Nosce te ipsum!

Lingvistica este cunoaștere de sine. Ca preocupare, nimic mai omenesc decât această încercare de a te adăuga pe tine însuți la spectacolul fascinant al lumii. Grecii vechi înscriseseră acest îndemn, cunoaște-te pe tine însuți!, pe frontiscipiul templului lui Apolon din Delphi, făcând din el una din căile împlinirii ca om. Efortul de a te cunoaște pe tine însuți, susținut cu sinceritate, cu sinceritatea de a nu te amăgi și de a recunoaște valoarea rezultatelor, e capabil acest effort să-ți ofere cea mai convingătoare dovadă despre cât de neputincioasă, de ezitantă, de neîmplinită rămâne cunoașterea. Pe tine însuți e atât de greu să te cunoști! Dar să te mai încumeți a-i cunoaște pe ceilalți și lumea toată!… Înțelepciunea, care este cu totul altceva decât inteligența, încununează cunoașterea de sine, chiar dacă reprezintă propriu-zis fructul dulce-amar al unei înfrângeri.

Inteligenți sunt mulți oameni, înțelepți sunt foarte puțini. Inteligența, care înseamnă și eficiență, ezită să se exerseze pe acest tărâm al cunoașterii, și, astfel, cei mai mulți dintre oameni reușesc să-și păstreze încrederea totală de sine și mai ales încrederea în capacitatea ființei umane de a stăpâni lumea prin cunoașterea ei. Această confortabilă postură se dobândește ferindu-te să te uiți prea atent în oglindă, să te cufunzi prea adânc, prea departe în hățișurile sinelui, ale cunoașterii de sine!

Așa se face – dar motivele mai pot fi și altele – că preocuparea de a se cunoaște pe sine o au prea puțini oameni. În cifre relative, de la grecii de odinioară și până la noi, numărul celor pasionați, obsedați chiar (cum erau vechii greci) de cunoașterea de sine a tot scăzut.

În urmă cu 2500 de ani, în Grecia, nosce te ipsum (pe grecește propriu-zis gnote te) spunea ceva la foarte multă lume. Pelerinii care se perindau pe la Delphi înțelegeau și ”trăiau” acest mesaj, se întorceau acasă preocupați de acest îndemn. Îl răspândeau în jurul lor, făcând din el semn distinctiv al vechilor greci. Poate că nu numai al lor, ci al omului vechi, în general. Să fie acesta semnul vârstei de aur?

Oricum, în lumea modernă, azi, preocuparea spre care ne îndeamnă anticul nosce te ipsum este mai ales ocolită, evitată, omul modern inventând o sumedenie de tehnici și procedee care să-l întârzie sau chiar să-l împiedice de la întâlnirea cu sine însuși. N-ar strica, de către cei ce practică totuși cunoașterea de sine, să fie atent inventariate aceste tehnici și procedee, propriu-zis dezumanizante.

Studiul limbii, ca studiu teoretic, urmărind să înțeleagă mecanismul lingvistic și conexiunile cu celelalte componente ale vieții și ale persoanei umane, preocupă un număr relativ mic de oameni. La rigoare, se poate spune că numărul acestora este descurajant de mic, firește, din perspectiva enunțată mai sus; cunoașterea de sine este cea mai specifică îndeletnicire a omului. Spunem asta ca să-i încurajăm pe cei ce practică studiul teoretic al limbii, făcându-i să înțeleagă noblețea pasiunii lor și aristocrația grupului în care se constituie tagma lingviștilor, a filologilor. Sic!

*

Lingvistica este cunoaștere de sine în mai multe feluri.

Mai întâi, studiul limbii te duce destul de repede și ușor la câteva concluzii privind omul în general, umanitatea noastră. Bunăoară, orice idiom, orice grai, cercetat oricât de superficial, face dovada inteligenței celor ce l-au ”conceput”, l-au ”inventat”. A inteligenței, a istețimii, a creativității, a inventivității, a originalității etc., etc. Din studiul limbii se deduce destul de net, de clar portretul lui homo sapiens, poate chiar al ”omului kantian”, adică al acelui arhetip uman în care se sprijină toată metafizica filozofării clasice, de tip kantian. Omul ”asimptotic”! Acest ”om” se află sublimat în structurile limbajului, începând cu articularea limbajului și continuând cu criteriile potrivit cărora limbajul își grupează elementele alcătuitoare în clase, în categorii, în paradigme. Etc.

În al doilea rând, studiind un grai anumit, un idiom ”național”, afli o mulțime de lucruri, unele mai subtile, altele mai superficiale și evidente, despre comunitatea care vorbește acel grai. Fiecare dintre noi aparține umanității în general, dar această umanitate nu există, din punct de vedere lingvistic, precum și din alte puncte de vedere, nu există decât sub forma ”neamurilor”, a ginților, a etniilor, a popoarelor. În mod natural și normal, fiecare om aparține unui popor, unei naționalități. De regulă, această apartenență se deduce după limba vorbită, după limba maternă. Studiind o limbă anumită studiezi, volens-nolens, și pe cei ce o vorbesc. Adică afli despre ei o mulțime de lucruri. Cel mai frecvent oamenii își studiază propria limbă, acest studiu constituindu-se astfel într-un act de cunoaștere de sine, a românului, în general, a spaniolului, în general, a japonezului, în general, ș.a.m.d., fiind vorba, din nou, de un arhetip. Românul arhetipal îl deduci și din studiul limbii române.

În fine, ca individ, ca persoană, fiecare dintre noi utilizează limba națională într-un fel mai mult sau mai puțin vădit a fi unic, irepetabil. Această unicitate, în anumite cazuri fericite, este exemplară, are valoare de model. Studiată ca atare, fiecare limbă se arată a fi vie sub forma unei infinități de stiluri individuale. Lingvistica nu le poate studia pe toate. Șansa unui stil individual de a deveni obiect de studiu este legată de existența textului scris care să consemneze acel stil. Cel mai des, în aceste cazuri, este vorba de scriitori, de poeți.

Lingvistul însă, după ce și-a exersat capacitatea de a analiza și de a înțelege structura și mecanismele limbii, are șansa de a se putea contempla pe sine ca vorbitor. Încercând să se cunoască pe sine ca homo loquens, lingvistul își sporește acuitatea și înțelegerea pentru fenomenul lingvistic în general. Considerăm că această atitudine reflexivă este cheia practicării cumsecade a lingvisticii. Este mai mult decât cercetarea unui stil individual, căci introspecția te poate ajuta să treci dincolo de text, de enunț, în interiorul sinelui propriu (să fie iertat pleonasmul!), adică să cercetezi reazemul psihic al limbajului.

Aceasta este postura firească a lingvistului: cercetător al propriului comportament lingvistic, cercetător al propriei sale limbi. Numai cercetându-se pe sine ca vorbitor al limbii materne lingvistul poate să se apropie de locul din care să vadă sau măcar să simtă extraordinara complexitate a limbii, dar și a vorbirii acesteia.

S-a spus despre lingvistică că este una dintre științele care nu (prea) experimentează. Fals! Făcută ca lumea, făcută în modul cel mai firesc în care poate fi făcută, lingvistica experimentează mereu. Subiectul experiențelor fiind însuși cel ce le urmărește, le cercetează: lingvistul, grămăticul!

Studiul limbii vorbite, al limbii vorbite de cel care o studiază, este cunoaștere de sine propriu-zisă. Asta cu condiția ca îndemnul antic nosce te ipsum, să fie univoc. Comentatorii săi nu prea s-au plâns de ambiguitatea celebrei formule. Cercetarea ei din perspectiva lingvistului și a lingvisticii ne-a pus însă în situația de a-i acorda sinelui cel puțin trei înțelesuri sau, mai bine spus, etaje – dacă mi se îngăduie această metaforă prozaică: (1) al individului, al persoanei, ca ins, (2) al ”neamului” care vorbește un grai anumit, propriu și (3) al umanității, care și-a făcut din actul vorbirii un semn al specificității maxime: numai omul vorbește, este singura ființă care a făcut din combinații de sunete semne, iar semnele le-a combinat mai departe, făcând din ele texte, despre câte în lună și stele… Dintre aceste semne și texte cele mai interesante, mai surprinzătoare, mai ”paradoxale”, sunt semnele și textele prin care omul își comentează propriile semne și texte. Le comentează, adică le supune curiozității sale, cunoașterii. Care devine astfel cunoaștere de sine, cunoaștere a propriei sale creații.

*

Situația cea mai fericită, dar și cea mai firească, mai naturală, mai ușor de realizat, este aceea în care lingvistul se cercetează pe sine însuși ca vorbitor al limbii materne, pe care o cunoaște cel mai bine, o stăpânește propriu-zis. Există prejudecata că un lingvist serios este, mai înainte de orice, un poliglot. Firește, nu strică să fie așa, cu condiția ca obiectul cercetării sale să rămână limba maternă, limba în care lingvistul savant își realizează cel mai bine și condiția sa de vorbitor, de homo loquens. Numai așa lingvistica rămâne, în toate sensurile posibile, cunoaștere de sine.

ION COJA

*

(text din arhiva predecembristă…)