Prin anii 70, circula zvonul că într-o împrejurare oarecare Elena Ceaușescu s-ar fi exprimt cam așa: „Voi nu-l meritați pe tovarășul!” Am rîs cu toții de nebunia tovarășei! Auzi la ea!…
Și totuși, într-un anumit moment, în vara lui 1988, mi-am adus aminte de vorba asta și i-am dat dreptate! Mare dreptate!
Mă aflam la Viena, iar gazdele mă plimbau să-mi arate atracțiile Beciului! La un moment dat m-am trezit în față cu monumentul soldatului sovietic eliberator. Și mi s-a făcut o prezentare a unui incident internațional petrecut cu puțină vreme în urmă: niște copii au măzgălit monumentul, inclusiv cu câteva svastici, ceea ce a atras mânia ambasadei URSS: „dacă primăria Vienei nu este în stare să asigure integritatea monumentului, o va face Armata Roșie!”
Ce-au mai tremurat austriecii, cu rușii nu-i de glumit în chestiuni dintr-astea, domnule!… „Săracii vienezi, ce n-ar da ei să scape de statuia recunoștinței față de Armata Roșie!”
Gazdele mele, foști bucureșteni înainte să ajungă vienezi, m-au întrebat și de soldatul nostru sovietic, din piața Victoriei, cum o mai duce cu sănătatea. Le-am răspuns, cu un aer de superioritate, că-n Piața Victoriei nu mai avem așa ceva!…
Nu le-a venit să creadă că noi, bucureștenii, nu mai suntem obligați să-i mirosim mujicului obielele! Dar cum de nu au aflat ei până acum?!… Nu s-a scris nicăieri! Nu-i de crezut! Ar fi vorbit la Europa liberă! Scânteia n-a scris nimic?…
Și brusc mi-am dat seama de adevăr: la București, anti-comuniști cum eram cu toții, adică anti-sovietici în primul rând, nu făcusem caz de dispariția soldatului sovietic, cocoțat cât s-a putut de sus în inima Capitalei, a Țării. Ne deranja prezența sa, o comentam cu haz, haz de necaz-ul nostru, românesc, vestitul!… Dar când ni s-a făcut pe plac și l-au dat jos pe muscal, nu fusesem capabili nici să ne bucurăm, nici să rostim o vorbă de prețuire pentru autorul gestului! Deh, era Ceaușescu, iar asta nu ne prea convenea. Nu ne stătea în caracter să-i recunoaștem vreun merit!… Faptul că Ceaușescu era autorul „eliberării” de soldatul sovietic ne strica toată bucuria!
Și iată-i, bucureștenii ăștia, ajunși vienezi, erau ei capabili să se minuneze de isprava „Bâlbâitului” și să rostească cuvenitele laude: Domne, ce curaj pe Ceaușescu!… Etc.
Noi, eu însumi, la București, nu ne pricepusem să vedem dimensiunea teribilă a evenimentului! A modificării din peisajul urban: dispăruse soldatul sovietic și noi nu știam să ne bucurăm! Nici măcar propaganda de partid nu a apăsat pe această „măreață înfăptuire a mult iubituli nostru tovarăș conducător”! Ce doreau, dar nu aveau curajul să facă austriecii, noi românii făcusem cu non-șalanță și mare precizie diplomatică!
Circula un zvon, că lucrările la Metrou au oferit un bun pretext. Dar să ne bucurăm ca lumea nu ne-am priceput! Căci, repet, ar fi însemnat să-l lăudăm „pe bune”, pe Ceașcă!… Ceea ce nu se cădea să faci, ca om subțire și de bine! Așa că dispariția soldatului sovietic din Piața Victoriei n-a fost un subiect discutat ca lumea în opinia noastră publică. Nici măcar la Radio Șanț!
…Am povestit și comentat această întâmplare în romanul Vin Americanii, din trilogia Șeitanii. Un exemplar din Șeitanii a ajuns la domnul Alexandru Budișteanu, fost arhitect șef al Capitalei, implicat decisiv în refacerea urbanistică a Bucureștiului care a urmat după cutremurul din 1977. Domnia sa și-a consemnat amintirile culese Sub patru regimuri pe toate continentele, o carte extraordinar de interesantă pentru cine vrea să priceapă cum a fost viața în România post-belică, în Epoca de Aur, îndeosebi.
La pagina 308 este relatată discuția crucială dintre domnul Budișteanu și tovarășul Ceaușescu, privind sistematizarea Pieței Victoriei, locul în care să se facă gurile de metrou. Aflând Ceaușescu că nu se poate face o ieșire din metrou între Bulevardul Aviatorilor și șoseaua Kisselef din pricina statuii ostașului sovietic eliberator, „în momentul acela i s-a luminat fața și a spus evident încântat: Ocupă-te dumneata de ieșihea din stația de methou, iah eu am să mă ocup de statuia soldatului!” Vorbe istorice.”
Firește, ieșirea de metrou pe locul unde statuia tronase atât amar de ani nu s-a mai făcut niciodată! Ceea ce se va fi aflat la Moscova negreșit! A contat în decembrie 1989?! Mai mult ca sigur!
Domnul arhitect mi-a trimis cartea sa apărută în 2014, și m-am bucurat să aflu aceste detalii privind acest moment istoric pe care bucureștenii, noi, românii, la vremea când s-a produs, l-am ratat, nu am reacționat în modul cel mai onorabil! Nu am fost la înălțimea momentului creat de Ceaușescu! Se poate spune, vorba coanei Leana, că nu l-am meritat pe Nicolae Ceaușescu, autorul demolării monumentului victoriei Armatei Roșii asupra Armatei Române!…
Nici măcar azi nu suntem în stare să comentăm acest moment istoric ca niște oameni seioși! O face în cartea sa domnul Alexandru Budișteanu, într-o privire retrospectivă asupra acelor ani complicați. O carte de referință, din multe puncte de vedere. Inclusiv cel literar, al calității scriiturii. Vom reveni cu amănunte. Până atunci, recunoștința și admirația noastră, domnule arhitect!.
Ion Coja
Nu a fost un act de vitejie din partea lui Nea Nicu, ci mai degrabă de prostie. De ce? Pentru că, indiferent de naționalitate, cei care au luptat pentru eliberarea unei țări merită un monument. Soldații germani care au murit pentru eliberarea Basarabiei merită un monument, la fel și soldații sovietici care au murit pentru eliberarea Ardealului. Credeți că știa tovarășul câți soldați sovietici au murit pentru eliberarea României?
Ce ați spune dacă Orban ar desființa singurul monument de pe teritoriul Ungariei (la Budapesta) dedicat soldatului român? Orban nu este Ceaușescu și are mai multă minte, el face diferența între politică și jertfele unor tineri și cinstirea memoriei acestora.
Moscova nu a uitat nici azi, în recenta paradă de la Moscova dedicată zilei Victoriei, Putin avea să spună că mulți au uitat sacrificiile Armatei roșii și
au uitat cum a fost sub ocupația nazistă. În România singurii care nu au uitat au fost românii din Nordul Ardealului, Ceaușescu fiind oltean stabilit în București și atunci internat bine mersi într-un lagăr (a nu se crede ca se comparau condițiile cu cele germane sau sovietice, la noi era mai bine decât afară unde mâncarea era pe cartelă), nu a înțeles ce a însemnat ororile hortyste și ulterior naziste împotriva romanilor.
În Ardealul ocupat în urma pactului Stalin-hitler românii nu au suferit de pe urma ocupației naziste. Strict politic, gestul lui Ceaușescu l-a costat mult! Poate că și pe noi! Dar nu putem ocoli reversul, satisfacția de a contrazice sloganul propagandistic cu „eliberarea”. Rușii nu au eliberat România și au primit-o pe tavă de la Mihai. Erau multe motivele pentru care să nu privim cu plăcere acea statuie. Eliberatori nedoriți! Noi nu intram în război dacă în iunie 1940 rușii nu invadau Basarabia, „eliberând-o”!
Pactul Ribbentrop-Molotov s-a referit la Basarabia,Nordul Ardealului a revenit Ungariei in urma Dictatului de la Viena patronat de Germania si Italia.
Romanii au suferit reprecusiuni din partea germanilor, in Nordul Ardealului, dupa 23 August 1944.
Este foarte adevarat ca propaganda sovietica a prezentat pentru o buna bucata de vreme faptul ca a eliberat Bucurestiul.
Romanii se afla in situatia ingrata fie de a accepta „eliberatorii nedoriti”, fie de a lupta alaturi de „aliatii infideli” si de a avea soarta invinsilor si de a pierde si Nordul Ardealului. Faptul ca a avut loc 23 August 1944 si am luptat alaturi de sovietici a insemnat ca Romania a evitat o infragere totala si a salvat Nordul Ardealului.
Raman la parerea ca monumentele dedicate celor care au luptat pentru eliberarea Romaniei ar trebui ocrotite si ingrijite, la fel ca si mormintele soldatilor cazuti inclusiv ale soldatilor germani daca vrem reconciliere. Gestul tov. Ceausescu mi s-a parut necugetat atata timp cat mormintele germanilor si anglo-americanilor erau respectate, cele ale sovieticilor erau in paragina. La urma urmei faptul ca Ceausescu ajunsese la putere se datora URSS care impusese comunismul in Romania si instalase primul guvern comunist. Daca nu ar fi fost URSS tovarasul ar fi ramas ce fusese si inainte.
Problema teritoriilor pierdute de Romania dupa 1940 ma refer aici la Basarabia s-a datorat si compromisurilor dupa 1989 facute de Ion Iliescu care a acceptat recunosterea R.Moldova si a granitei cu Ucraina.
Atenție, monumentul nu a fost desființat, ci doar incadrat mai bine acolo unde îi era locul mai potrivit: în cimitirul soldaților sovietici și nu în cel mai vizibil loc al Capitalei. În rest, aveți dreptate.
Granița cu Ucraina nu-i „opera” lui Constantinescu?
Mircea Vulcanescu “Dimensiunea romaneasca a existentei” (1940-1944)
“fiecare popor are, lasata de Dumnezeu, o fata proprie, un chip al lui de a vedea lumea si de a-l rasfrange pentru altii. Fiecare isi are o idée despre lume si despre om, in functie de dimensiunea in care i se proiecteaza lui insusi existenta. Cine se indoieste ca existenta este clara si logica pentru francez; adanca si nebuloasa pentru german; navalnica si dezechilibrata, dar plina de rezonante nostalgice, pentru slav; practica si individuala pentru anglo-saxon; ordonata si ierarhizata pentru chinez? Mediteraneeanul are o viziune usoara si colorata a existentei, lipsita de tirania imperativelor. Nordicul, dimpotriva, o viziune dramatica, plina de tensiune interioara. Un lucru care ar trece neobservat pentru mediteraneean, poate fi prilej de catastrofa spirituala pentru nordic.
Mai mult decat atat… fiecare popor e absolutist in felul sau de a vedea. Judecata lui despre existenta constituie un tipar cu care judeca pe altii. Frantuzul considera, de pilda, profunzimea neamtului nebuloasa; farmecul slavului, nesanatos; spiritul practic al anglo-saxonului, absurd si lipsit de discernamant. La randul sau, germanul considera claritatea franceza “superficiala”; oscilatia afectiva a slavului, pierzatoare de fiinta; practicismul anglo-saxon, fara sistem. In sinea lui, anglo-saxonul judeca, dimpotriva, pretentia francezului de a pune logica in toate, plicticoasa si arbitrara; adancimea neamtului, vointa artificiala de sistem; misticismul slav, periculos si inutil. In sfarsit, pentru slav, dimpotriva: logica si claritatea fancezului apar ca o meschinarie interesata, lipsita de generozitate si omenie; profunzimea germana, metodica si artificiala; iar pragmatismul anglo-saxon, plat, lipsit de rasunet interior si fara zare metafizica.
In pildele de mai sus, claritatea si logica sunt pentru francezi dimensiuni privilegiate ale existentei, persperctice absolute, norme, in numele carora sunt judecate etic realizarile infaptuite in celelalte perspective. Si la fel: seriozitatea, profunzimea si spiritul de sistem sunt criterii dupa care neamtul judeca manifestarile altora si le socoteste rele si de neadmis, in masura in care nu se potrivesc cu perspectiva lui proprie a existentei.
Taria spirituala a unui neam se masoara dupa gradul in care e in stare sa impuie altora perspectiva lui proprie a existentei, e in stare sa dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, sa, sa-i puna in evidenta lipsurile si, cu voie sau fara voie, sa faca pe strain sa incline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta inseamna cucerire spirituala!
Nu exista contact intre culturi care sa nu aiba asemenea consecinte. Si acesta este avantajul, dar si primejdia schimburilor intre culturi.
Pe planul spiritual, tot ce exista are un profil absolut….daca noi existam intr-adevar nu numai ca o colectiviate biologica, dar si ca o fiinta spirituala, nu se poate sa nu avem o fata a noastra proprie, un chip neasemanat de a rasfrange lumea aceasta a lui Dumnezeu la care sa voim sa reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existentei noastre deosebite in lume, in marea cea mare a fapturilor lui Dumnezeu.
Fara sa vrem, gandurile acestea…isi dezvaluie un interes acut. Suntem, cu ele, in centrul imparatiei romanesti adevarate: imparatia valorilor romanesti.Cautam axa de orientare a spiritului romanesc in existenta si ratiunea prin care ne justificam dreptul de a fi romani…Lucrurile acestea simple si filosofice…sunt, deci, in realitate lucruri foarte importante si foarte legate…de sensul a tot ceea ce facem, voit sau nevoit (si) au mai ales un interes astazi, intr-o lume aflata intr-o imensa prefacere, in care o multime de lucruri sunt puse in joc, in care fiecare individ si fiecare neam este imbiat de fel de fel de formule de ancorare in existenta, in care spera sa-si toarne viata in viitor si in care fiecare ispita este o ispita de a ne pierde…
Este, deci, un mare interes sa stim pe ce drum sa umblam. Adica: ce inseamna ca un lucru se petrece romaneste? Si, in ce conditii, ceea ce facem e al nostru si are sorti sa ne faca sa fim in adevar ce suntem ori riscam a ne naimi?
…romanul nu se agata, ca altii, cu disperare, de rezultatele faptei sale…ci (de) nevoia de a se pune in regula cu randuiala lucrurilor…(si) imprejurarea ca nu are incotro!…Romanul numeste aceasta stare: “amar” si ea il impinge la fapta. Nu e oare stranie aceasta “trecere la fapta”, nu in virtutea imprejurarii ca “poti”, cum se intampla la toata omenirea Apusului, ci in virtutea starii in care “nu mai poti”?
“Somnul” acesta impresioneaza indeosebi pe straini, cand vin in contact cu ai nostri…
Un german metodic pricepe cu mare greutate cum de nu se petrec accidente de cale ferata, intr-o tara de oameni inexacti. Serios cum e el in tot ce face, nu pricepe cum se poate ca niste oameni care surad si par a glumi intotdeauna asupra propriei lor pozitii in existenta si a nu o lua in serios – chiar atunci cand sunt in primejdei – se lasa ucisi pe loc, mai curand decat sa se clinteasca de pe o pozitie unde i-a uitat un ordin!
Lucrurile acestea nu le-nteleg, si ni le tin drept vini, mai ales popoarele grave, popoarele care au ridicat – in zadarnicia lor – istoria deasupra cosmosului, pretinzand omului sa-si asume raspunderi dumnezeiesti. Dar aceste lucruri sunt bunurile noastre spirituale si nu vedem de ce le-am schimba, daca nu plac unora si altora. Ele dau vietii noastre romanesti o dulceata pe care viata altora nu o cunoaste, impaca pe om cu sine si cu firea si-i dau un echilibru si o masura in gest…vine din faptul ca purtarea lui e totdeauna ancorata-n vecinicie, ca totdeauna romanul are, in fata lui, nu exigentele marunte impuse de conditiile de fapt, ci … vedenia de slava a esentei tuturor lucrurilor care atarna de indurarea lui Dumnezeu, ci nu de fapta omului…romanul are sentimentul, in tot ce face, ca ia atitudine in vecinicie, si integrarea omului in vecinicie nu da fapta eficienta, ci purtarea simbolica sau rituala.
…Trebuie sa constatam insa aparitia periodica in mediul romanesc a unor agenti care trezesc acest sentiment de gravitate a existentei…Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iarta, ci iti cere sa intervii “acum ori niciodata”, sub amenintarea ca altfel pierzi unele posibilitati, pentru totdeauna si in chip iremediabil – nu e, in esenta lui, un sentiment romanesc. El e, cel mult, simptomul unei febre de o clipa, al unui sentiment special ca vremea a ajuns la limita, s-a implinit, ori a unei ispite din afara, care incearca sa scoata din firea lui omul romanesc. La aceasta “tulburare de ape”, constiinta romaneasca raspunde cu toata inertia reactei sale atenuate si, mai curand sau mai tarziu, apele se intorc in matca. Omul, iesit de sub vremi, isi reia dialogul intrerupt cu vecinicia.
Nu am reacționat poate pentru ca ni s-a parut un lucru firesc ca dupa ce Dej a „invitat” pe soldatul sovietic sa plece la el acasa, succesorul lui sa-i rada si ultima „umbra” statuara! n-am exultat din bun simt atunci pentru a nu scormoni orgoliul „ursului” de la rasarit, numai de asta n-aveam nevoie; nici nu l-am aparat, cum spuneti, pentru ca ne-a tinut in bezna si la propriu si la figurat; daca am fi stiut atunci ce stim acum, altfel ar fi stat lucrurile!
Nici macar astazi dupa ce l-au ucis miseleste,asasinii lui Ceausescu nu-i recunosc meritele!!!A fost un mare patriot si nationalist roman,a iubit Romania si poporul roman si toata viata lui a luptat pentru dezvoltarea tarii si bunastarea poporului!Dumnezeu sa-l odihneasca in pace iar pe noi sa ne ierte ca am fost atit de naivi si ne-am lasat atit de usor pacaliti si nu l-am aparat asa cum merita!!!!
Macar de am fi tras niste invataminte din istoria respectiva, sa nu repetam aceleasi greseli. Astazi cine-l lauda pe Ceausescu este injurat si pus la zid de majoritate, asa bate vantul. Societatea romaneasca este mai impartita ca niciodata, romanii, din pacate, nu pot nicicum sa-si gaseasca un fagas comun si sa inaiteze in aceeasi directie spre acelasi scop al evolutiei si bunastarii intregii societati.