surena
151 aprobate
surena_surena@outlook.com
92.85.42.202
E un comentariu mai vechi din 2013, l-am găsit întâmplător, mi se pare atât de actual încât îl redau mai jos. Unii o să-l considere nostalgic, o să-l înfiereze cu mânie proletară tipic liberalismului altoit cu neomarxismul, adică un hibridul vremurilor de azi, alții, probabil, nu o să-l aprecieze pentru că, fiind mai tineri, nu au prins perioada de ”tristă amintire”, dar cu siguranță că vor fi și cei care vor cugeta, nu neapărat la ”adevărurile” ori ”neadevărurile” spuse mai jos de iconoclast,vor cugeta la trecerea ireversibilă a timpului și la modul cum ne schimbă vremurile, sau dimpotrivă, la rezistența omului la schimbare în vremuri de rătăcire a minții, dar mai ales a spiritului .

*

Nu există întoarcere din rătăcire…..

Cu toții ne luăm patria ca fiind un dat, ceva ce ni se cuvine, obiectul nostru de înjurat și vinovatul de serviciu pentru toate problemele noastre (majoritatea popoarelor îşi înjură guvernele: noi ne înjurăm patria). Totuși, ar trebui să ne uităm mai atent la experiența popoarelor de lângă noi. Dintre care unele și-au pierdut-o. Înjurați-o sau iubiți-o cât mai e timp, că nu se știe cât o s-o mai aveți.

În anii ’70-’90 am considerat locuințele ieftine, chiriile modice, locurile de muncă, drepturi de la sine înțelese, lucruri care ni se cuvin. Pe astea nu dădeam doi bani, important era că aveam program prea scurt la TV, nu se dădeau filme mișto și nu aveam blugi. Nu zic că penuriile de tot felul din anii ’80 (dar numai din anii ’80: înainte era abundență, fără glumă) nu ar fi fost o problemă, dar noi doar pe astea le băgam în seamă: ce nu aveam, nu ce aveam. Ca urmare, am pierdut și ce aveam.

Încă învățământul gratuit, asistența medicală, transportul în comun cât de cât funcțional, utilitățile de tot felul, pensia și poștașul care ne aduce pensia acasă, ni se cuvin toate și nu oricum ci la înalți parametri de calitate. Și le înjurăm, ne batem joc de ele, idioți utili în slujba celor care ne așteaptă după colț cu “soluția” – să facă și cu astea ce-au făcut cu industria și agricultura.

Măcar rezultatele pe care le-au obținut cu reforma economică deja dusă la bun sfârșit, după același gen de soluții și de discurs, ar trebui să ne pună pe gânduri. Și ne cam pun. Dar ne mulțumim cu asta – cu gânduri și poate câteva invective.

Prostiile pe care le facem și pasivitatea cu care acceptăm ca toate să ne fie luate pe rând sunt, fiecare, pași pe un drum fără întoarcere, pași pe drumul rătăcirii noastre prin deșert spre o țară a făgăduinței cu care am fost prostiți (ca să ne fie bine trebuie să ne fie mai întâi rău, adică să traversăm deșertul). Acceptăm pierderile ambalate în nume frumoase – reformă, management, privatizare, descentralizare, eficiență, Europa, Occident, elite, libertate, inițiativă, etc.

Și ne bucurăm că avem iată zeci de canale de televiziune, gazon rulou în parcuri, mașini de import, internet. Ne-au cumpărat cu mărgele de sticlă, măcar belciuge-n nas să ne punem. Și chiar am început s-o facem, o fac puștii noștri: nu doar în nas ci și în urechi, în sprâncene, pe limbă, etc.

Pustiul tranziției României spre Neverland este bine descris de textul “de sertar” al lui I.D. Sîrbu despre rătăcirea evreilor:

“Sommer, cu care împart ghetoul meu din Isarlâk, îmi spune amărât:
«Te asigur că, după ce am trecut peste Marea Roşie, după ce am rătăcit 40 de ani în pustiu, hrănindu-ne cu ce ne pica din cer, majoritatea ne-am zis: «Ce bine trăiam noi în robia aceea egipteană!» Dar nu ne-am mai putut întoarce. Nu există întoarcere din rătăcire.»( I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol I, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 22)

La fel au ajuns majoritatea românilor, rușilor, moldovenilor, bulgarilor și altora să-și spună: ce bine trăiam noi în robia regimului ăluia criminal comunist!

Din păcate, industria și agricultura care au dispărut nu se mai întorc. Infrastructura care a început să fie distrusă nu se mai întoarce (se vorbește despre km de autostradă construiți, dar prea puțin despre km de cale ferată dezafectați, despre spitale, policlinici și dispensare închise, mine închise, sisteme de irigații și ferme distruse deja de 20 de ani, sisteme de termoficare abandonate, etc.). Cel mai grav, nu se vorbește despre secarea potențialului intelectual al românilor, prin lipsa de utilitate aproape a oricărei pregătiri superioare tehnice (TCM, aeronautică, metalurgie, chimie – iată câteva domenii în care locurile de muncă aproape au secat) și nu numai. Astăzi, studiile superioare au ajuns aproape complet inutile – le faci mai mult așa, ca să ai diplomă de intelectual și în speranța că ai să-ți găsești poate de lucru peste hotare. Economia nu mai cere decât forță de muncă slab sau mediu calificată. Muncă brută sau cel mult la nivel de studii medii.

Alții au rătăcit mai rău ca noi. Rușii au reușit performanța ca, înainte de a pierde toate astea, să-și piardă din capul locului țara. Noi în fapt aproape am pierdut-o, probabil o s-o pierdem și cu numele abia la urmă.

Pierderea patriei și imposibilitatea întoarcerii din rătăcire sunt resimțite dureros de foștii sovietici, fie ei ruși sau moldoveni, de pildă.

Iată acest sentiment la Andrei Makine:

“Sutov simte dintr-o dată cu violență că nu va aparține niciodată acestei lumi rusești care renaște astăzi (…) în patria sa. Va rămâne până la sfârșit într-un trecut din ce în ce mai disprețuit și dealtfel, din ce în ce mai puțin cunoscut. O epocă pe care o știe de neiertat și în care trăiau, cu toate acestea, câteva ființe ce vor trebui salvate cu orice preț de la uitare.”(Andreï Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, Ed, Polirom, Iaşi, 2010, pp. 221-222)

Iată-l și la Vasile Ernu:

“Privind înapoi îmi dau seama că odată cu dispariția Uniunii Sovietice și a comunismului s-a pierdut ceva. N-aș putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile și de a trăi viața de zi cu zi. Poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit mod de a suferi. Nu sunt capabil să identific pierderea, trăiesc însă tristețea acestei pierderi. Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esențial din experiența noastră umană. Însă această pierdere nu poate fi nici înlocuită nici reabilitată. Cu un oarecare efort, această pierdere nu poate fi decât înțeleasă.
Din când în când mai vreau să iau un bilet spre URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi reamintesc că așa ceva nu se mai vinde. Niciun tren, niciun avion și niciun drum nu mai duc spre URSS pentru simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita țara este legată de memorie.”(Vasile Ernu, Născut în URSS, Ed, Polirom, Iaşi, 2010, pp. 9-10)

Iată deci și la Makine și la Ernu sentimentul pierderii ireparabile, al drumului fără întoarcere evocat de evreul Sommer în “Jurnalul …” lui I.D. Sîrbu.
Nu știu dacă jurnalul lui Sîrbu redă o discuție reală cu un amic evreu sau personajul Sommer e totalmente fictiv.
Dacă este vorba de o discuție reală cu un evreu, avem la el acest sentiment al pierderii ireparabile, al rătăcirii fără întoarcere și la vreo 3000 de ani după ce aceasta s-a produs. Noi, est-europenii, suntem doar la 20-22 de ani după.
Oare timpul va vindeca rănile, sau trauma va căpăta proporții mitice?
Deja, în condițiile unei istoriografii percepute ca fiind politizată, coruptă și în evident conflict cu realitatea, ale unei condamnări pronunțate de o comisie lipsită de credibilitate și politizată, trecutul comunist are tendința de a se transforma într-un fel de “time long ago – a time of myth and legend”
Sursa: iconoclast