11:49 (acum 11 ore)
către eu
”Nu există doi, există numai unu”
De la Petre Țuțea am auzit această vorbă: nu există doi, există numai unu. I-o atribuia lui Parmenide. Mai apoi, încercând să verific, n-am reușit să dau peste confirmarea întocmai a acestei fraze, în textele lui Parmenide. Probabil că n-am căutat destul. Oricum, am trăit ani de zile cu convingerea că încă din antichitatea presocratică s-a știut că nu există doi, există numai unu. Puține sunt vorbele mai adânci, pe cât de derutante, pe atâta de adevărate. Chiar dacă este vorba de două înțelesuri – ceea ce ar însemna o contradicție în sine a acestei fraze, cele două înțelesuri sunt la fel de adevărate. La fel, adică adevărate în același mod tulburător, tulburător de adevărate.
În comentariul frazei de mai sus este util să ne aducem aminte că doi este, pentru matematicieni, primul număr. Cu doi se începe numărătoarea, numeralul. Una din dovezi este și aceea că numeralul ordinal începe cu doi: al doilea. De la unu nu există derivat, primul fiind, ca și întâi, adjectiv, nu numeral. Aici, gramatica și matematica sunt într-un acord total. Și subtil. Făcând aceeași greșeală: numărătoarea! Căci există un punct de vedere, un unghi din care, privind lumea, să constați că, într-adevăr, nu există doi! Adică nu există două orice ar fi ele perfect identice ca să le numeri și să spui două: două fire de nisip sau de iarbă, doi nasturi, doi oameni, două pronunții identice. De fiecare dată, cercetat bine, orice un/o se dovedește a fi fără pereche! Unic! Diferențele sunt uneori mai mici, alteori mai mari! Dacă nu avem voie să numărăm ori să adunăm merele cu perele, deoarece diferă unele de altele, nimic nu ne ajută să precizăm vreo regulă potrivit căreia de la un anumit grad de asemănare să nu mai conteze diferențele și să putem număra liniștiți: doi, trei etc. Aplicând regula asemănării perfecte, totale ca motivație a lui doi, ne e ușor să constatăm că nu există doi, există numai unicitatea a tot ce există și care există numai ca unu.
Acesta ar fi unul din sensurile cu care putem înzestra titlul acestor rânduri. Celălalt înțeles – evit deci să mai spun că ar fi al doilea înțeles, se deduce ușor și din ortografierea diferită: Nu există Doi, există numai Unu. Îndeosebi scrierea lui unu cu majusculă este lămuritoare: principiul unic, zeul unic, Dumnezeu atoatefăcătorul. Acest sens îl atestă cel mai des fragmentele parmenideice care îl conțin pe unu, în ideea că în toate cele văzute și nevăzute poate fi recunoscut același Unu, mai mult decât numitor comun a tot ce există, ci ca o amprentă și matrice deopotrivă, revărsarea la infinit a diversității de forme neputând să-l ascundă pe Unu decât pentru neinițiați. Pentru noi, ceilalți, care nu ne lăsăm amăgiți de lumea celor văzute și pipăibile, recunoaștem pretutindeni același ceva, care este unu singur, nu sunt doi, deci nici mai mulți, așa cum și Universul acesta este unul singur, al doilea nu mai există, ceea ce ar însemna să mai dăm încă un înțeles frazei puse în discuție. Dar ar fi prea mult din partea noastră, așa că rămânem, în oferta noastră epistemică, la lectura clasică, pe care însăși învățătura lui Parmenide o propunea și care și-a aflat încununarea în Crezul creștin, anticipându-l cu vrednicie.
*
În materia noastră, constatarea că nu există doi a fost făcută în modul cel mai ”revoluționar” de către foneticieni, la sfârșitul secolului trecut, când, exersând pe aparatele de înregistrare a vocii umane, au descoperit că nu există doi oameni care să pronunțe la fel același fonem, ba, mai mult, chiar aceeași persoană nu pronunță de două ori întocmai la fel același fonem, același cuvânt. Nu există deci două pronunții absolut identice a aceluiași fonem… Evident, fiecare ins are un timbru personal, al vocii sale, astfel că diferențele de rostire de la o persoană la alta sunt sesizabile și cu urechea liberă, fără vreo aparatură specială. La vremea aceea, mirarea foneticienilor a fost să constate că nici măcar aceeași persoană nu pronunță de două ori la fel același cuvînt, același fonem. Firește, dinaintea acestei diversități infinite și totale (prin diversitate totală s-ar înțelege tocmai împrejurarea că nu avem nici măcar două pronunții identice), foneticienii și-au pus problema criteriilor după care vorbitorii reușesc să reducă această infinitate de pronunții reale, fizice, la un număr finit, de ordinul zecilor, al ”claselor” de sunete, al fonemelor. Reducerea variantelor la invariante funcționează impecabil, dar nu prea suntem în stare să explicăm cum. Cum de se înțeleg oamenii între ei dacă de fiecare dată semnalul sonor – le signifiant – este rostit într-un fel unic, irepetabil? Cum mai poate funcționa codul lingvistic în asemenea situație? (Dat fiind că regula de funcționare a codului de semne este ca unui anumit, deci același, semnificant să-i corespundă un anumit semnificat, mereu același.)
Nu mult după intrarea lingvisticii în această înfundătură din care nici până azi nu a ieșit (vezi infra, ), prin simpatie sau simetrie avea să se constate că și celălalt termen al semnului lingvistic, le signifie (semnificatul), diferă de la un vorbitor la altul și chiar același individ atribuie înțelesuri diferite aceluiași cuvînt, nefiind vorba de cuvinte polisemantice, ci de înțelesul conotativ (după Bloomfield), adică acea amprentă persoanlă, care colorează sau… parfumează altfel înțelesul unui cuvînt, în funcție de experiența de viață a fiecărui vorbitor. Caz limită, cuvîntul eu, care ”înseamnă” de fiecare dată altceva în funcție de persoana care îl rostește. Iarăși, aceeași întrebare: cum de ne înțelegem? Sau, împinsă puțintel mai departe: oare chiar ne înțelegem?
Împinse până la ultima consecință, cele de mai sus ne obligă să constatăm că fiecare act de comunicare este un moment unic, irepetabil, atât în planul semnificatului, cât și în planul semnificantului. Mai mult chiar, se poate ușor dovedi că fiecare vorbitor stăpânește parțial limba maternă, iar această ”parțialitate” diferă de la un ins la altul. Există asemenea diferențe în toate planurile posibile. Bunăoară, frecvența unităților limbii, a procedeelor sintactice etc. diferă de la un ins la alt ins, fiecare dintre noi vorbind o variantă a limbii materne care niciodată nu coincide întru totul cu varianta practicată de alt vorbitor. Doi inși nu vorbesc la fel limba despre care ei știu că le este comună. În toate privințele această limbă diferă de la un vorbitor la altul, nu există doi care s-o vorbească la fel, încât nu este deloc ușor să precizăm în ce fel doi oameni vorbesc aceeași limbă!
Am pronunțat cuvîntul magic, același (aceeași). Este unul dintre cuvintele cele mai folosite, cu toate acestea ne este aproape la fel de greu, oridecâteori îl folosim, să motivăm ”științific”, demonstrativ, argumentând ”fără rost” temeiurile pentru care spunem că două obiecte sunt identice, drept care le și numim la fel. Am ajuns astfel la problema problemelor: problema identității.
Evident, nu ne propunem s-o rezolvăm, ci, dimpotrivă, să ilustrăm cu exemple noi eșecul a ceea ce se numește cunoașterea științifică, acea cunoaștere întemeiată pe exactitatea cuantificării, pe experiment, pe aparatură de măsurare a feluriților parametri considerați relevanți etc., etc.
Ne-am putea mulțumi cu exemple dintre cele mai banale: desfid pe orice om de știință că mi-ar putea oferi suportul științific al faptului că nu confund un câine cu o pisică. Mi-ar fi greu să explic cuiva, cuiva care n-a văzut în viața lui vreun câine sau vreo pisică, prin ce se aseamănă un pechinez cu un ciobănesc alsacian, deosebindu-se astfel în același fel de vreo pisică. Câinele, știm cu toții, latră, iar pisica miaună. Dar ca să recunosc că un patruped este câine nu am nevoie să îl aud că latră, nu miaună. Ș.a.m.d. Strict științific, cineva îmi va dovedi că formula genetică diferă la câine de pisică, ori compoziția sângelui. Dar pentru mine, care nu fac asemenea analize, aceste criterii nu au nicio valoare, nu de ele mă folosesc atunci când nu confund un câine cu o pisică. Ci de altceva. Dar nu pot preciza, cu atât mai puțin în termeni științifici, care este motivația funcționării fără greș în mintea mea a distincției câine/pisică sau, din altă perspectivă, care sunt criteriile după care pun în aceeași clasă câinii și în alta pisicile.
Ion Coja
Unul, primul, intaiul nu pot fi inceputul pentru ca totul a inceput de la zero.
Si nici zeroul nu este numeral, nu-i asa?
Numeralogia nu a inceput de la numerale ci de la numere, cele cu care se joaca matematica care in felexibilitatea sa inteligenta a adoptat mai tarziu si Zero, gramatica mai are inca timp.
Dar cine a fost primul Ivan-ul rus sau cel ukrainean?
Пошёл на турбинка, черти! Быстрое!
PAȘOL NA TURBINKA, CERTI! BASTROE! ~ Intrati in traista diavoli! Rapid!
De Mihai Buznea
N-avem încotro și trebuie să recunoaștem: suntem prea mici pentru un război atât de mare, chiar dacă nu ne aflăm în avangarda ostilităților, ci doar tropăim-tropăim pe lângă unul dintre combatanți jucând rolul de sparing-partner. Dăm totul și primim în schimb numai șuturi prin părțile dorsale. Iar asta se cheamă solidaritate cu cei aflați în suferințele nemeritate ale războiuui și de la care ne-am putea dori/aștepta măcar la recunoașteri și aprecieri de complezență, nicidecum la atitudini de sfidare, ori și mai grav – de provocare și ne-socotire a drepturilor naționale legitime și demnității noastre.
Pentru că, în ceea ceea ce ne privește, conflictul politico-militar ruso- ucrainean scoate la suprafață adevăratele fațete, nebănuite, ale unor relații cu vecinii noștri de la nord-est. Care relații nu au fost niciodată de fair-play reciproc, ci mai degrabă unele de acceptare convențională. Fățarnice. Numai că declanșarea ”operațiunii speciale” de către celălalt vecin de la Răsărit a avut, și are în continuare pentru noi, efectul loviturilor de bumerang care ne trimit, volens-nolens, la sensurile și accepțiile conținute și de mărturisirile marelui gânditor antic Seneca: “Prietenia sfârșește acolo unde începe neîncrederea”. Și unde interesul poartă fesul.
Cum au înțeles românii să-și manifeste sentimentele de afecțiune față de ucrainenii urgisiți de ostilitățile militare știe foarte bine fiecare dintre noi: exodul a
peste 3,5 milioane de refugiați, pe care i- am primit nu doar cu pâine și cu sare, ci
mai ales cu sentimente de înțelegere și împărtășire a dramelor lor de dezrădăcinați. Oferindu-le tot ceea ce omenește era necesar și posibil: îmbrăcăminte, hrană, adăposturi, locuri de muncă, școli și grădinițe, translatori, un
post de televiziune, indemnizații financiare de susținere pentru familii, liniștea și certitudinea fiecărei zile până când li se va împlini miracolul reîntoarcerii acasă.
Căldura sufletelor noastre. Aproape trei sferturi de milion dintre aceștia au rămas
la noi. Ceilalți și-au purtat pașii spre alte zări mai promițătoare. Deie Domnul să fie
bine și frumos omeniți și pe-acolo! Spiritul creștin românesc s-a dovedi a fi, și de
această dată, acela de vibrație pentru cei oropsiți și de împărtășire a suferințelor
lor. Și nu o spunem din mândrie pentru a ne atrage laude și răsplată pentru faptele
creștinești, ci pentru că ele s-au împlinit la vederea tuturor, de la sine. Toate acestea se numesc, așadar, prietenie. Și hrănesc bucuria.
Știm, însă, și că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, conform preceptului
”bine faci, rău găsești”. Așa ne trebuie, atrăgându-ne osânde fiindcă cu niciun
chip nu ne învățăm minte că pentru toți și peste toate lucrurile există o limită peste
care așteptarea și răbdarea încetează să mai fie o virtute. Hrănindu-ne și cu iluzia
(deșartă) că apele agitate ale Dunării se vor liniști de la sine chiar și pe controver-
satul canal Bâstroe – unde vecinii de hotar, ucrainenii, își croiesc și recroiesc
căi de navigație ce pun în pericol nu doar ecosistemul deltei, cât și interesele economice ale românilor.
Cu binecuvântarea conducătorilor lor de la Kiev și sub acoperirea stării de necesitate provocată și întreținută de conflictul militar,
deopotrivă de politicile naționalist-suveraniste promovate. Slava Ukraine! Iar
politrucii noștri de toate soiurile se întrec, și ei, a le face slavă, și parte, prin cedări, renunțări și favoruri oferite pe tipsii asezonate cu cele mai neverosimile motivații, de parcă ar fi stăpânii unici și de drept ai țării. Fiind, de fapt, slujitori slugarnici și complici ai altora.
Canalul Bâstroe e doar un episod, cel mai recent și cel mai fierbinte, al acestor temeneli cu iz de parteneriat condiționat începute cu tratatul de la Neptun, din Iunie 1997, prin care se renunța la suveranitatea statală asupra Insulei Șerpilor. Episoadele ”de răspuns” ne sunt arhicunoscute: prigoana românilor din
ținuturile Bucovinei de Nord, limitarea accesului copiilor români la școlile cu
predare în limba natala și reducerea numărului acestora, demolarea statuilor
eroilor noștri și schimbarea denumirilor de străzi cu nume românești, asaltul asupra
bisericilor creștin-ortodoxe și alungarea preoților-slujitori, sunt doar o parte din
episoadele ce compun istoria acestei perioade și care ne vorbesc despre tratamentul pe care ni-l servesc partenerii de vecinătate statală fără a ne da seamă nouă, dar nici altcuiva.
Dar ce altceva bun și corect se mai poate întâmpla atunci când s(t)atul ne rămâne fără câinii săi de pază!? Și iată că se poate: în cazul canalului Bâstroe ne învârtim în jurul cozii, în vreme ce în laboratoarele secrete ale guvernanților noștri s-a plămădit, și este aproape coaptă, ideia unei baze militare americane la gurile Dunării, care să țină sub control navigația pe fluviu.
În folosul cui, oare?!
Așadar, adio deltă, adio paradis ecologic. Furtuna este aproape. Iar toate acestea, ca și celelalte nevăzute și neauzite, încă, dar care se coc prin cabi-netele mai-marilor, ne amintesc de adevărul cum că prost nu este cel care cere, ci acela care cedează obrăzniciilor și abuzurilor, cât și de vechea zicală descoperită prin amintirile noastre mai vechi:
„Dă-i nas lui Ivan
Și se suie pe divan”.
Iar dacă tot am deschis sipetul cu amintiri și mărturisiri, să dăm glas și în-
demnului rostit cândva de marele nostru povestitor de la Humulești în povestirea
„Ivan Turbincă” și care li se potrivește cum nu se poate de mai bine și celor ce ni se împotrivesc astăzi: Пошёл на турбинка, черти! Быстрое!
Altfel spus: diavolii cu chipuri de binefăcători băgați la strâmtoare, cu băierile turbincăi bine înodate, spre a sta acolo până când le vor veni gândurile cele bune. Dacă minunea se va întâmpla vreodată. Încheind cu mărturisirea unui alt român de-al nostru, clujeanul Sergiu Vitalian Vaida:
”M-am rugat la Dumnezeu
Să mă scape de dușmani
Și-am rămas fără prieteni”
.
Urmează să vedem ce va fi să ni se mai întâmple și de-acum înainte. Așadar, să
ținem turbinka la îndemână…
Sursa: https://connect.xfinity.com/appsuite/#!!&app=io.ox/mail&folder=default0/INBOX
de la Bacau
Unic este Absolutul, Universul în nemărginirea lui, ontosul ubicuu şi veşnic şi într-un cuvânt Existenţa atotcuprinzătoare. Multiplul apare doar în zona limitatului. Aici Principiul unic se diversifică în Multiplu şi se face loc pentru doi, trei ş.a.m.d., dar ca repetare (uneori ciclică) a lui Unu.
În matematică, pentru că era nefiresc ca doi să fie primul element dintr-un şir, s-a inventat cifra zero. Orice măsurătoare începe dintr-un punct, care nu e Unu concret, e un reper, un început, un capăt al segmentului şi face posibilă delimitarea lui ca unul (întâiul, primul). Orice măsurătoare a lui Unu devine fracţie, în care numitorul reprezintă măsura etalonului.
Despre Unu, ca numitor comun al lumii se specifica în iniţierea hermetică, de unde a preluat-o Parmenide, iar în Tabula Smaragdina scrie; „Ceea ce e sus este la fel cu ceea ce e jos, şi ceea ce e jos este la fel cu ceea ce e sus, întru minunăţia Unului şi aceluiaşi”.
Iar sursa putea fi chiar mai veche, în Atlantida existând gruparea „Fiii legii lui Unu” în opoziţie cu „Fiii lui Belial”
Dar Unul, ca ţintă a gândirii şi cercetării, rămâne un ideal, deoarece noi percepem doar proiecţia lui reflectată în Multiplu.