• Contains Link
f************@gmail.com***.***.***.69

Roman, Valter (Walter) (pe numele adevărat Ernst [Erno] Neulander). (1913–1983). Publicist, politolog şi om politic român. Inginer electrotehnic. Unul dintre puţinii intelectuali ai Partidului Comunist Român. Membru a patru formaţiuni politice comuniste de-a lungul carierei sale: PC Cehoslovac, PC Francez, PC Spaniol şi PC (al) România. Voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania. Potrivit documentelor din arhivele sovietice, Neulander a devenit locotenent-colonel într-o unitate NKVD şi a fost trimis în Spania sub numele Walter Roman. Acolo a deţinut funcţia de ofiţer CI al batalionului de artilerie „Ana Pauker“ şi a avut ca acoperire poziţia de „comisar politic“. Este rănit de două ori şi, după ce Republica Spaniolă a fost înfrântă, Valter Roman s-a reîntors în URSS. Lucrează la Fabrica de avioane din Kalinin (octombrie 1938– 1941), apoi la una dintre secţiile Cominternului, iar ulterior la Institutul pentru Cercetări Ştiinţifice (1941–1945). A revenit în România cu Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan“. În URSS, a condus pentru o perioadă secţia română a postului de radio Moscova, unde a lucrat împreună cu Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi. A fost decorat în 1945 de Moscova cu „Steaua Roşie“. A fost numit şef al Direcţiei de Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (1945–1948), iar un an mai târziu locţiitor politic al Marelui Stat Major (1948–1950). I se atribuie o acţiune constantă de lichidare a corpului ofiţeresc regal român. General maior (1948). Ulterior a devenit ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor şi membru al CC al PCR (1965–1983). Odată cu numirea sa ca director al Editurii Politice (1964–1983), acesta a susţinut că astfel ar fi fost „marginalizat“.


Istoricul sovietic T.M. Islamov a publicat nişte documente care arată că Valter Roman „ar fi pledat în faţa membrilor Comisiei Litvinov pentru crearea statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie“. Fiul lui Valter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic, spunând că tatăl său ar fi susţinut rămânerea Transilvaniei ca parte a României.

A scris cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii, care a fost publicată la Bucureşti în 1970 şi prin care elogiază revoluţia comunistă din URSS. A primit cele mai mari ordine şi medalii din partea regimului totalitar din România.
A mai scris şi altele.

Sursa:
https://titulescu.eu/wp-con…

Picioruş de .. , tot de acolo:
O evocare. Nicolae Titulescu, în „România Literară“, an XIII, nr. 7, 14 februarie 1980, pp. 20–21

Valter Roman
„Salutul şi expresiunea recunoştinţei sincere“
Cu marele nostru diplomat şi patriot Nicolae Titulescu, fost ministru de Externe de-a lungul multor ani, m-am „întâlnit“ de trei ori. Personal nu l-am cunoscut niciodată, dar tumultuoasele şi tragicele evenimente din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial m-au pus nu o dată în „contact“ cu acest mare om de stat, de talie internaţională.
După venirea lui Hitler la putere în Germania, pericolul fascismului şi al războiului ameninţa tot mai mult soarta popoarelor europene şi a întregii lumi. Forţele democratice de pretutindeni s-au pus în mişcare pentru a bara drumul fascismului şi războiului. Mişcarea de Front Popular câştigase pe plan european, în anii 1935–36, poziţii destul de impor tante. E suficient să amintesc victoria în alegeri a Frontului Popular în Spania (februarie 1936), victoria răsunătoare a Frontului Popular în Franţa (iunie 1936), victoria forţelor democratice unite în alegerile parlamentare parţiale din ţara noastră, în judeţele Mehedinţi şi Hunedoara (februarie 1936) ş.a.
Datorită presiunilor crescânde ale Germaniei hitleriste asupra ţării noastre şi mobilizării forţelor brutale ale Gărzii de Fier în interiorul ţării, care militau făţiş pentru o alianţă strânsă cu Hitler, pericolul fascizării ţării şi al împingerii ei în braţele Germaniei hitleriste se accentua continuu.

În aceste împrejurări, Partidul Comunist Român şi-a definitivat concepţia sa strategică şi tactică; ea consta din crearea unui front larg antifascist cu participarea tuturor forţelor sociale şi a partidelor politice interesate în oprirea evoluţiei evenimentelor politice către un deznodământ fatal pentru ţara noastră.
Nicolae Titulescu, cunoscut şi recunoscut pe arena europeană şi mondială ca un mare adept al ideii de securitate şi de colaborare europeană, al încheierii unor înţelegeri dintre diferite state pentru a împiedica evoluţia nefastă a evenimentelor, pentru a îngrădi extinderea ciumei brune, a desfăşurat o activitate susţinută în vederea atingerii acestor obiective. Este cunoscută şi atitudinea lui Titulescu faţă de republicanii spanioli în timpul războiului civil din Spania.
Apreciind luciditatea şi realismul gândirii sale în numeroase acţiuni diplomatice întreprinse, Partidul Comunist Român şi-a manifestat, în special în ultimii ani ai activităţii lui Titulescu, aprobarea sa faţă de orientarea pe care el s-a străduit s-o imprime politicii externe a României, impunându-şi nu rareori punctul de vedere împotriva celorlalţi membri ai cabinetelor din care făcea parte. Presa legală şi cea ilegală a PCR a sprijinit poziţia militantă a lui Titulescu pentru întemeierea relaţiilor internaţionale pe principiile suveranităţii şi egalităţii statelor, pentru securitate colectivă, împotriva politicii de agresiune a ţărilor fasciste, care ameninţau independenţa naţională şi integritatea teritorială a multor ţări din Europa, printre care şi a României; pentru crearea unui climat de bună vecinătate în zona geografică în care e situată România; pentru stabilirea de relaţii diplomatice şi încheierea unui tratat de asistenţă mutuală cu URSS.
După cum se ştie, Titulescu a fost înlăturat din guvern la 29 august 1936, într-un sfârşit de săptămână. Pentru oricine cunoştea evoluţia evenimentelor politice era clar că acest act al lui Carol al II-lea şi al guvernanţilor de atunci ai ţării era expresia intenţiilor lor nemărturisite făţiş de a imprima orientării externe a României o altă direcţie decât cea pentru care milita Titulescu.
Înlăturarea lui Titulescu a avut un ecou imediat şi puternic în opinia publică din ţară şi de peste hotare. Compoziţia guvernului nu fusese modificată decât în ce privea persoana ministrului de Externe. Guvernul spera astfel să amâne cât de cât difuzarea ştirii şi în măsura posibilităţilor să atenueze reacţiile pe care, incontestabil, evenimentul avea să le provoace în cancelariile europene. Dar a doua zi vestea era cunoscută la Paris, unde a fost primită cu consternare, Titulescu fiind apreciat ca un partizan înfocat al prieteniei dintre România şi Franţa.
Fiind, atunci, la Paris, am putut urmări mai de aproape diferite reacţii faţă de măsura drastică de scoatere, fără niciun „preaviz“, a lui Titulescu din guvern.
La numai o zi după îndepărtarea lui Titulescu, avea loc tradiţionala serbare populară organizată de „L’Humanité“, în cadrul căreia era programat să ia cuvântul Maurice Thorez[1] , secretar general al Partidului Comunist Francez. Între Partidul Comunist Francez şi partidul nostru exista o legătură permanentă. Intenţionând să se refere în cuvântul său la semnificaţia evenimentelor petrecute în ziua precedentă în România şi în dorinţa de a-şi preciza unele date, Thorez a ţinut să se consulte cu unii dintre comuniştii români aţaţi atunci la Paris. A avut loc o scurtă întrevedere, Thorez expunându-şi punctul său de vedere – care coincidea cu al nostru – şi, totodată, solicitându-ne câteva lămuriri suplimentare.
În cuvântarea ţinută la serbare, Thorez şi-a exprimat dezaprobarea faţă de îndepărtarea – şi încă într-un mod incalificabil – a unui om de o reală valoare care contribuise considerabil la ridicarea prestigiului patriei sale pe plan internaţional. Thorez spunea: „Aceasta reţectă atitudinea inconsecventă şi oscilantă a guvernului român, reţectă o anumită tendinţă de reorientare a politicii externe a României lui Carol şi dă apă la moara acelor forţe din interiorul României care luptă pentru apropierea de Germania hitleristă“.În acelaşi spirit a fost caracterizată măsura guvernului român şi în articolele prin care „L’Humanité“ comenta evenimentul.

Înlăturarea din guvern a lui Titulescu a fost veştejită ca un act potrivnic intereselor ţării noastre şi cauzei păcii. Îndepărtarea lui din postul de ministru de Externe, pe care-l ocupase mult timp, nu l-a împiedicat pe N. Titulescu să-şi continue opera de propovăduitor al ideilor pentru care militase ca diplomat. Ba chiar se poate spune că în faţa cursului pe care-l luau evenimentele internaţionale, el se ancora tot mai mult în convingerile sale şi – în ciuda amărăciunii pe care o resimţea faţă de situaţia în care fusese pus, a proastei stări a sănătăţii sale şi în special a diferitelor încercări ale reacţiunii interne şi internaţionale de a-l compromite, a-l distruge moraliceşte şi chiar fiziceşte – el continua să se manifeste activ şi să-şi formuleze cu şi mai multă energie concepţiile privind modul de organizare a relaţiilor interstatale în scopul salvgardării păcii.
Războiul din Spania se aţa atunci în plină desfăşurare. Curând după rebeliunea fascistă din iulie 1936, la iniţiativa Franţei şi Angliei fusese încheiată o convenţie internaţională cu privire la neintervenţia în războiul spaniol, sub motivul necesităţii localizării conţictului. România aderase la convenţie, dar Titulescu formulase rezerva că această adeziune „constituie un caz particular care nu poate crea un precedent şi că nu implică pentru guvernul român obligaţiunea de a recunoaşte principiul că un guvern legal nu poate obţine la cererea lui un ajutor de la un alt guvern împotriva unei rebeliuni“.
Dar poziţia lui Titulescu, potrivit căreia victima unei agresiuni este îndrituită să ceară şi să obţină sprijin de la alte guverne, avea să capete o şi mai marcantă expresie după ce se convinsese de caracterul falimentar al politicii de „neintervenţie“, încălcată nu numai de ţările fasciste, ci chiar de Franţa şi Anglia, iniţiatoarele ei. Ajunsese până la noi, pe front, ştirea potrivit căreia N. Titulescu, ministru de Externe fiind, iniţiase unele înlesniri pentru a fi pusă la dispoziţia guvernului Frontului Popular o cantitate de armament – respectiv tunuri şi avioane – din Franţa, destinată iniţial României.
Este interesantă din acest punct de vedere următoarea informaţie obţinută dintr-un document aţat în arhiva Ministerului Afacerilor Interne, document în care sunt arătate cauzele înlăturării lui Titulescu de la conducerea Ministerului de Externe.[2]
„Până la 10 septembrie 1936 urmau să sosească în România 100 de tunuri şi 3 escadrile de avioane care au fost comandate de guvernul român la uzinele din Franţa. La începutul lunii septembrie 1936 a fost trimis la acele uzine d. subsecretar de stat Caranfil[3] , care a constatat cu surprindere că tunurile şi avioanele comandate de România au fost de mult gata, însă d. Titulescu, care fusese personal la uzine, a spus că ţara românească nu are nevoie de acel armament şi de avioane şi că pot să le trimită în Spania, care solicitase şi ea asemenea materiale. Acele tunuri şi avioane, după cum rezultă din rapoartele date de agenţii de spionaj ai Germaniei şi Angliei, ar fi fost debarcate parte în Barcelona, iar celelalte în Bilbao şi îndreptate spre frontul comunist din Spania. Această faptă, la care se mai adaugă şi cele specificate la punctele nr. 1, 2 şi 3 de mai sus [şi care se referă la poziţia lui Titulescu în problema agresiunii italiene împotriva Etiopiei şi la Conferinţa de la Montreux – n. V.R.] a fost adusă la cunoştinţa Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea şi din această cauză d. N. Titulescu a fost debarcat de la Ministerul Afacerilor Străine, fără a mai fi consultaţi ceilalţi membri ai guvernului.“
Discuţia în jurul atitudinii concrete a lui Titulescu cu privire la sprijinirea Republicii spaniole, în timpul războiului civil, nu s-a stins nici astăzi. Există unii istorici, cum este şi Jacques de Launay[4] , care în cartea sa, editată în 1978 în Elveţia, cu titlul Titulescu et l’Europe, susţine că problema armamentului de fabricaţie franceză, cedat de Titulescu în favoarea republicanilor spanioli, nu ar corespunde adevărului, că aşa ceva n-ar fi avut loc, că nu aceasta ar fi fost una din ultimele picături care l-ar fi determinat pe Carol al II-lea şi pe cei din jurul lui să-l demită pe Titulescu din postul de ministru de Externe. Există alţi istorici din ţară şi străinătate care încearcă să dovedească contrariul. Multe din argumentele invocate de aceşti istorici par a fi juste, în concordanţă cu realitatea.[5]
Celor care am luptat în cadrul Brigăzilor Internaţionale în timpul războiului civil din Spania ni se pare că ipoteza sprijinirii de către Titulescu (şi nu numai de către el) a eforturilor republicane este cea veridică. În afara multor argumente şi diferitelor documente diplomatice ale timpului, noi considerăm că se mai pot şi trebuie invocate şi altele, care aruncă o lumină mai clară asupra acestei probleme controversate.
Trebuie să spunem că, deşi guvernul român de atunci nu avea nicio simpatie pentru cauza republicanilor spanioli, urmărind şi reprimând orice acţiune de solidaritate din partea forţelor democratice, socialiste, comuniste din ţară, totuşi, sub presiunea opiniei publice, îşi făcea loc, chiar în sânul cercurilor conducătoare, o oarecare diferenţiere în atitudinea faţă de războiul civil din Spania.
O parte a burgheziei, care nu vedea cu ochi buni ascensiunea hitlerismului, înţelegând că politica sa agresivă şi revanşardă ca şi a aliaţilor săi reprezintă un pericol şi pentru suveranitatea şi independenţa ţării noastre, pentru integritatea sa teritorială, manifesta într-un fel înţelegere faţă de lupta Spaniei republicane împotriva forţelor fasciste. Aşa se explică cum a fost posibil – în special în prima parte a războiului – ca în România să se contracteze şi să se expedieze spre Valencia şi Barcelona cantităţi relativ importante de petrol necesare armatei republicane. Numai în decurs de câteva săptămâni (martie – aprilie 1937) organele Siguranţei şi presa semnalau prezenţa în portul Constanţa a trei vase petroliere spaniole – „Zoroza“, „Compero“ şi „Remedios“ – sub pavilion republican. Deşi organele informative urmăreau orice mişcare a echipajului sau a persoanelor cu care acesta intra în contact, vasele au părăsit portul cu încărcătura respectivă. Până în august 1937, asemenea transporturi de combustibil se efectuează şi prin intermediul unor petroliere engleze.
Atitudinea predominantă a cercurilor guvernante se caracterizează însă, după cum am văzut, prin zădărnicirea oricăror forme de solidarizare cu lupta republicanilor spanioli.
În sprijinul tezei cu privire la atitudinea lui Titulescu e cazul să subliniem că, chiar după debarcarea sa, el continua să sprijine (politic şi moral) lupta republicanilor spanioli. Aşa se explică faptul că, cu ocazia deschiderii Congresului Societăţii medicale de pe litoralul Mării Mediterane, în aprilie 1937, congres pe care el îl prezidase, Titulescu a pronunţat un scurt discurs deosebit de semnificativ pentru poziţia sa.[6]
Expunându-şi părerea cu privire la modul cum ar trebui înţelese principiile ce stau la baza Pactului Naţiunilor, cât şi cu privire la modificările ce s-ar impune pentru a-l transforma într-un instrument eficace al menţinerii păcii, el avea în vedere, cu certitudine, situaţia concretă creată în Spania. „Nu Pactul – spunea el –, ci oamenii sunt aceia care au eşuat… Experienţa ne-a arătat că sancţiunile economice neînsoţite de sancţiuni militare sunt ineficace… Dacă deci, din punctul de vedere al securităţii, dacă deci, pentru fiecare agresiune, puterile interesate din regiunea respectivă şi-ar lua obligaţia să acorde asistenţă victimei, s-ar substitui concepţiei grandioase a Pactului actual o concepţie mai modestă, dar ne-am găsi pe un teren solid. // Sancţiuni economice universale, sancţiuni militare regionale şi aplicarea concomitentă a celor două feluri de sancţiuni – iată cei trei factori care ar transforma în puţină vreme Geneva într-o realitate politică efectivă.“
Ecoul acestor consideraţii şi în special al poziţiei privind ajutorul acordat victimei agresiunii – rod al unei concepţii profund umaniste – aveam să-l regăsim şi cu alte împrejurări. Mă voi referi concret la unul dintre acestea.
Ştiind că se aţă în sudul Franţei, bolnav şi dezamăgit de atitudinea capitulantă a unor cercuri guvernante laşe, ne-am gândit atunci să-i trimitem un semn al preţuirii noastre. Era după bătălia de la Guadalajara, la sfârşitul lui martie 1937, bătălie în care armata republicană dobândise o strălucită victorie asupra forţelor militare ale fascismului italian, covâr¬ şitor superioare ca număr şi armament. Prima unitate românească constituită la acea dată, divizionul român de artilerie, în cadrul primei brigăzi internaţionale (a XI-a) şi care avea să se transforme puţin după aceea într-un regiment de artilerie motorizat, îşi îndeplinise cu cinste misiunile de luptă în acţiunile militare desfăşurate pe frontul de la Guadalajara şi în general în luptele anterioare, pentru apărarea Madridului. Era deci un bun prilej de a-i trimite un salut şi pentru a-i exprima simpatia şi admiraţia noastră. La această concluzie ajunsese în unanimitate grupul de voluntari din divizionul român de artilerie. Telegrama, expediată la sfârşitul lunii martie, suna astfel:
„Excelenţei Sale Domnului Nicolae Titulescu, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor, fost ministru de Externe al României.
Excelenţă,
Divizionul de artilerie român din armata republicană spaniolă, care luptă pe sol străin pentru cauza justiţiei sociale, a libertăţii şi a păcii mondiale, vă trimite dvs., marele om de stat, salutul şi expresiunea recunoştinţei sale sincere.
În spiritul păcii indivizibile şi al securităţii colective, reprezentate cu atâta tărie şi autoritate de dv., am venit noi, fiii autentici ai poporului român, în Spania Frontului Popular, să apărăm cu arma în mână bunul nostru naţional şi viitorul poporului nostru.
Rezistenţa de fier a tinerei armate populare spaniole pe frontul Jaramei şi contraatacul victorios din Guadalajara, la care am avut onoarea să participăm şi noi, au fost două victorii în favoarea securităţii ţării noastre şi a independenţei naţionale româneşti.
Osteneala dv. şi sângele românesc vărsat pe ţărâna spaniolă pentru menţinerea păcii mondiale trebuie să devină chezăşia victoriei poporului român în lupta sa pentru libertate şi pace.
Comandant Valter Roman“.
Puţin timp după aceasta, la mijlocul lui aprilie, primim ca răspuns următoarea telegramă, în care se simte rezonanţa unor accente prezente şi în discursul din care am citat mai sus:
„Dlui Valter Roman, comandantul de artilerie al Brigăzii XI Internaţionale. Sincere mulţumiri pentru atenţia dumneatale plină de căldură. Când pacte nu sunt respectate şi oameni de stat devin falimentari, îmi face o deosebită plăcere să pot felicita ostaşi români, care, acţionând în spiritul echităţii şi dreptăţii, reînvie, departe de patrie, virtuţile strămoşeşti.
N. Titulescu“.

În acest context doresc să mai menţionez un lucru şi anume că atunci când se formase prima unitate românească în cadrul Armatei republicane spaniole – un divizion de artilerie –, în oraşul Murcia (nu departe de litoralul Mării Mediterane), în ianuarie 1937, noi primisem pentru o baterie tunuri franceze Schneider-Creuzot de 75 mm, cu care fusese înzestrată această unitate. Primisem în acelaşi timp şi vechi tunuri germane Krupp de 77 mm şi tunuri sovietice de 77,2 mm.
Îmi amintesc că în acea vreme, în discuţiile cu Ludwig Renn, marele scriitor german şi şef al statului major al Brigăzii XI Internaţionale, el făcea aluzii clare la faptul că aceste tunuri (în cadrul unui lot mai mare) sosiseră din Franţa în Spania republicană. Nouă, românilor, ne-au fost repartizate atunci trei tunuri. E greu de precizat cu toată certitudinea dacă acest lot de tunuri franceze era cel la care renunţase Titulescu în favoarea republicanilor spanioli, dar este un lucru cât se poate de verosimil.
Mi se pare însă că telegrama lui Titulescu adresată voluntarilor români din Brigăzile Internaţionale constituie o mărturie deosebit de valoroasă, care confirmă într-un fel ipoteza de mai sus şi care reţectă profunda înţelegere de către acest mare diplomat a proceselor istorice, clarviziunea gândirii sale social-politice.
Vreau să relatez încă o „întâlnire“ cu Nicolae Titulescu.
În martie 1941, Titulescu se stingea din viaţă, izolat şi dezamăgit, departe de patrie, în Franţa invadată de hitlerişti. Dar toate strădaniile cercurilor reacţionare de a-l desfiinţa ca om politic n-au reuşit să-l împingă la anonimat şi timpul – cel mai nepărtinitor judecător al valorilor – n-a aşternut peste el uitarea. La trei ani de la moartea lui Titulescu, am auzit din gura unui om a cărui activitate conferea spuselor sale o greutate deosebită, un strălucit elogiu făcut celui dispărut. Maksim Litvinov – căci despre el este vorba – era în acea vreme locţiitor al comisarului poporului pentru Afaceri Externe al URSS. Convorbirea în decursul căreia şi-a exprimat părerile pe care le voi relata mai jos s-a desfăşurat la începutul lunii august 1944. Era o discuţie neprotocolară, în cadrul căreia au fost abordate diferite aspecte ale ofensivei sovietice în plină desfăşurare, viitoarea înfăţişare a Europei, perspectivele de desfăşurare a evenimentelor în diferite ţări, problema Transilvaniei. La un moment dat Litvinov s-a interesat de situaţia din România. Aşa a venit vorba despre Titulescu.
„A fost un mare diplomat – a început Litvinov –, unul din cei mai iluştri ai perioadei dintre cele două războaie.“
Va fi citit, oare, ministrul sovietic pe figura mea o oarecare uimire faţă de această atât de categoric elogioasă apreciere, sau avea alte gânduri, nu ştiu nici astăzi. Fapt este că a început să explice metodic şi minuţios pe ce îşi baza părerea.
În esenţă el aprecia că:
„Lui Titulescu, diplomat înzestrat cu o mare perspicacitate politică, îi erau foarte clare căile şi mijloacele prin care putea fi asigurată securitatea colectivă europeană, integritatea şi suveranitatea statelor mici.
El a fost printre puţinii diplomaţi care şi-au dat seama, în condiţiile când venise Hitler la putere în Germania, că numai prin măsuri collective ale tuturor statelor europene, bazate pe o înţelegere între Uniunea Sovietică, Franţa şi Anglia s-ar fi putut bara calea războiului.
Titulescu era nu numai un doctrinar, ci şi un om de acţiune care milita cu pasiune pentru ideile sale.
În ce mă priveşte – spunea în continuare Litvinov – nu pot uita faptul că într-o serie întreagă de probleme faţă de care reprezentanţii ţărilor occidentale nu s-au arătat receptivi, am găsit în persoana lui Titulescu un sprijinitor activ. Aşa s-a întâmplat la Liga Naţiunilor, aşa s-a întâmplat cu prilejul discuţiilor purtate în jurul definirii agresorului, a problemei statutului Strâmtorilor. Cunosc poziţia justă a lui Titulescu şi în problema «neintervenţiei» în războiul din Spania.
În ce priveşte legăturile dintre România şi URSS, Titulescu a înţeles necesitatea unor relaţii normale nu numai sub raport diplomatic, singurul în stare să ducă la soluţionarea tuturor problemelor litigioase în spiritul intereselor naţionale ale ambelor ţări. El a militat cu toată seriozitatea – m-am convins de asta – pentru un pact de asistenţă mutuală între ţările noastre“.
Terminând această relatare, pe care o ascultasem cu o atenţie şi interes mărit, Litvinov mai adăugă: „ultima mea întâlnire cu Titulescu a avut loc în mod discret, la iniţiativa şi propunerea mea, într-un mic restaurant, L’Auberge du Père Bise la Talloires, pe o terasă de unde se vedea Lacul Annecy, în Elveţia, la 28 mai 1937, deci după debarcarea lui. Am întâlnit un om trist şi abătut, dar care a rămas ferm pe poziţiile sale pentru care militase de-a lungul anilor, în cadrul Naţiunilor Unite, în calitatea sa de ministru de Externe al României“.
Şi parcă pentru a sublinia şi mai mult aprecierile sale deosebit de pozitive despre Titulescu, Litvinov adăuga: „Acum se aţă în lucru la noi un dicţionar diplomatic şi pot să vă asigur că aprecierile cu privire la Titulescu vor fi aprecieri pozitive“.
Mi-am amintit cuvintele acestea citind, la apariţia Dicţionarului diplomatic sovietic, articolul consacrat diplomatului nostru, scris într-un spirit apropiat de acela al aprecierilor auzite.

Valter Roman, O evocare. Nicolae Titulescu, în „România Literară“, an XIII, nr. 7, 14 februarie 1980, pp. 20–21.