Nu a plagiat Ponta, ci „negrul” în care s-a încrezut!

 Ce părere aveți, domnule profesor ION COJA, despre scandalul doctoratelor plagiate care ia amploare? A plagiat Victor Ponta?

 

După datele existente, lucrarea este plagiată. Dar nu Ponta a plagiat, ci cel care i-a făcut lucrarea! Ponta nu este atât de imbecil ca să-și taie singur craca. Dacă și-ar fi scris el lucrarea, e lucru sigur că nu ar fi plagiat. Nu atât de grosolan, în orice caz! Singura explicație a ceea ce vedem: a pus pe altul să-i facă lucrarea! Poate că nu toată lucrarea este făcută de altcineva, ci doar un capitol sau două! Ponta trebuie să aibă curajul să recunoască că a fost ajutat. Se mai întâmplă lucrul ăsta! Partea proastă este că a apelat la un individ certat cu cartea sau care în mod intenționat a produs acel plagiat ca să-l poată da pe Ponta în gât la un moment dat! Ponta este suficient de cinic ca să pună pe altcineva să-i facă lucrarea de doctorat. Nu a ales bine persoana însă! Nu se pricepe la oameni! Ați văzut și ce miniștri de belea a propus! Nici când s-a băgat sub pulpana lui Năstase nu a ales bine! Iată unde-i Năstase acum! Deci, persoana, „negrul” care a scris teza de doctorat a lui Ponta sau măcar o parte din teză, trebuie văzut de ce a fost atât de incorect față de Ponta? Cumva ca să-l poată da în gât pe Ponta când acestuia îi va fi lumea mai dragă? L-a lucrat cineva pe Ponta? Ce l-a făcut pe Ponta să-și încredințeze soarta în mâinile acelui individ? Deci: cine este individul?

În plus, este straniu că conducătorul de doctorat nu a sesizat absența notelor de subsol! Dacă Năstase i-a condus doctoratul, intru la bănuieli și în privința lui Năstase. Și …postulez: dacă Năstase și-a dat doctoratul după 1990, bag mâna în foc că nu a fost un doctorat corect!

Nu înțeleg nici cum cei din comisie nu au sesizat această abatere: lipsa notelor de subsol, lipsa trimiterii la paginile folosite din lucrările citate la sfârșit. Nu e lucru curat nici cu prestația comisiei. E cazul să se facă anchetă amănunțită, inclusiv cu reconstituirea ședinței de susținere a lucrării la facultatea care a acordat titlul de doctor. A fost cu public? Cine a mai participat? Ce scrie în referatul de acceptare al membrilor comisiei? Chiar niciunul nu s-a „sesizat”?! Cine sunt aceștia? Când și-au dat doctoratul? Înainte sau tot după 1990?… Cine știe ce minuni ne mai așteaptă! Am ajuns de rîsul lumii, în orice caz! Rîdeam și ne scandalizam de doctoratele „coanei Leana”, dar am ajuns mult mai rău cu doctoratele și diplomele noilor politruci!

 

Insinuați că înainte de 1990 toate doctoratele au fost corecte?

 

Nu chiar toate, ci imensa majoritate. Colegul meu C. F. I., de exemplu, a fost pus de decan să-i facă teza de doctorat unei cucoane cu funcție mare în minister, soție de general etc. I-a făcut lucrarea, cam toți știam cum stau lucrurile, iar la susținere, C.F.I., mucalit cum era, a depus un referat cu obiecții, semnalând slăbiciunile și lacunele lucrării! Ne-am amuzat cu toții, inclusiv proaspăta doctoresă!… Dar, din păcate pentru ce a urmat după 1990, se poate spune că înainte de 1990 lucrurile s-au desfășurat onorabil pentru viața academică din România. Nu ca acum…

 

Teza dumneavoastră de doctorat cum a arătat?

 

Teza mea a fost mai întâi teză de licență, apoi am aprofundat-o, am terminat-o la zece ani de la absolvirea facultății, am mai așteptat doi ani, să-mi vină aprobarea „de la cabinetul doi”, nu aveam dosar de cadre prea bun. După susținere am publicat teza, poate fi găsită în biblioteci: Gramatica rațională a limbii române. Gramatica articolului românesc. Am note de subsol, nu prea multe, am bibliografie la sfârșit. Și mai am ceva, ceva ce numai, repet: numai în teza mea de doctorat există, o inovație: inventarul ideilor noi, originale. Orice teză de doctorat, orice carte, orice articol, trebuie să vină cu lucruri noi, spuse atunci prima oară! De aceea e bine, e corect să spui de fiecare dată cui aparțin ideile și tezele pe care le preiei, ca să le deosebești de ale tale. Uneori însă introduci în dezvoltarea subiectului idei despre care nu mai știi cui aparțin, ți le-ai însușit cândva și nu mai știi de unde. Ca să nu pară că le prezinți ca pe niște idei personale e nevoie să faci această mențiune, folosind expresii de genul „așa cum s-a mai spus” sau „cum bine se știe” și altele. În felul acesta nu mai ești obligat să faci trimiteri la alte lucrări. Eu am venit însă cu o inovație: am precizat ce anume consider că-mi aparține în exclusivitate, ca idee și contribuție originală, personală! Am dat indicativul C și un număr fiecărei idei sau teze pe care am considerat-o că este descoperirea sau invenția mea! C de la Coja, cred, și numerotarea, până la circa 40-50, a ideilor noi, originale, care justificau pretenția de originalitate, nelipsită la o teză de doctorat. Repet: este un procedeu inedit, nu a mai fost de nimeni folosit. Am recurs la acest procedeu pentru ca nu cumva să pară că ideile originale sunt mai multe! Să nu cumva să pară că îmi arog ideile și meritele altuia… Cred că procedeul acesta ar putea deveni obligatoriu în tezele de licență și de doctorat. Mai corect de atâta nu știu cum ar putea fi. În orice caz, în teză mai am și alte idei noi, pe care nu le-am mai numerotat, m-am abținut să fac caz de originalitatea mea. Poate și pentru că în alte teze de doctorat cauți cu lupa o idee originală și n-o găsești.

 

Puteți da un exemplu de idee nouă din teza dumneavoastră?

 

Am propus ca paradigma articolului românesc să fie completată cu un nou articol, articolul prezumtiv sau al nedeterminării totale. Este vorba de vreun, vreo, despre care am afirmat și demonstrat că este articol, un articol care nu mai există în nicio altă limbă! Încercați să-l traduceți în altă limbă!… Nu are echivalent! În general, dintre limbile nouă cunoscute, româna a dezvoltat cel mai vast sistem de articulare a substantivelor. Iar articolul este o parte de vorbire recent apărută, denotă un anumit nivel de intelectualitate al limbii respective, al vorbitorilor. În acest context, poziția limbii române este extrem de interesantă, unică chiar! Păcat că această ipoteză i-a lăsat indiferenți pe ceilalți grămătici români, mă refer în mod deosebit la autorii Gramaticii Academiei, ediția nouă, scoasă după 1990. Mă citează la bibliografie, dar mi-e clar că nu au citit cartea cu atenție, sau –  și mai grav, nu au tresărit când au dat peste ipoteza mea! Nu și-au dat seama de importanța ei!

 

Ce puteți spune mai mult despre această Gramatică a Academiei, am auzit păreri diferite despre această lucrare.

 

Înseamnă că mata nu auzi bine! Părerile sunt unanime: un eșec total! O lucrare care a însemnat o mare cheltuială de efort intelectual, dar, fiind greșit orientată ca metodă, aduce aminte de gluma cu cooperativa Munca în zadar! O gramatică de care nu se va putea folosi niciun profesor la orele de predare a materiei numită Limba Română! Citind câteva zeci de pagini din această lucrare, mai ales din volumul al doilea, mi-am adus aminte de definiția gramaticii, dată de personajul lui Ion Creangă: „cumplit meșteșug de tâmpenie”! Se potrivește pe deplin în acest caz!

 

Puteți da exemplu de lucrare de doctorat fără idei originale?

 

Că vorbim despre această Gramatică așa zis a Academiei, una dintre autoarele coordonatoare, după ce și-a susținut teza de doctorat a publicat-o, cum era și firesc. Un exemplar din carte i l-a oferit profesorului Al. Graur și întâmplarea a făcut ca acesta să ne ceară părerea despre carte, o citise și nu găsise nicio idee nouă, nicio descoperire despre care să poți spune că a fost posibilă grație metodei noi de investigare folosită de autoare, celebra metodă generativă, transformaționalistă etc., cum vrei s-o numești. Cartea era plină de „copăcei”, adică de niște scheme de analiză sintactică, reprezentate grafic ca niște arbori genealogici. Copăcei, le-au zis studenții! Parcă l-aud și acum pe Graur, cum a comentat: „am citit concluziile lucrării: nimic nou față de ce știam, nimic care nu putea fi spus și în termenii gramaticii tradiționale! La ce i-au trebuit toate desenele și schemele acelea?!” Firește, citez aproximativ, din memorie!

În orice caz, dacă ar fi să funcționeze regula ca autorii unei teze de doctorat să precizeze în termeni clari în ce constă noutatea lucrării, să numeroteze ideile originale, exprimate pentru prima oară în textul respectiv, nu cred că colega de care vorbesc ar putea să semnaleze așa ceva! Nici metoda folosită nu era originală, nici rezultatele aplicării metodei respective nu ne-au făcut mai deștepți cu vreo idee, vreo opinie despre sintaxa limbii române!

Din păcate, cursurile de limba română la facultate, adică acele cursuri care îi orientează pe viitorii profesori cum să predea limba română copiilor, nu au nicio legătură cu această finalitate. Sunt cursuri – cel puțin la facultatea din București, care chinuie studenții cu  ultimele noutăți teoretice în materie de analiză lingvistică. Or, dintre aceste „ultime” noutăți, majoritatea dispar, nu vor fi validate, însușite, omologate. Sunt niște efemeride, idei la modă! Care nu au nicio legătură cu orele de limba română din școală, ore care ar trebui să le dezvăluie elevilor frumusețile limbii române, „estemele” acesteia, posibilitățile deseori unice pe care limba noastră le pune la dispoziția vorbitorilor! Avem norocul, ca români, că „ne-am născut întru limba română”, cum zicea mitropolitul Varlaam! Predarea limbii române, atât la facultate, cât și la școală, ar trebui făcută din această perspectivă! Să cultive sentimentul și conștiința faptului că suntem vorbitorii unei limbi cu posibilități expresive extraordinare! Fiecare limbă este expresia geniului creator al poporului respectiv. Cercetarea și predarea unei limbi trebuie să pună în evidență această creativitate, această componentă spirituală originală. Profesorul de limba engleză sau franceză are bunul obicei să sublinieze în fața elevilor particularitățile spectaculoase ale limbii străine respective, geniul acesteia. Acest geniu, spiritul unic întrețesut în textura limbii române, dacă îmi permiți această metaforă căznită!, ar trebui să fie cercetat, aprofundat și înțeles de viitorii profesori de limba română! Și predat elevilor la clasă!

 

Puteți da un exemplu privitor la „geniul” limbii române?

 

Ultima mea carte, UNU în limba română, este scrisă cu această intenție: să pună în evidență  câteva dintre „isprăvile” limbii române. Ce a devenit unus latinesc în limba română, în gramatică și în vocabularul limbii române, este ceva extraodinar, inclusiv prin comparație cu ce s-a întâmplat în celelalte limbi romanice!… Sau ia dumneata aminte ce face limba română cu pluralul! Este un proces încă în desfășurare, pe cale de a se fixa în reguli relativ ferme. Mă refer la diferența subtilă și unică pe care o face româna între visuri și vise, între nivele și niveluri. Sau dubletele joc și joacă, înflori și înflora… Deosebirea aplicată neologismelor, între atenție și atențiune, porție–porțiune etc., etc. Limba română este singura limba neo-latină care și-a creat un mod verbal nou: prezumtivul! Etc., etc!Nici la facultate, și nici la școală, nu se predă spiritul în care Eminescu, Noica sau Mircea Vulcănescu ori Caracostea au vorbit despre nestematele limbii române! Din păcate, în facultate, se face un studiu sec și anost al teoriilor, al modelor din lumea științifică! Este inadmisibil să termini facultatea de limba română, de exemplu, și să nu cunoști denumirea populară, țărănească a lunilor anului! Sau adjectivele care denumesc culorile cailor: murg, roib, sur etc, care apar atât de des în literatură! Am auzit-o pe o fătucă, la TV, despre care știu că a terminat facultatea noastră, vorbind despre un cal „gri”!!!

 

„N-ați văzut un cal maro?!”… Ce vrea să spună această expresie?!

 

Această expresie glumeață a apărut ca să-i sancționeze pe cei care, începând să uite denumirile românești pentru culoarea cailor, apelau la neologisme! Când un asemenea nerod a spus prima oară „cal maro”, toată lumea a fost șocată, scandalizată sau amuzată!… E drept, calul nu mai este azi așa de important în viața noastră de toate zilele, mai ales a orășenilor! Dar școala, orele de limba română, trebuie să-și asume sarcina de a pune frână tendințelor de sărăcire a limbii! Noi, profesorii de limba română trebuie să fim un factor conservator! Să încetinim procesul ieșirii din uz a cuvintelor! Să nu lăsăm la voia întâmplării soarta limbii! Așa cum există un spirit ecologic, manifest în scopul conservării speciilor vieții în toată diversitatea lor, la fel se justifică și o ecologie a limbii! Strategia acestei ecologii trebuie elaborată de Universitate, de Academie! Din păcate, nu putem semnala nicio preocupare în acest sens, măcar că în statutul prin care s-a înființat Academia Română se vorbea taman despre asta!

 

„Taman”?! Ce cuvînt e acesta?

 

Este un regionalism, turcesc, care mie îmi place. Ca dobrogean, nu ratez nicio ocazie de a-l folosi!… Iată, se spune că în limba română accentul „este liber”! Ceea ce dă naștere perchilor de cuvinte deosebite numai prin poziția accentului: véselă/vesélă, dudúie/dúduie și atâtea altele. Dar asta nu împiedică funcționarea regulei potrivit căreia cuvintele românești terminate în consoană sau în semivocală se accentuează, de cele mai multe ori, pe ultima silabă: cojoc, hodorog, făgădău, hangiu, retevei etc.  Cu unele excepții, bunăoară sufixe care impun accentul în rădăcina cuvîntului, cum ar fi sufixul -nic: harnic, veșnic, trudnic etc. Despre această regulă nu vorbește niciun manual! Accentul și intonația în limba română, iată un domeniu puțin cercetat, ignorat!

Trebuie predată limba română, ca și orice altă limbă, din perspectiva unicității sale. Or, cel puțin la colegele din generația mea mai „vizibile”, mai titrate, inclusiv cu funcții administrative, care au predat limba română studenților, principala lor preocupare era să le arate studenților cât sunt ele de citite, la curent cu ultimele noutăți de peste ocean!…

 

A cui e vina pentru această situație?

 

N-o să dau vina pe aceste cucoane „refuzate de idee”, altminteri muncitoare, silitoare și ambițioase… Or să se mire colegii mei, dar cred că vinovatul principal este …Al. Rosetti! Da, da!… Acesta a încurajat „metodele noi” din lingvistică, să fie studiate, cercetate, nu cumva să ne scape vreuna și să rămânem în urma altora, a celor din Occident, în primul rând! I-a plăcut să pozeze în savant deschis la teoriile noi!…  Teorii pe care el însuși s-a ferit sau n-a șiut să le aplice! Îi plăcea să-l ironizeze pe Graur că este tradiționalist, conservator! Nu-și dădea seama că așa zisele metode tradiționale – pe care el însuși le-a folosit cu mult succes, erau departe de a-și fi epuizat potențialul, (încă) nu era cazul să fie abandonate! La fel, nu-și dădea seama că limbajul, de vreme ce nu are o existență autonomă, de vreme ce este un instrument, nu poate fi cercetat „în sine și pentru sine”! Ad litteram! Graur spusese foarte clar: lingvistica nu are nimic a face cu lingvistica matematică. Lingvistica matematică este un capitol al matematicii! …Spun astea ca omul pe care Rosetti a vrut să-l convingă să treacă în „barca” sa, în echipa sa. Mi-a propus „să-l las” pe Graur, că este învechit și terminat… Nu știu dacă Graur a aflat vreodată de aceată ofertă, destul de necolegială din partea lui Rosetti. Or, așa „învechit” cum era, Graur făcea lingvistică propunând mereu ceva interesant, o idee, o interpretatre nouă, o explicație nouă. Deseori ingenioasă și totdeauna de bun simț. Asta s-a văzut și în neuitatele sale emisiuni la radio! În timp ce la Rosetti cam lipsesc ideile personale… Graur ne încuraja să venim cu idei noi, pe mine m-a încurajat și m-a susținut ca nimeni altul tocmai pentru că eram în stare să spun ceva ce nu s-a mai spus! Teza mea de doctorat, ca și alte lucrări, nu numai de lingvistică, le-am scris numai și numai pentru că aveam de spus ceva ce lipsea din comentariile care s-au făcut pe marginea fenomenului numit limba română sau sufletul românesc! Căci, prin studiul limbii române, principala noastră țintă aceasta trebuie să fie: înțelegerea sufletului etnic românesc!… Nici vorbă, la Facultatea de Litere din București să se pomenească de așa ceva!… Și aici vine vorba și de vina dumnealor răposații Ion Coteanu și Boris Cazacu… S-au înconjurat de un cârd de yes-womenițe(!), care mai de care mai dispusă și preocupată să-i țuțărească… Nu insist, să nu cad în masochism!… Dar nu e de ignorat detaliul că Gramatica de care vorbirăm este opera colectivă a câtorva zeci de lingviste, doamne silitoare și pline de talent, dar totuși nu e normal să nu fie niciun lingvist, niciun bărbat printre ele… Deh, este vorba de limba maternă!… Rolul femeii, al mamei, al gineceului dacă vrei, este decisiv în achiziția limbajului de către copil! Dar să nu uităm că limba maternă se transmite totuși …din tată-n fiu!

 

Glumiți, am impresia!

 

Nu glumesc! Fac haz de necaz!… Hai, tradu această expresie în altă limbă! Partea intraductibilă a unei limbi, a limbii române, aceasta trebuie studiată și predată elevilor! A spus-o de nu știu câte ori Eminescu. A spus-o și Mozes Gaster! Poate că dacă a spus-o și un evreu va fi luată în seamă această recomandare de doamnele amintite, care încă mai dau directive catedrei sau la institut!… N-au ieșit ca lumea la pensie!… Colegele mele, care au predat limba română viitorilor profesori de limba română, au făcut-o fără niciun fior sufletesc sau estetic, fără conștiința valorii spirituale a limbii! Partea proastă este că pe această linie sunt și manualele școlare, programa școlară, subiectele de examen etc. Sunt manuale care se potrivesc pentru orice limbă, dar de fapt pentru niciuna!  Plutesc la suprafața lucrurilor! Confundă limbajul cu ciripitul, cum a zis Noica! Și mai e ceva: tradiția școlii românești, a lingvisticii românești, a fost ca lingviștii să fie și oameni de litere, oameni cu drag și pricepere în ale literaturii, ale scrisului beletristic: Cantemir, Hasdeu, Ovid Densusianu, Caracostea, Puscariu, nu au separat studiul limbii de studiul literaturii, al istoriei, au fost ei înșiși scriitori și critici literari importanți. După război, al doilea mondial, s-a separat studiul limbii de studiul literaturii într-un mod prea net, prea tranșant. Chipurile a devenit mai științific!… A devenit de fapt un paravan al mediocrității savante!

 

Insist să faceți dovada că noua Gramatică a Academiei este un eșec. O dovadă ușor de înțeles!

 

O fac oricând! Dar mai întâi să văd cine are curajul s-o laude!… Curajul intelectual! Nu am cunoștință de vreo recenzie favorabilă. Dacă afli, spune-mi și mie, ca să pornesc de la acel text! Vrei altă dovadă?… Cele două volume …voluminoase sunt burdușite cu termeni noi, necunoscuți pentru majoritatea imensă a cititorilor. Cum spuneam, este o lucrare inuilizabilă de profesorii din școli. Aș paria, că niciunul dintre lingviștii academicieni nu ar putea explica toți termenii de așa zisă specialitate din Gramatica Academiei! Termeni care nu spun nimic nou, nu corespund unor concepte noi, clare și utile. Numărul de termeni noi într-o lucrare științifică este invers proporțional cu ideile noi! Excesul acesta terminologic încearcă să mascheze lipsa ideilor! Circula un diagnostic pe vremea studenției mele: refuzat de idee!… Partea proastă este că indivizii refuzați de idee sunt al naibii de ambițioși, de tenaci, de băgăreți!… Nu-i vina lor că au ajuns și la Academie unii… Unele!

 

Puteți da exemple?

 

Nu-mi vine s-o fac!… Dar îți dau numele unei colege care merita mai mult, în comparație cu alte colege, cu alte doamne lingviste: tovarășa profesoară Lucia Wald!

 

De ce îi spuneți tovarășa?

 

Pentru că înainte de 1990 eram singurul care-i spuneam „doamna profesoară”. Asta în timp ce alți colegi se fereau, nu cumva să nu-i spună „tovarășă”! Era doamna Wald o colegă, o tovarășă mereu „pe linia partidului”! O făcea însă cu sinceritate. Dar știa și carte! Și încă ce carte!…

 

Ce ar mai fi de spus?

 

Multe, nu avem timp de toate. Dar măcar atât: trebuie gândită o strategie și o acțiune la nivel național pentru identificarea unui număr cât mai mare de doctorate false.

 

N-ați spus nimic despre plagiatul literar!

 

Subiect și mai vast!… Dacă o să avem timp, o să-ți vorbesc despre mine, cum și de către cine am fost plagiat! Te interesează? Pe curând atunci!

 

București, 30 iunie 2012

A consemnat PETRE BURLACU