Nota introductivă: Recomand cu căldură acest text. Autorul ne pune în fața unei realități ignorate: numărul românilor care trăiesc ca minoritari în țările vecine este de trei ori mai mare decât numărul minoritarilor, al ne-românilor din România.  Niciun alt popor din Europa, poate că și din lume, nu se află în această situație. Concluzie implicită: în acord cu realitatea faptelor, România este un stat care are  motive serioase pentru a a spira la o lărgire a granițelor sale. (Ion Coja)
Cea mai tragică dintre consecinţele anului 1940 nu este pierderea, recuperabilă (dovadă, eliberarea Nordului Ardealului, în 1944), a unei mari părţi din suprafaţa României, ci a sentimentului de putere deţinut atunci. Pierderea facilitează lipsa de orientare în problemele generale ale românităţii, în interiorul ţării şi, cu atît mai mult, în afara ei.
În această privinţă, ignoranţa românului, politician amator sau mai puţin amator, este mare. Conaţionalii din ţările vecine sînt confundaţi, chiar în mod oficial, cu… diaspora. Reporterii, trimişi de pe cheiurile Dîmboviţei pe la Tighina, ca să constate asediul forţelor străine asupra celor două şcoli româneşti, cred că se află în Transnistria, deşi nu vor fi apucat să vadă Nistrul. Pretind că în Bender situaţia este chiar mai gravă decît la Tighina, fără să ştie că Bender este un alt nume, turcesc, preluat şi de populaţiile slave, pentru vechea cetate a lui Ştefan cel Mare. Ea nu se află în Transnistria, ci în Basarabia, ca fostă, poate viitoare reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume.
Dacă acesta este nivelul de informaţie al reporterului, care nu trebuie suspectat prea mult de intelectualitate, lucrurile nu stau mai bine nici în privinţa redactorului. Un asiduu editorialist, cunoscut datorită renumelui său, ca să parafrazăm, caută să acrediteze, timp de mai multe săptămîni, punctul de vedere al Moscovei. El oferă coloanele ziarului cetăţeanului Vladimir Belkovski, care propune un schimb, ca la mica publicitate, Basarabie contra Transnistrie. Campania jurnalului bucureştean se mai potoleşte, mai ales că Belkovski, revenit la Tiraspol, se arată mult prea partizan. În săptămînile de criză ale şcolilor româneşti de la Nistru, venindu-i rîndul la editorial, un altul are inabilitatea de a-şi urma patronul, pînă la adoptarea, în numele redacţiei, a mercantilismului belkovskian. Ideea tranzacţiei cu provincii este lăsată apoi, să mai germineze.
Poate că va da şi roade, ca atîtea proiecte imperiale, dar pînă atunci mai rămîne timp pentru cîteva precizări.
România este o ţară aflată în situaţia atipică de a fi înconjurată de membri ai etniei pe care o reprezintă, şi aceasta în proporţia considerabilă de aproximativ 1:3, faţă de numărul etnicilor români din ţară. Chiar dacă este vorba de ţinuturi europene, datele cunoscute sînt aproximative. Românii sînt relativ puţini la număr (cîteva zeci de mii) la nord de România (valea superioară a Tisei) şi la vest (SE Ungariei şi, mai departe, în Croaţia); mulţi la sud (în toate statele balcanice, locuind inclusiv în zone compacte, în munţii  din N Greciei şi S Albaniei), foarte mulţi (de ordinul milioanelor) în SV (Serbia de E, Bulgaria de NV, în Carpaţii timoceni), în NE şi E (Republica Moldova, Ucraina, pe o rază de cel puţin 600 km, socotind de la Iaşi). Această excepţională perihabitaţie a etniei va determina destinul statului român. Chiar dacă ea pare să conteze, în acţiunea politică a lui, la fel de mult precum cine ştie ce acord pentru evitarea dublei impuneri cu Togo sau cu Burkina Faso.
Transnistria care a rămas în Republica Moldova este echivalentul unui judeţ românesc mic (sub 4.000 km2). Şi pentru această apartenenţă politică, oricît de vagă şi de limitată, la românitate, s-au făcut sacrificii şi au căzut mii de vieţi omeneşti, nu doar în 1992. Ea reprezintă ceea ce rămîne în interiorul unui stat mai mult sau mai puţin românesc, Republica Moldova, după două milenii de invazii care au afectat populaţia autohtonă, socotind de la romanizare. Aceasta a cuprins şi populaţia geţilor de la Nistru şi Bug, ramura cea mai de răsărit a tracilor.
Pentru că realitatea istorică a autohtoniei populaţiei româneşti transnistrene îşi face loc cu greu, va fi inevitabilă polemica, cu etalarea dovezilor antropologice, arheologice, documentare. Tot astfel a trebuit să fie dovedită continuitatea etnică şi în cazul celorlalte spaţii romanizate. Începutul s-a făcut deja, mai ales la Chişinău, şi vom aminti lucrările istoricului Anton Moraru, de pildă sinteza Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria, 1812-1993, apoi studiile găzduite de reviste precum Cugetul (inclusiv numere speciale dedicate temei), Patrimoniu, Literatura şi arta, datele adunate de către Societatea Culturală “Transnistria” din acelaşi oraş.
Realitatea etnică a zonei s-a mai exprimat şi pînă acum pe plan politic. Cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora, în vremea lui Alexandru cel Bun, capul de bour. În secolul al XVII-lea, Gheorghe Duca a fost, câţiva ani, stăpîn şi al Moldovei şi al Ucrainei zise a hanului (tătar), stabilindu-şi curţi domneşti la Ţichinăuca, peste Soroca, şi la Nemirov, peste Bug. Moldovenii din stînga Nistrului plăteau birul curţii din Iaşi. Rapoartele, consultabile în arhive, ale armatelor ruseşti din secolul al XVIII-lea, afirmă în mod clar, cel puţin pentru interfluviul Nistru – Bug, existenţa în primul rînd a populaţiei româneşti, şi, în mai mică măsură, a celei tătăreşti.
Ignoranţa dă însă tonul comentariilor, în cetatea lui Bucur şi prin împrejurimi. Dacă nu ştim noi că, la cîteva ore de capitală, malul drept al Dunării vorbeşte româneşte, de unde să mai ştim că transhumanţa înseamnă şi sate întemeiate, de la Jina şi Răşinari la Rostov pe Don şi Saratov; că la Dalnic, în 1941, Armata română a avut în faţă şi unităţi sovietice de români din Crimeea; că pe malul stîng al Bugului se află aşa-zisa anomalie etnică românească, formată din zeci de sate şi descrisă pe vremuri de Nichita P. (Vlaicu) Smochină (1894-1980), primul român transnistrean cu doctorat la Sorbona; că acesta călătorea pînă acolo, din sat în sat, schimbînd numai vorbe româneşti; că Voznesensk este la origine Socola, întemeiat de familii din această mahala a Iaşului; că un afluent al Bugului se numeşte Vaslui; că în Donbas, la graniţa ucraineano-rusă, încă se găsesc sate româneşti, lipsite, cum altfel, de dreptul la identitate! Spiritul de frontieră, manifestat aici, înainte cu sute de ani faţă de americanii ajunşi în Vestul sălbatic, de către români şi slavi reducînd prezenţa turanică, nu mai este alimentat decît de o parte.
Una dintre puţinele consecinţe pozitive ale înaintării Armatei române, alături de cea germană, dincolo de Nistru a fost monitorizarea etniei româneşti din aceste spaţii. Arhiva a fost însă distrusă, în mare parte, în urma ocupaţiei sovietice de după război – a se vedea, totuşi, Românii de la est de Bug, de Anton Raţiu, 1994.
Românii transnistreni au rămas, la 1918, ca şoarecele în gura motanului, după vorba ţăranului Toma Jalbă, care, ca membru al delegaţiei transnistrene, a exprimat dorinţa acestora de a se alătura Unirii hotărîtă atunci de românii dintre Prut şi Nistru. Adunările populare decise şi pentru Transnistria, pentru a îndreptăţi voinţa populaţiei, nu au mai avut loc, datorită războiului civil dintre trupe alb-gardiste, independentiste ucrainene şi sovietice bolşevice, care a devastat cumplit provincia. În aceste condiţii, grănicerii români s-au stabilit pe Nistru, nu mai departe. În anii următori, mii de refugiaţi, în primul rînd români transnistreni, vor trece în dreapta rîului. Mulţi ajung atinşi de gloanţe, alţii odihnesc şi acum în albia sa.
La războiul civil au participat, de partea învingătorilor, şi detaşamente conduse de V.Kotovski, considerat ulterior erou sovietic, cu străzi, fabrici, localităţi care i-au purtat numele. Existenţa forţei armate controlate de acesta a fost unul dintre motivele pentru care URSS, stat în curs de formare, a acordat, în 1924,  un grad de autonomie (gîndit, iniţial, la nivel de republică unională) pentru moldovenii rămaşi la răsărit de Nistru. Teritorial, această autonomie a cuprins o mică parte din zona etnică românească, şi anume 7.516 km2, în extensia maximă a RSSA Moldoveneşti de la 1930. De asemenea, în mai multe sate româneşti din largul cuprins al Ucrainei de Sud au fost acceptate clase primare în limba română, biblioteci naţionale, iniţial în alfabet latin. Epurările din anii următori au redus acest grad de autonomie. S-a căutat, ca şi în Basarabia ocupată mai tîrziu, a se altera limba română literară (curentul “madanist”, un fel de pumnism primitiv, era cel mai puţin nociv).
Aşa cum se ştie, în 1940, după ocuparea unei părţi a României, RSSA Moldovenească a pierdut jumătate din suprafaţă, inclusiv vechea capitală Balta, în favoarea Ucrainei, păstrîndu-se doar şase raioane, în lungul Nistrului. Alăturate fiind de teritoriile româneşti din Basarabia centrală,  care nu au fost preluate de către RSS Ucraineană, ele au format RSS Moldovenească, Republica Moldova de astăzi. Manevre înjositoare de spaţii şi destine, şi avem să ne reproşăm în veci a nu le fi putut evita!
Populaţia românească din partea ucraineană a Transnistriei este practic ignorată, atît de România cât şi de către Republica Moldova.  Ucraina nu îi acordă drepturi naţionale, cu toate că suprafeţe etnic româneşti persistă pînă la Bug şi dincolo de el. În mica Transnistrie a Republicii Moldova, conform datelor oficiale din 1989, moldovenii, ajunşi, de cîţiva ani, în centrul intereselor geopolitice mondiale, constituie majoritatea relativă (40% din populaţia de 600.000 locuitori). În mediul rural ei reprezintă majoritatea absolută a populaţiei, într-unul dintre raioane (Grigoriopol) chiar în proporţie de 9/10.
Regiunea este confundată cu limitele controlului politic al regimului  ilegal de la Tiraspol, cu toate că nu se suprapune cu ele. Mai multe sate din partea centrală, către Dubăsari, se află sub jurisdicţia Republicii Moldova. De fapt, ele despart Transnistria, fîşie de pămînt nicăieri mai lată de 10-20 km, într-o parte de nord şi una de sud. Separatiştii încearcă a compensa lipsa de continuitate teritorială prin folosirea forţei. Aşa ajung ţăranii în căruţe, care îndrăznesc să treacă şoseaua Rîbniţa-Tiraspol, spre ogoarele satelor lor, să fie întîmpinaţi de blindate, li se cer… taxe de trecere, în cifre astronomice, recolta devine inaccesibilă şi putrezeşte pe cîmp etc.  În ultima vreme, românilor transnistreni li se sapă şanţuri în jurul vetrelor de sat, pentru a fi consemnaţi acolo. În acelaşi timp, în dreapta Nistrului, în Basarabia, există un cap de pod al regimului separatist, cel mai important cu putinţă, constituit în primul rând din municipiul Tighina (cele mai multe dintre satele din jur au rezistat atacului separatist din 1992). Oamenii care încearcă să menţină valorile morale, eventual chiar spiritul creştin, în asemenea condiţii, sînt de considerat drept eroi.
autor: Ioan Răducea