Amprenta unui gând

Un dar de zile mari

…astfel și-a dorit universitarul scriitor Ion Coja cartea sa „Preoți cu crucea în fruntea neamului” – editurile AEVEA-SEMNE, București, 2017 – mărturisire făcută în primele rânduri ale primului capitol: „În Ajun de Crăciun, mă îndeamnă gândul cel bun, pe deplin mulțumit și împăcat cu condiția mea de român și de creștin, să consemnez pentru aceeași bucurie și a altora, câteva dintre reperele sufletești pe care le port cu mine de ani de zile sau mai de curând. Le aleg pe cele care probabil lipsesc din mintea și sufletul celor care vor citi aceste rânduri și le ofer ca pe un dar de Crăciun, care să le întărească încrederea în ei înșiși, ca români și creștini”.

Citind cartea cu atenție, pe îndelete, ai revelația unei rugăciuni; de fapt, un mănunchi de rugăciuni, spuse la anumite ceasuri ale zilei, din care răzbat dragostea, credința și nădejdea românului în Cel de Sus pentru bunătatea cu care a fost sortit să existe în acest pământ binecuvântat și în această limbă în care poate vorbi direct cu Dumnezeu. Prinos rugăciunii, Ion Coja aduce sub ochii cititorului personalitatea unor mari anonimi care au slujit Cuvântul Domnului pâna la sacrificiu: preoți – și nu numai. Iată tulburătoarea faptă a unui asemenea anonim, „deconspirat” întâmplător de către un martor ocular (supraviețuitor printr-o minune). S-a petrecut în cel de-l doilea război mondial, în timpul luptelor de la Cotul Donmului (1942). Își amintește medicul combatant Iosif Niculescu: „A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acum o groapă imensă, în care au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. (…) Și preotul Popescu, era din Ștefănești-Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile – și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!”. Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conștiincios. Și l-au luat rușii prizonier”. Fără comentariu.

Exemple de preoți cu crucea în fruntea neamului sunt multe, sunt numeroase, în zbuciumata istorie a românilor – cele mai multe jertfiri petrecându-se în momentele de restriște, desigur (pe lângă jertfa pastorală de fiecare zi). Am în față câteva fragmente din Memoriile preotului iconom Vasile Ionescu, confesor al Regimentului 18 Gorj (publicate în revista „Memoria Oltului și Romanaților”, nr. 8/2018) care descrie dramele trăite de prizonierii români în lagărele germane din Stralsund, Tuchel, Czersk, Danzig și Lansdorf, în timpul primului război mondial. Citez: „Ajuns noaptea în Tuchel, am dormit într-o baracă de carton… prizonierii români mureau pe capete, câte 50-60-70-80 pe zi. Am găsit oameni din regimentul meu, din comuna mea, fini și nepoți, și mă durea inima când îi vedeam pe marginea prăpastiei. O săptămână i-am spovedit și grijit pe toți… Ajunseseră sărmanii oameni niște schelete mișcătoare… Am văzut mulți morți, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca acel al celor 2.400 prizonieri din Tuchel. Erau umbre. Erau adevărate stafii”.

Un alt spațiu de încercare a credinței jerfelnice preoțești – alături de numeroși mireni – consemnat de Ion Coja în cartea sa – îl constituie închisorile. Autorul aduce în atenția noastră cazul părintelui Leonte Radu din Sibiu, arestat de la propria-i nuntă, în primăvara lui 1941, și întors acasă după 24 de ani, vreme în care viitoarea doamnă preoteasă l-a așteptat cu nestrămutată încredere și sacrificiu de sine. Cu același prilej, autorul amintește și de Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”, izolat la Zarcă, rostind neîncetat Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.

Dintre mireni, scriitorul Ion Coja subliniază, între altele, sacrificiul liber asumat de către tinerii legionari Vasile Baciu (din Tecuci) și Ion Moldoveanu (din Ploiești) pe care-i numește „sfinții studenți”.

O caldă recunoștință pentru parintele Ioan G. Coman, profesor la Facultatea de Teologie din București, care, la un Congres Mondial de Istorie ținut înainte de 1980, în capitala României, i-a pus științific și sever la punct pe un istoric bulgar ce atacase problema Transilvaniei cu argumente în favoarea Ungariei, și pe un istoric sovietic care pusese problema Dobrogei în favoarea Bulgariei – salvând astfel onoarea țării și a istoricilor români, obligați să tacă și să înghită.

Un spațiu cuprinzător oferă Ion Coja minunatei întâmplări trăite la Mânăstirea Petru Vodă, din județul Neamț, păstorită de către părintele Justin Pârvu – eveniment comparabil, poate, doar cu întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, cu Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II și, mai târziu, cu Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel. Iată, într-un fel, cele patru puncte cardinale ale unei posibile direcții cojene (evident, pe lângă „linia de miră” a existenței sale: nețărmurita iubire față de Dumnezeu și față de de neamul românesc și destinul său). Ajungând, ca pelerin, pe 14 august 2009, la Mânăstirea Petru Vodă, Ion Coja este înștiințat de un călugăr, din partea starețului Justin, că este invitat să țină predica de a doua zi, 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Cu siguranță, un asemenea act (gest nu-i pot zice) numai un sfânt de talia părintelui Justin putea face. „Prin activitatea sa jertfelnică, părintele arhimandrit Justin Pârvu a dat speranțe celor aflați în suferință, pentru că el însuși a trecut prin multe suferințe, fiind deținut vreme de șaisprezece ani, apoi, supravegheat, hărțuit și prigonit de autoritățile regimului comunist ateu”. – după cum aprecia, recent, Prea Fericitul Părinte Daniel, în Mesajul rostit la împlinirea a o sută de ani de la nașterea părintelui Justin Pârvu, chemat la Domnul de șase ani. (ziarul „Lumina”, Ediția Națională, luni, 11februarie 2019). Ion Coja își intitulează predica „România, grădina Maicii Domnului” (apud Papa Ioan Paul II) – o emoționantă și convingătoare pledoarie pentru credința și noblețea românilor, ale căror fapte „cu siguranță au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului”… ca „să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare”. Predica îi oferă autorului – apelând, firesc, și la creștinul Eminescu – „concluzia care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii și bun creștin. Una fără alta nu se poate!”. Și continuă: …„sunt motive temeinice (pe care Ion Coja le analizează cu minuție, dar spațiul nu îngăduie o desfășurare a lor; cartea stând, de altfel, mărturie – n. n.) pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să rețineți că acestea sunt și motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredințându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naștem români! Un noroc mai mare nici că se putea!”. Sau, cum ar spune, dintr-o răsuflare, într-un efort de maximă concentrare filosofică, Mihai Eminescu: „Suntem români și punctum”.

Cartea „Preoți cu crucea în fruntea neamului” cuprinde și alte teme-rugăciuni, importante în viața și destinul acestui neam: despre Ortodoxia românească; Sfinții Voievozi Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu; graiul aromânesc; o minune din lagărul de la Buchenwald; Troița românească și Catedrala Mântuirii Neamului. Cartea se încheie cu replica profetului biblic Ezechiel: Dixi et salvavi animam meam („Am spus și mi-am izbăvit sufletul”).

Ion Andreiță