Comentariul lui Călin Kasper la textul Unul care ne iubește!

 

 

Poate ca daca v-o spune un irladez, mai ales daca e imbracat in fusta si canta din cimpoi, o sa-l credeti mai mult decat pe mine. De mult timp imi racesc gura de pomana (sau poate ca nu, cine stie?) cand spun ca neamul asta al nostru, prost de bun, va putea sa arunce din sa pe toti cei care-l calaresc cu nerusinare dezgropand nu securea razboiului, ci doctrina legionara, pe care, aplicand-o consecvent, vom ajunge o tara ca soarele sfant de pe cer. In acelasi timp am pledat si eu pentru reinvierea satului romanesc si transformarea lui intr-o celula productiva din punct de vedere economic si cuib, din punct de vedere moral. Intr-una din cartile mele am si pus pe hartie un proiect pentru Romania cu multe capitole. Unele dintre ele privesc si satul romanesc. iata cam cum cred eu ca satul romanesc ar putea fi revigorat, producand nu ceea ce produce toata lumea ( fiare de calcat, fönuri de uscat parul, telefoane mobile precum si ace brice si mai stiu eu ce, ci lucruri pe care nimeni in lumea asta nu le mai produce si care ar avea o valoare imensa). Ca sa va dau doar un exemplu, stiti ce m-a rugat un neamt odata sa-i aduc din Romania? Un fierastrau pentru taiat scanduri, cu rama de lemn, cu o pana deasupra care rasucea o sfoara, ca sa intanda panza. Eram pe la inceputurile mele in Germania si l-am intreabat la ce mama naibii ii trebuie un astfel de fierastrau, cand la Baumarkt sunt cate fierastraie voia. Dar el voia unul cum avusese tatal lui si in toata Germania asta mare si bogata, nu gasea un asemenea fierastrau si voia sa-i aduc eu unul din Romania. Iar o ruda de-a mea, cand a invitat un prieten de-al lui la el in Germania si cand ala l-a intrebat ce sa-i aduca din Romania, ca nu voia sa vina cu mana goala, stiti voi ce i-a cerut omul nostru? Sper sa nu radeti: L-a rugat sa-i aduca o piatra de pus pe varza. In toata Germania, desi lucra ca constructor, in vreo 10 ani de zile n-a gasit o piatra s-o puna peste varza murata, in butoi. Asa ca daca credeti ca asemenea lucruri nu au viitor, dati o raita, va rog, pe site-ulmanufactum.de sa vedeti ce pret au in ziua de azi produsele manufacturate (adica produse cu mijloace manuale, in regim unicat). Aveti grija sa nu vi se faca rau!

„Ca să ne întoarcem din drum nu trebuie să inventăm din nou roata. E destul ca să privim în urmă cu 100 de ani şi vom descoperi o organizare pe care noi o vom numi gospodăria ţărănească. Dorim să introducem acest sistem doar acolo unde se potriveşte, în satele părăginite, unde doi trei bătrâni uitaţi de lume şi de Dumnezeu îşi duc povara bătrâneţilor, sau pe culmile dealurilor, pe care altă dată păşteau nenumărate turme, sau pe terenurile abandonate, pe care nu le mai lucrează nimeni.
Această gospodărie ţărănească producea aproape tot ce-i trebuia familiei gospodarului. Doar sare, chibrituri şi gaz pentru lampă mai trebuia să cumpere. Bărbatul şi cu nevasta, prin munca lor, ajunseseră la prosperitate, linişte şi fericire. (Atunci când erau lăsaţi în pace!) Ţăranul muncea ţarina lui, pe care o lucra cu boii sau cu caii. Cultiva grâu, orz, cartofi, porumb. Coseau lunca şi făceau fân. Creştea neapărat şi animale, altfel sistemul nu funcţiona. Animalele erau cele care consumau produsele agricole producând plusvaloare, împreună cu ogorul. Aţi auzit de ţărani care se plâng după recoltare că preţul porumbului de pe piaţă e prea mic? Ei, puteţi fi siguri că acei ţărani nu creşteau animale. Tot ce producea ţarina, era valorificat prin animalele din bătătură. Omul avea boi sau cai, vacă cu lapte pentru copii, oi sau capre, porci în coteţ, găini, iepuri, gâşte sau raţe.
Aceste animale erau crescute şi îngrăşate cu produsele câmpului. Toată vara o parte din animale îşi agoniseau hrana de pe păşune, de la gârlă, de pe marginea şanţului. Creşteau prin grija lui Dumnezeu. Doar iarna erau hrănite de om. Totul era folosit, nimic nu era aruncat, nu existau deşeuri. Paiele şi cocenii de porumb erau folosiţi ca așternut pentru vite, apoi împreună cu gunoiul de grajd se întorcea pe câmp, ca îngrăşământ.
Femeia ţinea gospodăria, hrănea copii, animalele, mulgea vaca, oile, în
timp ce omul era la câmp. Când era vremea, mergea şi ea la semănat,
prăşit, cules, recoltat. Tot nevasta se îngrijea de grădina de legume din
spatele casei, unde punea fasole, morcovi, cartofi de vară, porumb de copt sau fiert. Prin curte şi grădină mai aveau pruni, nuci sau meri, caişi sau cireşi. Tot ea mai dărăcea şi torcea lână, ţesea covoare şi scoarţe, împletea pulovere, mănuşi şi şosete pentru toată familia. Desigur că gătea, mai făcea brânză din laptele oilor, caş şi urdă, marmeladă de casă, compoturi, fructe uscate, punea murături pentru iarnă. Pe măsură ce îmbătrâneau, veneau copii din spate care puneau umărul şi preluau de la părinţi o parte din grijile gospodăriei. Astfel se hrăneau cu alimente proaspete, pline de vitamine, lipsite de chimicale şi tratamente inutile, la care industria alimentară se pare că nu poate renunţa. Era o hrană ecologică, pentru care orice om din statele „dezvoltate” ar plăti bani grei, dacă ar avea de unde o procura. Pentru că asemenea alimente au dispărut de pe piaţă. Au dispărut producătorii, a dispărut şi gospodăria ţărănească, s-a distrus o întreagă civilizaţie arhaică, dar eficientă. Niciun fel de agricultură, oricât de avansată, nu reuşeşte să producă alimente atât de valoroase, cu cheltuieli atât de reduse. Şi totul stă la îndemâna gospodarului, nu-i trebuie nimic dinafară, după deviza „Totul prin noi, prin munca noastră“.E sistemul perfect, care poate fi reînviat în România. Care poate reînvia România!
Dar de ce l-am reînvia? Pentru a da de lucru la mii de oameni, care şi-ar agonisi astfel hrana singuri, n-ar mai fi dependenţi de un ajutor social insuficient şi înjositor sau la mâna unui angajator, n-ar mai depinde de alţii, decât de hărnicia lui şi de Dumnezeu. Ar putea trăi demni, fericiţi, feriţi de bolile civilizaţiei, crescând mai mulţi copii, care încep şi la noi să fie o raritate. Ar aproviziona ţara cu alimente ecologice, pentru că nimeni nu ne va opri să certificăm biologic aceste gospodării. Şi vom mai realiza ceva extraordinar! Vom întoarce algoritmul care ne-a sărăcit, pe dos. În loc să privim noi cu jind la ţările avansate pentru un telefon mobil, vor privi ei la noi cu invidie, pentru că vom avea ce ei au pierdut de mult: alimente curate pline de vitamine, un mediu nepoluat, oameni sănătoşi şi frumoşi, curţile pline de copii, natura intactă.
Ar fi un sistem pentru care cei care fac strategia de apărare a ţării ar trebui să-l ia în calcul, dacă nu le-ar sta gândul la alte prostii. Ce ne facem dacă o ploaie de rachete ne distrug centralele electrice din sistemul energetic naţional şi cele câteva rafinării? Fără curent electric şi combustibil, în 10 zile foamea s-ar instala în toate marile oraşe ale ţării. Dar, dacă am avea 10% din familii organizate în ancestralele gospodării ţărăneşti, situaţia ar fi salvată, pentru că acolo alimentele sunt păstrate în pivniţă, carnea şi cârnaţul prăjit în bidonul cu untură, brânza în burduf iar telemeaua în putinică. Porumbul şi grâul e pus bine în hambar, astfel că aceste gospodării ar deveni adevărate depozite de alimente care, în caz de necesitate, ar completa baza de aprovizionare a oraşelor.
Muţi vor zice că ce vrem noi este utopie. Nu este. Nu poate fi utopie un sistem care a existat şi a funcţionat! Iată şi dovada, luată din memoriile lui Dan Ion intitulate „Amintiri din alte vremi”. El a fost fruntaş în satul lui, om harnic şi muncitor, plin de idei şi de inițiativă. A fost întemniţat pentru convingerile lui legionare. Iată ce-a avut şi ce găseşte când vine acasă din închisorile comuniste:
„Aşa, după opt ani am ajuns acasă unde mă aşteptau alte surprize. Lăsasem o gospodărie cu un grajd plin cu bivoliţe, altul cu cai, oi, porci, stupi, maşină de coasă, maşină de scos cartofi, maşină de semănat, separator de unt, cazan de fiert cartofi, patru care, poduri pline cu cereale. Nimic nu mai era. Ai mei erau flămânzi. Soţia spunea că cumpărau o pâine neagră şi mâncau trei inşi o singură dată. Soţia era bolnavă, fiica mea Mărioara, dată afară din Şcoala Tehnică, ginerele, Mon, care era ofiţer, dat afară din armată. Peste tot necazuri, din cauza mea, pentru că luptasem ca poporul român să fie un popor mândru şi de caracter. În curte nu mai era niciun animal, doar un câine, care curând, a murit şi el.“

Pe lângă agricultură poate înflori şi un buchet de activităţi economice, care-şi pot orienta activitatea spre prelucrarea produselor agricole şi zootehnice în regim manufacturier. Aceste activităţi au fost neglijate, dar pe nedrept. Se pare că omul modern s-a săturat de produsele fabricate în serie mare şi începe să-şi dorească iar lucruri simple, făcute de un meseriaş adevărat, care transpiră şi pune suflet în obiectele-unicat care-i ies din mână.
Pentru România ar fi foarte potrivite împletiturile din nuiele de răchită, măturile, pieile tăbăcite prin metode nechimice, pulovere împletite de mână din lână toarsă în casă, fructe de pădure uscate, miez de alune şi nuci, seminţe de pin, mici obiecte de lemn, precum sucitoare pentru făcut aluatul, linguri de lemn, dulăpioare. Perii din păr animal, covoare, ştergătoare din faţa uşii. Apoi alimente conservate, precum compoturi, zacuscă la borcan, castraveţi şi varză murată. Butoaie de lemn pentru murături sau vin, jucării din lemn netratat, sape, coase, ciocane, cleşti forjaţi manual, obiecte mici turnate din fontă, precum fier de călcat cu cocoş pentru a fi umplut cu cărbuni, ceaune de fonta pentru mămăligă, ceaune de făcut săpun de
rufe. Apoi, săpunuri cu mirosuri naturale, produse de-ale stupului, precum
miere cu polen, miere cu propolis, miere cu lăptişor de matcă. Miere cu bucăţi de fagure în ea, sirop de mugur de brad contra tusei, plante medicinale uscate şi puse în pungi de hârtie. Şi lista este fără sfârşit. Vor trebui reanimate vechile meserii de olar, blănar, tăbăcar, curelar, producătorul de hamuri, şei, căruţe şi care, potcovar, tinichigiu în cupru, suflător sticlar. Mici fabrici de uleiuri presate la rece, de ţuică de prune curată, vinurile de casă, vin de măcieşe sau de porumbele, afumătoare de slănină şi cârnaţi. Făbricuţe de oţet de mere, bragă, borş. Străinii vor veni şi ei negreşit, (după miros!) nu trebuie să-i căutăm noi. Vor umbla toţi cu limba scoasă după produsele noastre, aşa acum umblă acum arabii după oi pe la ciobani. Le cumpără în orice cantitate, direct de la proprietar. Dar nu acesta este scopul nostru, ci de a prelucra mai întâi materiile prime şi apoi de a vinde produsele finite. Ce folos să vindem samsarilor arabi oile vii şi să nu le transformăm noi în virştli (un fel de cârnăciori din carne de oaie şi porc ce se produc în zona Munţilor Apuseni şi care au un gust, de dai cu căciula după câini), sau să tăbăcim pieile, din care să facem căciuli de momârlan cu vârful îndoit într-o parte, purtate mândru p-o ureche? Apoi, fabricarea buciumelor, tulnicelor, a fluierelor de lemn. Nu există cadou mai
potrivit decât fluierele, pentru copiii vecinului cu care eşti certat!
Existau înainte de era industrială tehnici textile patriarhale, precum ţesutul covoarelor, prelucrarea cânepii şi a inului. Un potenţial uriaş are borangicul sau ţesătura din mătase naturală. Numai dacă se vor planta pe marginea drumurilor duzi — pe lângă nuci, pruni şi meri — s-ar putea în România fabrica ii de borangic ca să îmbrăcăm toate cântăreţele, artistele, madmoazelele şi madamele lumii. Scopul acestei activităţi nu este acela de a-l face pe micul meseriaş legionar, ci de a-l ajuta să trăiască pe picioarele lui. Independenţa economică aduce cu ea o gândire realistă şi acea demnitate a omului care-şi câştigă cu sudoarea frunţii pâinea. E un început de Om Nou, care va deveni de la sine un susţinător al doctrinei legionare. Pentru că legionarismul sprijină orice activitatea pozitivă, ce se desfăşoară legal pe teritoriul ţării. Vom sprijini şcolarizarea tuturor celor ce vor să învețe o meserie arhaică, de la cei care încă o mai ştiu.”

less