ISPĂȘIREA NORVEGIEI PENTRU SABOTAJUL NORD STREAM Celebrul jurnalist american Seymour Hersh a dezvăluit sabotajul conductelor de gaz Nord Stream de către SUA și Norvegia în septembrie 2022. Dar președintele american Joe Biden este așteptat în Polonia la începutul săptămânii viitoare și ar putea avea o altă întâlnire față în față cu președintele ucrainean Vladimir Zelensky. Probabil că Biden intenționează să facă furori înainte de a-și declara candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2024. Administrația Biden speră să împingă Germania pe frontul de război din Ucraina, dar întâlnirea de la Bruxelles s-a încheiat fără concluzii. Mai târziu, conferința de presă a secretarului american al Apărării Lloyd Austin a avut un aer de vid, lipsit de conținut. Potrivit acestuia, conflictul actual este o „luptă a logisticii” și a muniției, așa că alianța nu are nevoie atât de mult să ofere Ucrainei noi arme, cât să se asigure că tot ceea ce a fost deja livrat funcționează. Stoltenberg a subliniat necesitatea de a respecta promisiunile privind vehiculele de luptă ale infanteriei germane Marder, americanul Bradley, precum și tancurile germane Leopard 2. Cel mai mare anunț făcut de Austin marți a fost despre decizia guvernului norvegian că va oferi Ucrainei 7,5 miliarde de euro în asistență militară și civilă în următorii cinci ani. El l-a numit asta „un angajament foarte semnificativ”. Bineînțeles, reuniunea de la Ramstein nu a discutat despre raportul-bombă al lui Seymour Hersh, un jurnalist de investigație cu un istoric de apariție a unor povești majore, despre modul în care SUA au redus conductele de gaze Nord Stream ale Germaniei la „o bucată de metal pe fundul mării. ” — pentru a împrumuta cuvintele nemuritoare ale Victoriei Nuland, subsecretarul de stat al SUA — în timp ce conflictul din Ucraina făcea furie. Potrivit sursei lui Hersh, decizia de a sabota conducta a venit direct de la președintele Biden, iar dezbaterea ulterioară secretă în cadrul administrației americane, care a durat aproximativ 9 luni, a fost despre cum să atingem obiectivul fără a fi prins. Raportul lui Hersh din 8 februarie dezvăluit scria că marina norvegiană a fost cea care a găsit în cele din urmă locația optimă pentru aruncarea în aer a conductelor Nord Stream 1 și 2. Astfel, pe 26 septembrie 2022, un avion de supraveghere P8 al Marinei Norvegiene a aruncat o geamandură sonar într-un zbor aparent de rutină, declanșând explozibili C4 de mare putere care fuseseră plantați pe conducte. Hersh a explicat ziarului german Berliner Zeitung că Norvegia a fost interesată în mod deosebit de a reuși cu succes complotul împotriva conductelor Nord Stream. Și ce vedem după misiune? Cu siguranță, Norvegia a ucis. Prada este estimată a avea peste 100 de miliarde de dolari până acum! Norvegia a furnizat 33% din necesarul de gaze ale Germaniei în 2022, devenind cel mai mare furnizor al țării. Experții estimează că „Poziția Norvegiei ca furnizor cheie de energie pentru Germania va crește în continuare în anii următori, inclusiv din cauza noilor câmpuri arctice care vin în funcțiune și a noilor descoperiri deasupra Cercului Arctic… Producția extinsă deasupra Cercului Arctic, care sosește din zăcământul Irpa, la 340 km vest de Bodø, programat să intre în funcțiune în 2026, precum și noi descoperiri în Marea Barents, inclusiv una făcută în 2022, în apropiere de Goliat, vor fi cheie pentru menținerea producției de vârf. „Cu Germania în mare măsură deconectată de la gazoductul rusesc, ușa Norvegiei de a-și extinde în continuare cota de piață și de a se stabili ca furnizorul principal de gaze al țării rămâne deschisă.” De fapt, Norvegia a aruncat în aer conductele Nord Stream doar o lună mai târziu, pe 22 septembrie. Această pantomimă sordidă provoacă un gâfâit neîncrezător. Nu se poate decât să-ți fie milă de națiunea germană care este înșelată în aceste vremuri tumultuoase de un guvern mediocru de politicieni neexperimentați și dubioși, care nu îndrăznesc să apere interesele de bază ale țării lor împotriva agresiunii americane. Ministrul rus de externe Serghei Lavrov a fost clar când a vorbit pe larg pentru prima dată despre conductele Nord Stream și despre articolul lui Seymour Hersh la o întâlnire de lucru din 15 februarie cu șefii birourilor de presă străine acreditate în Rusia: Norvegia nu se sfieste să ofere o mică parte din prada din Germania, un partener al NATO. Poate că este de bon ton safaci un gest de ispășire pentru o crimă diabolică comisă asupra unui vecin și aliat. Poate că echipa Biden a îndemnat Norvegia să-și dezvolte acreditările de bun samaritean. Și Austin l-a salutat ca pe un rezultat solid al întâlnirii Ramstein de la Bruxelles. Sursa: https://www.indianpunchline.com/norways-atonement-for-nord-stream-sabotage Traducerea:CD |
5 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
In sprijinul afirmatiilor domnului Ion Coja din cadrul emisiunii de ieri Dincolo de orizont a lui Marvin Atudorei postata pe pagina de fb. Cabinet parlamentar Diana Iovanovici Sosoaca in care spunea ca Ion Antonescu nu a fost antisemit si il cita pe un mare rabin evreu care intarea el insusi aceasta afirmatie vreau sa vin cu documente din timpul celui de al doilea Razboi Mondial care intaresc convingerea ca in Romania nu a fost antisemitism.
Iata:
Memorandumul Ministerului Afacerilor Straine datat cu 20 dec.1940 arata ca”in urma unor staruitoare intersectiuni ale Legiunii britanice,care semnala extinderea ce capatase practica emigrarilor evreiesti clandestine in Palestina,Guvernul roman si-a luat angajamentul de a urmari chestiunea si de a impiedica,in ce priveste aceste emigrari”.Ceva mai jos(in document) insa se mentiona „acceptarea tacita”a Guvernului referitoare la emigrarile clandestine.
Si iata sursa :Emigrarea populatiei evreiesti din Romania in anii 1940-1944.Culegere de documente din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Romaniei,volum ingrijit de dr.Ion Clafeteanu(responsabil),Nicolae Dinu si Teodor Gheorghe,Silex-Casa de Editura,Presa si Impresariat S.R.L.,Bucuresti,1993,p.67.
In decembrie 1940,A.L.Zissu,cunoscut sionist,a inaintat Conducatorului Statului(dl.Ion Antonescu n.n.) un Memoriu in care propunea un program pentru organizarea emigrarii evreilor din Romania(sursa:”Comisia Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania,Documente”,editie Lya Benjamin,Editura Polirom,Iasi,2005,p,146-149),aceasta fiind vazuta ca o solutie „simpla si totusi radicala,operanta numai ca initiativa de stat,sub obladuirea lui”(ibidem,p.147).
In documentul din 11 februarie 1941 inaintat Directorului General al Sigurantei Statului,intitulat”Expozeu asupra diferitelor faze prin care a trecut chestiunea emigrarii evreiesti” s-a concluzionat ca”emigrarea trebuie sprijinita in mod intens pe orice cale,fie legala,fie clandestina”(cf”Arhivei Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din Romania-in continuare Arhiva C.S.I.E.R.-Fond III,dosar nr.1050A/1939-1943,f.38).
La 5 oct. 1939,refugiatii ajunsi in jud.Constanta erau repartizati astfel:367 in munic.Constanta,187 in Eforie si 2 in Carmen Sylva .Autoritatile romane au infiintat un Camin pt evrei in apropierea Portului Constanta.
Prima nava cu numele Darien II paraseste Portul Constanta la 1 noiembrie 1940 cu 163 de emigranti la bord cu directia Orient.Nava se afla in proprietatea unui american din Los Angeles.Dupa primul transport nava revine in Port si la 1 decembrie 1940 paraseste Portul cu 162 persoane din care 132 cu pasapoarte romanesti cu directia Sulina de unde s-au imbarcat alti emigranti.
La 10 februarie 1941 Agentia Fratii Syngros solicita expertiza a vasului Darien II reintors intre timp cu emigranti in Portul Constanta.Capitania consemneaza ca”in starea in care se afla poate naviga si parasi portul fara niciun risc” dar cu un numar de cel mult 520 de emigranti evrei(cf Arhiva C.S.I.E.R.,Fond III,dosar 1050A/1939-1943,f.43).Ceea ce s-a si intamplat,in ziua de 19 feb.1941,la bordul vasului aflandu-se 504 pasageri evrei(cf. D.J.A.N. Constanta,Fond Capitania Portului Constanta,dosar nr.132/1941,f.115).
Intr-un raport al Inspectoratului Regiunii de Politie Bucuresti din 22 martie 1941,transmis catre Directia Politiei de Siguranta,se facea cunoscut ca’exista un curent pronuntat de emigrare a evreilor in Palestina si nu in Rusia Sovietica”(cf.Arhiva C.S.I. E.R.,ibid.,f.49).
O alta sursa cu un numar mare de pasageri(769?) organizata in aceeasi perioada a fost reprezentata de Struma care a fost scufundat in adancurile Marii Negre.Vasul a fost atins de o torpila lansata de un submarin sovietic,SC-213,care il confundase cu un vapor al Axei(cf.Raul Hilberg,op.cit.,p. 692).Pana la organizarea acestui transport mai plecasera din Port cateva ambarcatiuni romanesti de dimensiuni mici cu un numar redus de emigranti evrei la bord cu un numar per total de 79 de emigranti evrei.
Dovada ca exista o intreaga afacere cu transportul emigrantilor evrei este Nota informativa a Serviciului Special de Informatii din 27 martie 1942 conform careia multi evrei din Constanta fiind intens preocupati de problema emigrarii,cautau sa intre in”contact cu ofiterii activi si de rezerva din Marina Regala,propunandu-le diferite afaceri cat si incercarea de contrabanda cu bijuterii si devize,”intre cei care insistau in acest sens”facand demersuri in vederea realizarii proiectului de emigrare se numara si Ioan Duployen fost ziarist la Excelsior,cunoscut in cercurile constantene pentru traficul de influenta”.
In 1942 exista si Societatea de Turism „Romania”,care a colaborat cu recent infiintata Centrala a Evreilor ,institutie ce a inlocuit Federatia Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania.
Pe 29 aprilie 1942 vasul Maritza paraseste Portul Constanta cu un numar de 292 emigranti evrei la bord.(Arhiva C.S.I.E.R.,Fond III dosar 342/1942,f.28).
Rog Doamna Senator Diana Iovanovici Sosoaca sa preia aceste date pe pagina ei de facebook pentru a fi facute publice
Voi continua.
CORESPONDENTA GANDIRII
De CD
Motto:
“Într-o vreme asiaticul purta printre greci un foc ascuns şi aceştia, cu poezia şi gândirea lor, au alcătuit natura în chip luminos, turnând-o într-o formă clară şi plină de măsură”. ~ M. Heidegger, “Aufenthalte”
În 1977 Hans Georg Gadamer remarca cum “Was ist Metaphysik?”, prelegerea ţinută de Heidegger la Freiburg im Breisgau în 1929, avusese un mare răsunet în afara Germaniei şi cum gândirea heideggeriană pătrunsese rapid în arii culturale din Orient. „E destul de relevant – scria Gadamer – că au apărut atât de rapid traduceri în japoneză şi chiar în turcă, în limbi care astfel nu intră în aria lingvistică a Europei creştine.
De aceea se pare că tentativa heideggeriană de a gândi dincolo de metafizică se întâlnise cu o disponibilitate specială spre receptare chiar acolo unde metafizica greco-creştină nu reprezenta baza naturală a întreagii gândiri.”
Trei ani mai târziu, un fost student persan al lui Heidegger, Ahmed Fardid (1909-1994), devenea elementul de bază al unui organism fondat de Imamul Khomeini, Consiliul Suprem pentru Revoluţia Culturală Islamică şi constituia elementul de referinţă al unui grup de intelectuali care se reclamau explicit de la gândirea heideggeriană şi se opuneau grupului „popper-ienilor”.[1]
Alinierea heideggerian iraniană a avut loc inainte ca Geoge Soros sa infiinteze in 1984,1991 fundatia “Open Society”ce poarta numele operei lui Karl Popper “Open Society and its Enemies”, o intutie valoroasa pe plan cultural politic.
„Heideggerienii” iranieni – se spune într-un articol al unui adversar al lor – îşi propuseseră un obiectiv esenţial: denunţarea democraţiei sub toate formele ei, ca fiind cu totul incompatibilă cu Islamul şi cu filosofia.
Ei încercau să demonstreze că Socrate a fost judecat fiindcă era un adversar al democraţiei şi susţineau că ordinea politică proprie discipolului său Platon era precursoarea celei a guvernului islamic.
Până în 1989 „heideggerienii” au fost forţa filosofică dominantă a sistemului creat de Khomeini. Primul ministru de atunci, Mir Hussein Musavi, şi judecătorul suprem Abdul Kerim Erdebili aparţineau amândoi grupului „heideggerienilor”.
Pentru o scurtă perioadă, „popperienii” liberali au fost pe punctul de a răsturna parţial roata puterii, dar soarta lor a fost pecetluită atunci când preşedinţia Republicii Islamice a fost cucerită de Mahmud Ahmadinejad. Noul preşedinte era într-adevăr un activ susţinător al lui Fardid şi al lui Heidegger.”
Destinul lui Heidegger în Republica Islamică Iran a fost oficializat la congresul internaţional organizat în 2005 la Teheran de Institutul Iranian de Filosofie şi de Ambasada Confederaţiei Elveţiene cu tema „Heidegger şi viitorul filosofiei în Orient şi Occident”.
Profesorul Reza Davari-Ardakani, un fost student al lui Ahmed Fardid devenit preşedintele Academiei de Ştiinţe, a expus rezultatele studiilor sale asupra gândirii lui Heidegger.
Caietele negre ale lui Heidegger, scrise între 1931 și începutul anilor 1970 și publicate pentru prima dată în 2014, conțin mai multe expresii ale sentimentelor sale anti-semite.
După ce a analizat Caietele negre, Donatella di Cesare afirmă în cartea sa” Heidegger și evreii” că „antisemitismul metafizic” și antipatia față de evrei au fost esențiale pentru opera filozofică a lui Heidegger. Heidegger, conform lui di Cesare: “considera poporul evreu drept agenți ai modernității liberaliste care desfigura spiritul civilizației occidentale”.
Profesorul Shahram Pazouki, care, pe lângă faptul că a ţinut două cursuri despre Heidegger, a semnat teze de doctorat asupra lui „Dumnezeu în gândirea lui Heidegger” şi asupra „Filosofiei artei la Heidegger”, a stabilit o comparaţie între Sohrawardi şi filosoful german, arătând că gnoza islamică şi filosofia lui Heidegger reprezintă mijloacele ideale de comunicare spirituală între Asia şi Europa.
Chiar dacă poziţia sa faţă de participanţii precedenţi a fost diferită, profesorul Bijan Karimi a recunoscut importanţa fundamentală a gândirii heideggeriene în încercarea de a menţine vie dimensiunea sacrului.
De situaţia studiilor filosofice în Iran s-a ocupat şi Jürgen Habermas, care a rezumat-o în felul următor: „Davari-Ardakani este astăzi preşedinte al Academiei de Ştiinţe şi trece drept unul dintre „postmoderni”. Aceştia şi-au asumat în special analiza heideggerienă despre esenţa tehnicii şi au utilizat-o ca pe critica cea mai coerentă asupra modernităţii.
Contraponderea sa este Abdul Kerim Sorus, care apără – ca „popperian” – o diviziune cognitivă între religie şi ştiinţă, chiar dacă personal el tinde să se identifice cu un anumit curent mistic islamic. Davari este un apărător filosofic al ortodoxiei şiite, în timp ce Sorus, ca critic, şi-a pierdut mult şi din puţina sa influenţă”.
Interesul manifestat de către intelectualitatea iraniană pentru ideile lui Heidegger poate să-şi găsească o explicaţie în corespondenţele existente între teosofia islamică şi analitica heideggeriană. „Ceea ce căutam în Heidegger, ceea ce am înţeles graţie lui Heidegger, este acelaşi lucru cu ce am căutat şi am găsit în metafizica islamico-iraniană, în unele mari personalităţi (…) Nu cu mult timp în urmă, Denis de Rogemont îşi amintea, cu un umor clar, că în epoca tinereţii noastre constatase că cartea mea “Fiinţă şi Timp” avea pe margine numeroase glose în arabă. Cred că pentru mine ar fi fost mult mai complicat de tradus lexicul unui Sohrawardi, al unui Ibn Arabi, al unui Molla Sadra Shirazi, dacă nu m-aş fi ocupat mai întâi să traduc lexicul german aparte al lui Heidegger.
Kashf al-Mahjűb semnifică exact „dezvăluirea a ceea ce este ascuns”. Să ne gândim la tot ceea ce a spus Heidegger despre conceptul de aletheia”.
Să încercăm acum să schiţăm şi alte corespondenţe: de exemplu, aceea care se poate întrevedea între Andenken, „reamintirea” care se face pentru a menţine vie problema fiinţei, şi dhikr, „reamintirea” ritualică prin care sufismul asigură sarcina de actualizare a prezenţei divine în individ.
Astfel, Ereignis, „evenimentul”, care se configurează ca Fiinţa însăşi ca timp originar şi constituie astfel spaţiul unei noi apariţii divine, vine să asume dimesiunile unei realităţi hiero-istorice, care se individualizează în momentul Revelaţiei sau, corespunzător, în apariţia lui Mahdi sau a altuia, pe un fond eshatologic.
Şi încă: fiinţa-pentru-moarte, decizia anticipativă în care trăim moartea ca pe posibilitatea cea mai necondiţionată şi mai insurmontabilă, nu găseşte oare un paralelism islamic în hadith-ul profetic transmis de As-Samnânî „a muri înainte de a muri” (műtű qabla an taműtu)?
Orientul islamic nu este singura arie culturală a Asiei în care gândirea lui Heidegger a suscitat interesul. Nu este întâmplător faptul că “Unterwegs zur Sprache” începe cu o discuţie între autor şi un japonez budist, Tomio Tezuka: în Japonia, unde Heidegger este filosoful european cel mai tradus şi unde s-au discutat teme ca „religiile în gândirea lui Heidegger” sau „Heidegger şi budismul”, primele publicaţii asupra gândirii sale datează din anii douăzeci ai secolului trecut, adică în perioada în care cursurile filosofului la Freiburg şi Marburg au început să fie frecventate de studenţi japonezi budişti.
Între aceştia, cel care a suscitat interesul pentru Heidegger în Japonia pare să fi fost baronul Shüzô Kuki (1888-1941), „un gânditor care prezintă în panorama filosofică japoneză şi europeană a acestui secol o importanţă aparte”; întors în patrie, Kuki ţine cursuri despre Heidegger la Universitatea Imperială din Kyoto.
Contactele dintre Heidegger şi Japonia au continuat după război: în 1953 el l-a cunoscut personal pe Daisetz Teitaro Suzuki (1870-1966), cunoscutul cercetător şi promotor al budismului zen, căruia îi citise puţinele cărţi accesibile. „Dacă îl înţeleg corect pe acest om, – spunea despre el – exact acelaşi lucru am încercat şi eu să spun în toate scrierile mele”.
La rândul său, Suzuki îşi amintea astfel întâlnirea avută cu Heidegger: „Tema principală a colocviului nostru a fost gânditorul în raportul său cu fiinţa. (…) am spus că fiinţa este acolo unde omul care meditează asupra ei devine conştient de sine, fără a se separa totuşi pe sine de fiinţă (…) am adăugat că, în budismul zen, locul fiinţei este indicat fără cuvinte şi semne grafice, deoarece tentativa de a vorbi despre ea se sfârşeşte inevitabil într-o contradicţie”.
În 1954 a avut loc întâlnirea cu Tomio Tezuka (1903-1983), traducător, pe lângă Goethe, Hölderlin, Rilke şi Nietzsche şi al unor texte din Heidegger. După ce a fost solicitat să clarifice numeroase probleme ţinând de vocabularul japonez, Tezuka l-a întrebat pe Heidegger care ar fi părerea sa despre semnificaţia actuală a creştinismului pentru Europa. Filosoful a definit creştinismul ca fiind „îmburghezit”, expresie a unei „religiozităţi convenţionale” şi, astfel, lipsit de o „credinţă vie”
.
În 1958, Heidegger susţine, la Universitatea din Freiburg, un seminar cu participarea lui Hoseki Shinichi Hisamatsu (1889-1980), călugăr zen din şcoala Rinzai şi maestru al caligrafiei. După ce Heidegger i-a cerut lui Hisamatsu să-i demonstreze noţiunea japoneză de artă şi relaţia dintre artă şi budismul zen, a avut loc un dialog asupra caracterului operei de artă şi a originii sale, pe care Hisamatsu a atribuit-o liberei mişcări a ne-fiinţării (nicht-Seiende). Heidegger a închis seminarul reluând celebrul koan al maestrului Hakuin Ekaku (1686-1769): „Ascultă bătaia pulsului de la o singură mână”.
Interesul lui Heidegger pentru zen şi consonanţa existentă între gândirea sa şi această formă a budismului au fost reafirmate de către un cercetător nepalez în următorii termeni: „Dezinteresul pentru ceea ce este „ritual” şi atenţia dată de către zen spiritului ar putea fi considerate echivalente refuzului filosofiei heideggeriene a structurii filosofice convenţionale a noţiunilor, termenilor și categoriilor clasice în favoarea „adevăratei filosofări””.
În 1963 a avut loc un schimb de scrisori între Heidegger şi Takehiko Kojima, director al unei instituţii filosofice japoneze. Într-o scrisoare deschisă publicată într-un ziar din Tokio, Kojima se referea la conferinţa lui Heidegger asupra erei atomice, considerând-o un discurs adresat chiar japonezilor. Cu occidentalizarea, continua Kojima, a coborât asupra Japoniei acea noapte pe care Kierkegaard şi Nietzsche au văzut-o deja ameninţând Europa. „Unicul lucru în care putem crede – încheia el – este cuvântul care, precedând zorii umanităţii, despre care nu ştim când vor sosi, va fi capabil să străpungă această lungă noapte. Poate că un astfel de cuvânt va reuşi să ajungă din nou la noi, să ne recheme trecutul şi să rezoneze până în viitor.”
În răspunsul său, luând act de dominaţia mondială pe care ştiinţa modernă o asigură Occidentului („oriunde domneşte cadrul – stellen – care provoacă, asigură şi calculează”), Heidegger afirma insuficienţa gândirii occidentale în faţa problemei puse de puterea structurii (stellen). Afirma apoi că pericolul cel mai mare nu consta atât în „pierderea umanităţii” denunţată de Kojima, cât în obstacolul care împiedică omul să devină ceea ce încă nu a putut să fie.
În sfârşit, el enunţa necesitatea unui mers înapoi care să permită meditaţia asupra puterii cadrului (stellen-ului); dar o asemenea meditaţie, conchidea el, „nu se mai poate îndeplini prin intermediul filosofiei occidental-europene existentă până acum, dar nici fără aceasta, adică fără ca tradiția ei, recuperată într-o modalitate nouă, să fie utilizată într-un mod adecvat”.
În 1964 s-a petrecut întâlnirea dintre Heidegger şi monahul budist Bikkhu Maha Mani, docent în filosofie al Universităţii din Bangkok care venise în Europa ca reprezentant al radioului thailandez. Convins susţinător al unei folosiri cu măsură a tehnologiei şi mass media ca instrumente educative, a vrut să îl întâlnească în Germania pe Heidegger pentru a discuta tocmai asupra problemei tehnicii.
În întâlnirea privată care a avut loc între cei doi în prima zi, a fost înregistrat dialogul despre rolul religiei, destinat să fie transmis la un post de televiziune din Baden-Baden în care Heidegger a vorbit despre abandon şi despre „deschiderea către mister” şi l-a întrebat pe oaspetele său ce semnificaţie are pentru oriental meditaţia. „Călugărul a răspuns foarte simplu: Concentrare”.
Și explică: cu cât omul se concentrează, fără un efort voluntar, cu atât mai mult se des-face de sine însuşi (ent-werde). Eul se stinge. La sfârşit, este numai nimicul. Nimicul, totuşi, nu înseamnă neant, ci chiar inversul: plenitudinea (die Fülle). Nimeni nu o poate numi. Dar este nimic şi tot, deplina realizare (Erfüllung).
Heidegger a înţeles şi spune: „Aceasta este ceea am spus întreaga mea viaţă.” Încă o dată, monahul repetă: „Veniţi în ţara noastră. Noi vă înţelegem”.
Nu altele sunt cuvintele profesorului Tezuka: „Noi, în Japonia, am fost capabili să înţelegem imediat conferinţa “Was ist Metaphysik?”. Noi ne mirăm şi astăzi cum de europenii au putut să cadă în eroarea de a interpreta în mod nihilist nimicul despre care este vorba în conferinţa menţionată. Pentru noi, Vidul este numele cel mai înalt pentru a indica ceea ce dumneavoastră vreţi să spuneţi cu cuvântul Fiinţă”.
Într-adevăr, în prelegerea din 1929, tradusă imediat în japoneză de studentul său Seinosuke Yuasa (1905-1970), Heidegger se apleacă asupra problemei Nimicului, argumentând că Nimicul se identifică cu fondul originar prin care apare fiinţarea şi că aşa cum acest fond coincide cu Fiinţa, a experimenta Nimicul echivalează cu a experimenta Fiinţa.
O astfel de convingere nu putea să nu găsească ulterior susţinere în doctrina taoistă, după care „toate lucrurile vin spre existenţă prin intermediul fiinţei (yu), şi aceasta cu ajutorul lui wu, termen pe care nu îl putem traduce simplu ca „nonfiinţă” (…) ci mai degrabă ca „fiinţă-nefiinţă”, adică actul care transcende şi determină aparenţele realităţii”.
Dincolo de faptul că a manifestat pentru Sun Tzu un interes atestat din mai multe surse, în vara anului 1946, Heidegger a tradus în germană primele opt capitole din Dao-De-Jing, sprijinindu-se pe ajutorul unui cercetător chinez, Paul Shih-yi Hsiao (1911-1986), care a deja publicase o versiune italiană a textului lui Lao-Tzu.
Referinţe frecvente la Heidegger se găsesc în comentariul care însoţeşte traducerea lui Dao-De-Jing, iniţiată în 1973 de Chung-yuan Chang, autor al unor studii asupra taoismului şi budismului chan. Amintindu-şi o întâlnire cu Heidegger din anul precedent , Chang subliniază afinitatea dintre gânditor şi taoism, în relaţie fie cu poezia, fie cu problema Nimicului; observă că noţiunea heideggeriană de Aufheiterung („străluminare”) este prezentă în tradiţia chineză şi desemnează „un mod de a intra în Tao”; aminteşte că Heidegger şi el însuşi au fost de acord cu identificarea noţiunii de Lichtung („luminiş”, „luminare”) cu cea taoistă de ming etc.
Accentuarea tuturor acestor analogii , departe de a constitui un banal joc de cuvinte şi concepte, ne conduce din nou la necesitatea vitală ca Dasein-ul european să se confrunte cu cel asiatic. A spus-o, de altfel, Heidegger însuşi în Aufenthalte: „Confruntarea cu Asia a fost pentru spiritul grec o necesitate profundă. astăzi, acest lucru reprezintă pentru noi, într-o manieră destul de diversă şi într-un orizont mult mai amplu, decizia asupra destinului europei.”
Nota:
1. Vezi comentariul 3 (ne ridicat la postare), “Karl Popper si Geoge Soros” la: https://ioncoja.ro/cu-virtute-sau-cu-uneltele-desertaciunii-noi-alegem-noi-tragem
Sunt niște conducte norvegiene care trec pe sub Marea Baltică spre Polonia. Rusia s-ar putea să le distrugă acum, la fel cum au făcut norvegienii și americanii cu Nord Stream, astfel afectând grav Europa vestică. Este clar un punct sensibil al Europei, un nod gordian.
N-o vor face…niciodată. Sunt buni jucători de șah, nu de…pocker :)
Asta este.
Ar putea și bine ar face.