”Nu există doi, există numai unu”
De la Petre Țuțea am auzit această vorbă: nu există doi, există numai unu. I-o atribuia lui Parmenide. Mai apoi, încercând să verific, n-am reușit să dau peste confirmarea întocmai a acestei fraze, în textele lui Parmenide. Probabil că n-am căutat destul. Oricum, am trăit ani de zile cu convingerea că încă din antichitatea presocratică s-a știut că nu există doi, există numai unu. Puține sunt vorbele mai adânci, pe cât de derutante, pe atâta de adevărate. Chiar dacă este vorba de două înțelesuri – ceea ce ar însemna o contradicție în sine a acestei fraze, cele două înțelesuri sunt la fel de adevărate. La fel, adică adevărate în același mod tulburător, tulburător de adevărate.
În comentariul frazei de mai sus este util să ne aducem aminte că doi este, pentru matematicieni, primul număr. Cu doi se începe numărătoarea, numeralul. Una din dovezi este și aceea că numeralul ordinal începe cu doi: al doilea. De la unu nu există derivat, primul fiind, ca și întâi, adjectiv, nu numeral. Aici, gramatica și matematica sunt într-un acord total. Și subtil. Făcând aceeași greșeală: numărătoarea! Căci există un punct de vedere, un unghi din care, privind lumea să constați că, într-adevăr, nu există doi! Adică nu există două orice ar fi ele perfect identice ca să le numeri și să spui două: două fire de nisip sau de iarbă, doi nasturi, doi oameni, două pronunții identice. De fiecare dată, cercetat bine, orice un/o se dovedește a fi fără pereche! Unic! Diferențele sunt uneori mai mici, alteori mai mari! Dacă nu avem voie să numărăm ori să adunăm merele cu perele, deoarece diferă unele de altele, nimic nu ne ajută să precizăm vreo regulă potrivit căreia de la un anumit grad de asemănare să nu mai conteze diferențele și să putem număra liniștiți: doi, trei etc. Aplicând regula asemănării perfecte, totale ca motivație a lui doi, ne e ușor să constatăm că nu există doi, există numai unicitatea a tot ce există și care există numai ca unu.
Acesta ar fi unul din sensurile cu care putem înzestra titlul acestor rânduri. Celălalt înțeles – evit deci să mai spun că ar fi al doilea înțeles, se deduce ușor și din ortografierea diferită: Nu există Doi, există numai Unu. Îndeosebi scrierea lui unu cu majusculă este lămuritoare: principiul unic, zeul unic, Dumnezeu atoatefăcătorul. Acest sens îl atestă cel mai des fragmentele parmenideice care îl conțin pe unu, în ideea că în toate cele văzute și nevăzute poate fi recunoscut același Unu, mai mult decât numitor comun a tot ce există, ci ca o amprentă și matrice deopotrivă, revărsarea la infinit a diversității de forme neputând să-l ascundă pe Unu decât pentru neinițiați. Pentru noi, ceilalți, care nu ne lăsăm amăgiți de lumea celor văzute și pipăibile, recunoaștem pretutindeni același ceva, care este unu singur, nu sunt doi, deci nici mai mulți, așa cum și Universul acesta este unul singur, al doilea nu mai există, ceea ce ar însemna să mai dăm încă un înțeles frazei puse în discuție. Dar ar fi prea mult din partea noastră, așa că rămânem, în oferta noastră epistemică, la lectura clasică, pe care însăși învățătura lui Parmenide o propunea și care și-a aflat încununarea în Crezul creștin, anticipându-l cu vrednicie.
*
În materia noastră, constatarea că nu există doi a fost făcută în modul cel mai ”revoluționar” de către foneticieni, la sfârșitul secolului trecut, când, exersând pe aparatele de înregistrare a vocii umane, au descoperit că nu există doi oameni care să pronunțe la fel același fonem, ba mai mult, chiar aceeași persoană nu pronunță de două ori întocmai la fel același fonem, același cuvânt. Nu există deci două pronunții absolut identice ale aceluiași fonem… Evident, fiecare ins are un timbru personal, al vocii sale, astfel că diferențele de rostire de la o persoană la alta sunt sesizabile și cu urechea liberă, fără vreo aparatură specială. La vremea aceea, mirarea foneticienilor a fost să constate că nici măcar aceeași persoană nu pronunță de două ori la fel același cuvânt, același fonem. Firește, dinaintea acestei diversități infinite și totale (prin diversitate totală s-ar înțelege tocmai împrejurarea că nu avem nici măcar două pronunții identice), foneticienii și-au pus problema criteriilor după care vorbitorii reușesc să reducă această infinitate de pronunții reale, fizice, la un număr finit, de ordinul zecilor, al ”claselor” de sunete, al fonemelor. Reducerea variantelor la invariante funcționează impecabil, dar nu prea suntem în stare să explicăm cum. Cum de se înțeleg oamenii între ei dacă de fiecare dată semnalul sonor – le signifiant – este rostit într-un fel unic, irepetabil? Cum mai poate funcționa codul lingvistic în asemenea situație? (Dat fiind că regula de funcționare a codului de semne este ca unui anumit, deci același, semnificant să-i corespundă un anumit semnificat, mereu același.)
Nu mult după intrarea lingvisticii în această înfundătură din care nici până azi nu a ieșit (vezi infra, ), prin simpatie sau simetrie avea să se constate că și celălalt termen al semnului lingvistic, le signifie (semnificatul), diferă de la un vorbitor la altul și chiar același individ atribuie înțelesuri diferite aceluiași cuvânt, nefiind vorba de cuvinte polisemantice, ci de înțelesul conotativ (după Bloomfield), adică acea amprentă personală, care colorează sau… parfumează altfel înțelesul unui cuvânt, în funcție de experiența de viață a fiecărui vorbitor. Caz limită, cuvântul eu, care ”înseamnă” de fiecare dată altceva în funcție de persoana care îl rostește. Iarăși, aceeași întrebare: cum de ne înțelegem? Sau, împinsă puțintel mai departe: oare chiar ne înțelegem?
Împinse până la ultima consecință, cele de mai sus ne obligă să constatăm că fiecare act de comunicare este un moment unic, irepetabil, atât în planul semnificatului, cât și în planul semnificantului. Mai mult chiar, se poate ușor dovedi că fiecare vorbitor stăpânește parțial limba maternă, iar această ”parțialitate” diferă de la un ins la altul. Există asemenea diferențe în toate planurile posibile. Bunăoară, frecvența unităților limbii, a procedeelor sintactice etc. diferă de la un ins la alt ins, fiecare dintre noi vorbind o variantă a limbii materne care niciodată nu coincide întru totul cu varianta practicată de alt vorbitor. Doi inși nu vorbesc la fel limba despre care ei știu că le este comună. În toate privințele această limbă diferă de la un vorbitor la altul, nu există doi care s-o vorbească la fel, încât nu este deloc ușor să precizăm în ce fel doi oameni vorbesc aceeași limbă!
Am pronunțat cuvântul magic, același (aceeași). Este unul dintre cuvintele cele mai folosite, cu toate acestea ne este aproape la fel de greu, oridecâteori îl folosim, să motivăm ”științific”, demonstrativ, argumentând ”fără rost” temeiurile pentru care spunem că două obiecte sunt identice, drept care le și numim la fel. Am ajuns astfel la problema problemelor: problema identității.
Evident, nu ne propunem s-o rezolvăm, ci, dimpotrivă, să ilustrăm cu exemple noi eșecul a ceea ce se numește cunoașterea științifică, acea cunoaștere întemeiată pe exactitatea cuantificării, pe experiment, pe aparatură de măsurare a feluriților parametri considerați relevanți etc., etc.
Ne-am putea mulțumi cu exemple dintre cele mai banale: desfid pe orice om de știință că mi-ar putea oferi suportul științific al faptului că nu confund un câine cu o pisică. Mi-ar fi greu să explic cuiva, cuiva care n-a văzut în viața lui vreun câine sau vreo pisică, prin ce se aseamănă un pechinez cu un ciobănesc alsacian, deosebindu-se astfel în același fel de vreo pisică. Câinele, știm cu toții, latră, iar pisica miaună. Dar ca să recunosc că un patruped este câine nu am nevoie să îl aud că latră, nu miaună. Ș.a.m.d. Strict științific, cineva îmi va dovedi că formula genetică diferă la câine de pisică, ori compoziția sângelui. Dar pentru mine, care nu fac asemenea analize, aceste criterii nu au nicio valoare, nu de ele mă folosesc atunci când nu confund un câine cu o pisică. Ci de altceva. Dar nu pot preciza, cu atât mai puțin în termeni științifici, care este motivația funcționării fără greș în mintea mea a distincției câine/pisică sau, din altă perspectivă, care sunt criteriile după care pun în aceeași clasă câinii și în alta pisicile.
Cu doi incepi sa existi tu.Cu trei incepem sa existam.Cu 4 existam si existati.Cu 5:exist,existi,existam,exista,existati.Cu 6:exist,existi,existam,exista,existati .Cu 7:exist,existi,existam,exista,existati,EXISTENTA.Cu 8:exist,existi,existam,exista,existati,existenta,SA EXISTE.Cu 9:exist,existi,existam,exista,existati,existenta,sa existe,Adevarul.1(unu)nu exista decat impreuna cu:2,3,4,5,6-9,10.doi nu exista fara 1(unu),3,4-9,01;3(trei) nu poate exista decat cu :1,2,4-9,10 s.a.
la 1 vs 2
chiar Einstein a gresit.
(nu a avut de unde a plagia)
I BEG TO DIFFER ………
DEPINDE CUM IL FOLOSESTI :
IN SINTAGMA
” PRIMUS INTER PARES”
este substantiv – vine din Evul Mediu si inseamna, referitor la un rege ca este primul in fata vasalilor !
Nici vorba de adjectiv !
Tutea era economist si filozof dar nu era gramatician .
ODER ???
Nemtii se dezbat adesea cu aceeasi problema !
Noroc cu latinistii !!!
HAHAHA !
”…principiul unic, zeul unic, Dumnezeu atoatefăcătorul…”
”…Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar
al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află
raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă
prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu
Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai
inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte
aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor
Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul
pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia).
Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape
unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel
mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi
curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au
izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala
autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură
tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl
lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul,
care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă
Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în
munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între
izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km.
Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina
Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se
află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această
distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină
acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai
vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii
izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă
pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în
gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu»,
pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-
am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un
bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind,
m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu
toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din
moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a
celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea,
priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă
de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat:
tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din
copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică
oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică
distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate
animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa
va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut
vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau
nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am
învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu
nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce
însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur
cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în
acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul
care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în
română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest
patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are
seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru
totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă
n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au
apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici
sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de
mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa
apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au
dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească
în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri
nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat
numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să
ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii
vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru
această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat
cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii,
hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele
din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe
cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi
polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din
diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul
Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la dumnezeu şi s-au
prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu
se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură
cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd
afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, ne-
vertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar
ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a
ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti
tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o
plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine
şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi
precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel,
locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa
încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru
fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută
pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de
oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt
tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme.
Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea
lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac
straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş
putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva
miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă
divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de
anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul
şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o
treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-
dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost
capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o
femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă.
Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în
perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie!
Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a
strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul dumnezeu coasta pe care a luat-o din
Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Facerea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi
drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei
legitime ― i-a răspuns dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi
place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce
zice, ai noroc, nu glumă!…”
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf
Succes… s-am :)