Nu cred că o intrare a României în război, în cazul unui atac al Rusiei în Moldova, ar putea influența în mod fericit nici evoluția războiului și nici obținerea unor situații mai bune pentru republica Moldova și pentru România, la terminarea războiului.

Se justifică intrarea României în război împotriva Rusiei, în cazul în care această țară ar invada Transnistria și Republica Moldova?

Răspunsul la această întrebare se poate da cu sufletul, cu inima, cu sentimentele de dragoste față de români și românism, sau se poate da printr-un comentariu cu caracter istoric și de analiză politică științifică. Dacă judecăm cu inima, cu sufletul și cu dragostea noastră față de conaționalii noștri din Basarabia, răpită de țarii ruși, fapt recunoscut și de corifeii comunismului, Marx, Engels și Lenin, atunci răspunsul ar fi unul entuziast, pozitiv, de voluntariat militar în favoarea conaționalilor noștri și de intrare a României în război. Dar această judecată nu este una profundă, nu este științifică, ci este una superficială.

Analiza științifică de științe politice trebuie să se facă la fel ca în justiție. Eu așa i-am învățat pe studenții mei. Analistul politic de profesie trebuie să fie un judecător. El trebuie obligatoriu să asculte și să ia în seamă și în calcul ambele părți aflate în conflict. Nu se poate judeca/analiza un conflict între două părți doar prin prisma părerii, intereselor și dorințelor uneia dintre părți. Când adevărul este, ca de obicei, undeva pe la mijloc, judecătorul/analistul nu poate să îl dea în întregime unei singure părți. Aceasta ar fi o judecată nedreaptă, care nu poate fi luată în seamă și nu are valabilitate științifică.

Orice analiză științifică trebuie să plece de la niște realități ale lumii contemporane care nu pot fi ignorate de analist, chiar dacă mari politicieni ai Lumii le ignoră, în goana după promovarea unor interese de moment istoric.

În cazul concret al războiului declanșat de Rusia în 24 februarie 2022, mă refer în primul rând la înțelegerile scrise de la sfârșitul celui de al doilea război mondial între învingătorii în război, S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie. Cu acele prilejuri, s-au împărțit sferele de influență de pe globul pământesc între marile puteri, pentru eternitate. Așa s-a consemnat în acele documente secrete. Acele trei mari puteri ale Lumii au decis și toate celelalte state de pe glob s-au supus, cu sau fără voie, ca aceste înțelegeri să fie regula după care să se ghideze ele în raporturile internaționale. Semnatarii au precizat că acele înțelegeri nu pot fi modificate în viitor. Ar fi putut fi completate cu detalii, dar nu modificate.

Timp de jumătate de secol, pacea în Europa a fost apărată de faptul că cele trei mari puteri învingătoare în război au respectat sferele de influență. Mihail Gorbaciov, secretar general al P.C.U.S. între 1985-1991, a promovat o serie de experiențe social-politice și economice falimentare pentru Uniunea Sovietică și a ajuns să trebuiască să gestioneze o mare criză financiară, socială și politică în propria sa țară. Aflat în mare dificultate, atacat de două puternice curente politice din U.R.S.S., Mihail Gorbaciov a acceptat să facă unele concesii de la tratatele sferelor de influență. Aceste concesii au fost făcute verbal, pentru că înțelegerile erau atât de trainic încheiate încât nici una dintre puteri nu dorea să le denunțe. Așa s-a încheiat Acordul verbal din Malta (2-3 decembrie 1989), prin care s-a permis schimbarea tuturor regimurilor socialiste de stat din sfera europeană de influență a U.R.S.S., retragerea Armatei Roșii din toate statele din sfera ei de influență și s-a permis Occidentului să penetreze piețele economice ale acestei sfere de influență. În paralel, au avut loc negocieri între U.R.S.S. și Germania, în urma cărora, în schimbul a 500 de miliarde de mărci-aur, U.R.S.S. a acceptat să permită reunificarea Germaniei.

Acordurile verbale de încălcare a tratatelor de împărțire a sferelor de influență, au ucis pacea. Imediat au început războaiele și schimbarea frontierelor, inclusiv în Europa. Nu mai amintesc totul, reamintind însă cumplitul atac al N.A.T.O. (organizație defensivă!) împotriva Iugoslaviei, dezmembrarea în mai multe rânduri a acestui stat și dezmembrarea fără referendum național a Cehoslovaciei. Aceasta într-o Europă care semnase la Helsinki, în august 1975, „Actul Final al Conferinței de Pace și Securitate în Europa”, care prevede statu-quo teritorial.

În cadrul acestor acorduri verbale, care au fost comunicate de președinții S.U.A. și U.R.S.S. structurilor de bază politico-militare și în timp „au respirat”, la cererea U.R.S.S., S.U.A. a promis că nu va extinde N.A.T.O. în interiorul sferei sovietice de influență și nu va instala acolo baze militare. În aprilie 1997, la Helsinki, a avut loc o întâlnire și o altă înțelegere verbală între președintele Bill Clinton și președintele Boris Elțân, prin care președintele rus și-a dat acordul ca trei state din sfera de influență a defunctei U.R.S.S., Ungaria, Polonia și Cehia, să fie integrate în N.A.T.O. Reamintesc că în Ungaria conducerea țării a organizat un referendum și poporul maghiar s-a pronunțat în majoritate împotriva aderării. Dar cum democrația de tip euro-atlantic există doar în teorie, Ungaria a fost luată în N.A.T.O. Ulterior, S.U.A. și N.A.T.O. n-au simțit nevoia să facă înțelegeri, mai mult sau mai puțin la vedere și au admis și alte state din fosta sferă de influență a U.R.S.S. în N.A.T.O. Prin mijloace diverse, revoluții portocalii, maidane etc, S.U.A. și-au asigurat guvernări supuse total în estul Europei, excepție făcând Ungaria. În acest fel, încet, tiptil, pas cu pas, S.U.A. au pus „Cortina de Fier” pe roți (expresia doamnei marine Le Pen) și au împins-o până lângă bârlogul unde a hibernat ursul rus.

Hibernarea Rusiei a trecut și după două decenii de dezvoltare continuă, de alianță fermă cu China devenită prima putere financiară a lumii, a doua putere economică și a treia putere militară, Rusia vrea să împingă înapoi Cortina de Fier. În anul 2014, după ce Rusia a luat înapoi Crimeea de la Ucraina, președintele Vladimir Putin a declarat că sferele de influență au fost încheiate pentru eternitate și, citez: „Noi vrem înapoi ce este al nostru!”.

Deci, Rusia consideră că noi suntem ai lor, că S.U.A. și Marea Britanie au recunoscut această realitate „pentru eternitate”. Ca urmare, trebuie ținut cont de această dorință a Rusiei. România nu și-a decis niciodată singură soarta. Cred că acest război ne depășește cu mult puterile. România nu mai este România ceaușistă din anii 1970-1980, când avea o putere economică, militară și de influență internațională net superioară celei de astăzi și o doctrină miliară care permitea organizarea rezistenței populare largi împotriva prezumtivilor invadatori, ceea ce era un factor de descurajare mare, pentru posibilii atacatori. Nimeni nu dorea să se confrunte cu un popor întreg. De aceea, nu ne-au atacat sovieticii în 1968, iar când au făcut-o, în decembrie 1989, au făcut-o asimetric, prin acțiuni ale serviciilor speciale, care se bazau pe colaborarea cu trădătorii români din conducerea Securității și Armatei.

România de astăzi, devenită o modestă colonie, trebuie să facă singurul lucru înțelept: să lase servilismul descalificant pe care-l practică și să-și pregătească soluții diplomatice pentru toate situațiile, inclusiv pentru cea în care România va ajunge să fie renegociată sau să fie atacată și să ajungă din nou sub influență rusească. În istorie totul este posibil. Problema este să fii pregătit pentru toate situațiile. Războiul din Ucraina nu este războiul nostru. Ucrainenii nu au fost niciodată prietenii românilor, ci i-au oprimat mereu, atât din punct de vedere național/etnic, cât și din punct de vedere religios. Etniei române din Ucraina nu i s-au recunoscut drepturile naționale, nici de către statul ucrainean, nici de către majoritatea cetățenilor simpli, care nu ne-au respectat. Modul în care conducătorii români se implică militar, diplomatic și economic în războiul din Ucraina reprezintă un factor de risc pentru securitatea națională.

Nu cred că o intrare a României în război, în cazul unui atac al Rusiei în Moldova, ar putea influența în mod fericit nici evoluția războiului și nici obținerea unor situații mai bune pentru republica Moldova și pentru România, la terminarea războiului. De altfel, noi nici nu mai avem armată, decât niște detașamente antrenate în diverse teatre de operații din Orientul Mijlociu, în cu totul alte condiții de luptă decât cele posibile de la noi. Cât despre americani, să nu uităm ce ne-a spus George Fridman, președintele Institutului Stratford: „Nici un soldat american nu va muri ca să vă apere pe voi!”.

Punctul slab al împărțirii sferelor de influență a fost dorința tuturor celor trei mari puteri de a le ține secrete. Cred că dacă ar fi fost făcute publice, multe urmări negative ar fi fost evitate. Dar este o altă discuție, lungă, cea a urmărilor faptului că popoarele nu au știut, ani buni, că există niște sfere de influență „bătute în cuie”[1].

Notă – Adaptare după dialogul dintre prof. univ. dr. Corvin Lupu și jurnalistul Sterie Ciumetti.