraordinară!…
Mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei… S-a pierdut amintirea lor. Nu a existat nicio preocupare din partea evreilor să le consemneze! Iar românii, conform tradiției strămoșești, după ce faci un bine, o faptă creștină, las-o uitată și mergi mai departe, nu-ți da singur prea mare importanță. A face o faptă bună ține de normalitatea vieții și a condiției de om. Nu are nimic extraordinar din punctul de vedere românesc. Zaharia Coja așa a văzut lucrurile.
Dar nemernicii de politruci ai holocaustului, care au scornit atâtea crime și abuzuri puse în seama românilor, numai ca să acrediteze minciuna criminală a holocaustului din România, sunt demni de întreg disprețul oricărui om normal! Nu-i pot ierta că au lăsat să se piardă mărturiile despre omenia de care evreii au avut parte de la românii de noi! Evrei care au urâțit lumea! Au murdărit imaginea Omului! Au depreciat valoarea ființei umane!
Așa ceva nu pot să iert!
Ion Coja
Alexandru Florian recunoaşte că vrea să rescrie istoria românilor
28 august 2015 de Radu Bălaşa
Într-un final, obosit de propriile minciuni, Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel”, afirmă răspicat, într-un interviu pentru revista Timpul de la Iaşi, ce au urmărit el şi ai lui prin Legea 217/ 2015 (dovedită antiromânească):
„Legea a avut şi are ca obiectiv redarea corectă a memoriei Holocaustului în spaţiul public. Pentru aceasta, avînd în vedere realitatea, legiuitorul a considerat necesar să prevină şi să limiteze, cum altfel prin interdicţii dacă societatea civilă nu are reacţii?, memoriile concurente. Pe acelea care, direct sau indirect, întinează memoria Holocaustului: negaţionismul, eroizarea lui Ion Antonescu, a simbolurilor sau elitei fasciste etc. .”
Cu alte cuvinte, legea ţinteşte contra istoriei româneşti, pe care încearcă să o desfigureze, dacă nu chiar să o îngroape cu totul. Sau, altfel spus: memoria publică trebuie să fie aia care vrem noi („Elie Wiesel” & Co), nu memoria adevărată a evenimentelor.
Învingătorii re-scriu istoria, iar comuniştii sînt încă învingători în România şi la 25 de ani de la căderea dictaturii Ceauşescu.
Un autodenunţ al lui Alexandru Florian
10 iulie 2014 de Claudiu Târziu
Alexandru Florian, şeful Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, face un autodenunţ, în revista22. Recunoaşte că a cerut eliminarea bustului lui Mircea Vulcănescu din Piaţa Sf. Ştefan, din Bucureşti, dar se plînge că a fost „turnat” pentru asta la „media extremistă” (a se citi presa cu conştiinţă naţională şi demnitate). Recunoaşte că demersul său a fost făcut în baza condamnării lui Vulcănescu de către o instanţă comunistă, care s-a pronunţat în virtutea unei legi abuzive, impuse de regimul sovietic învingător în al doilea război mondial. Mai mult, susţine că un stat de drept trebuie să ţină cont de toate legile, indiferent de contextul în care au fost date şi în care au funcţionat, chiar dacă e vorba despre legile unui stat totalitar, care nu are nimic de-a face cu statul de drept! În opinia lui Florian, condamnările dictate de instanţele obediente regimului totalitar sînt valabile ca şi cele pronunţate în democraţie!
Pe de altă parte, cînd îi vine la socoteală, Alexandru Florian (fiul ideologului marxist Radu Florian, militant comunist din ilegalitate şi apoi susţinător fervent al regimului comunist criminal şi ilegitim – recunoscut ca atare de statul român, prin documente oficiale) condamnă legislaţia unei dictaturi, în speţă cea introdusă de regimul mareşalului Ion Antonescu privitoare la evrei. Pentru aplicarea acelei legislaţii este găsit vinovat şi Mircea Vulcănescu, în calitate de subsecretar de stat la Finanţe. Nu contează că unele dintre legi erau menite să protejeze statul român, ca, de pildă, cele referitoare la românizarea întreprinderilor patronate de evreii condamnaţi pentru sabotaj.
Florian îl acuză pe Mircea Vulcănescu şi că a fixat regulile după care evreii să plătească o taxă pentru că nu executau serviciul militar. Şi ignoră că, în vreme ce evreii din România plăteau şi scăpau cu viaţă, românii mureau cu sutele de mii pe front, fără posibilitatea de a se salva contra unei sume de bani. Aşa o discriminare!…
Dincolo de aceste lamentări nejustificate, Alexandru Florian pare să uite că Vulcănescu nu a fost condamnat pentru acţiuni antisemite, ci pentru participarea la “agresiunea împotriva Uniunii Sovietice”. A fost o condamnare politică, adică în temeiul unei ideologii, dictate de exponenţii unei alte ideologii, învingătoare într-un război!
Alexandru Florian îl mai găseşte vinovat pe Mircea Vulcănescu pentru că “principala sursă a spiritualităţii lui a fost primatul statului etnocratic”. Nu ar vrea cumva acest domn, plătit din banii statului român pentru a desfiinţa personalităţi-reper ale românilor, să acuze şi liderii statului Israel pentru viziunea lor politică eminamente etnocratică?
Nu în ultimul rînd, Florian îndrăzneşte să minimalizeze crimele comunismului, să pună între paranteze martiriul din puşcăriile comuniste şi realitatea că, printr-o suferinţă atroce, asumată şi îndurată creştineşte, mulţi luptători anticomunişti s-au sfinţit. De altfel, să nu uităm că el este cel care a cerut şi a obţinut retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, acordat post-mortem, lui Valeriu Gafencu, Sfîntul Închisorilor, şi că a încercat să maculeze memoria altor martiri şi eroi, ca părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă şi Ion Gavrilă Ogoranu.
În fine, cu astfel de discursuri croite pe dubla măsură şi izvorîte dintr-o patimă alimentată ideologic, Alexandru Florian lezează mai mult interesele evreieşti în România decît un antisemit veritabil. Antisemitismul este provocat de atitudini ca aceasta, îndreptate contra unor valori româneşti de căpătîi. Nici o naţiune nu poate îndura la nesfîrşit să-i fie batjocoriţi sfinţii, martirii, eroii şi marii intelectuali.
Tot dezastrul care s-a abatut asupra ucrainienilor este rezultatul conspiratiei evreiesti in cirdasie cu Vaticanul. La fel si in Romanistan. De ce le functioneaza asa de bine strategia ? Pentru ca tradatorii interni sunt usor de gasit. Dovada cruciada vaccinarii . Haite de politruci si intelctrucii se intreceau in a vomita la televizor propaganda vaccinatoare .
Principalii dusmani ai romanilor , nu sint evreii , ci romanii insisi . Politistii care terorizau lumea pe strada nu erau evrei , ci romani get beget .