Text primit de la dl LIVIU POENARU. Mulțumesc.

O vizită în SUA cum nici un şef de stat român nu va mai avea

În perioada 4-7 decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu, la vremea respectivă preşedinte al Consiliului de stat, funcţie echivalentă celei de preşedinte al Republicii, întreprinde o vizită oficială în SUA la invitaţia preşedintelui Richard Nixon. Azi, când avem în faţa ochilor acrobaţiile la care se dedau politicienii români postdecembrişti – de la lideri ai Opoziţiei până la premieri şi preşedinţi – pentru smulgerea unei strângeri de mână absolut protocolare de la un preşedinte al SUA, o scurtă trecere în revistă a vizitei lui Nicolae Ceauşescu din 4-7 decembrie 1973 se impune.

Se impune şi pentru că după decembrie 1989, sub semnul năravului bolşevic de rescriere a trecutului, perioada Ceauşescu din Istoria României a fost simplificată tendenţios prin exagerarea eşecurilor şi micşorarea succeselor. Un neam trebuie să-şi asume din trecut nu numai succesele – spun istoricii înţelepţi. Da, dar un neam trebuie să-şi asume din trecut nu numai căderile, aşa cum se întâmplă azi cu epoca Nicolae Ceauşescu.
Călătoria din 1973 e una dintre cele patru întreprinse de Nicolae Ceauşescu în cei 24 de ani de domnie. Vizitase America în 1970, la invitaţia lui Richard Nixon. Avea s-o mai viziteze şi în 1975 (la invitaţia lui Gerald Ford) şi în 1979 (la invitaţia lui Jimmy Carter).
La ora 24 (ora Bucureştiului), în noaptea de 3 spre 4 decembrie 1973, avionul prezidenţial aterizează la baza aeriană Andrews, din apropiere de Baltimore. Conducătorul României e întîmpinat de o delegaţie condusă de Marion Smoak, şeful Protocolului de la Casa Albă. La scara avionului, îl aşteaptă, aliniată, o gardă militară de onoare. Nicolae Ceauşescu şi soţia se deplasează apoi cu elicopterul până la complexul prezidenţial Camp David, unde stau până marţi, 4 decembrie, dimineaţa.

Marţi, 4 decembrie, la ora 10,25 (ora locală), elicopterul cu cei doi aterizează la Washington. Suiţi într-o limuzină, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu străbat aleile Parcului Casei Albe, străjuite de ofiţeri în uniformă de gală, cu steagurile român şi american la bandulieră, până la intrarea de Sud a Casei Albe. Aici oaspeţii sunt întâmpinaţi de Richard Nixon cu soţia. Şeful statului român e condus de preşedintele american până la podiumul de onoare, drapat în catifea roşie. Apoi îl aşteaptă oficialităţile federale şi locale, printre care: secretarul Departamentului de Stat al SUA, Henry Kissinger, generalul Paul Abrams, şeful Statelor majore reunite, John Nevius, primarul Washingtonului. Garda de onoare, constituită în cinstea oaspetelui, prezintă onorul. Se intonează cele două imnuri, în timp ce se trag 21 de salve de artilerie. Un grup de militari plasat în spatele Gărzii de onoare înclină, în semn de salut, steagul federal şi drapelele celor 50 de state SUA. Cei doi preşedinţi trec în revistă Garda de Onoare. Condus de Richard Nixon, Nicolae Ceauşescu revine pe podium, unde primeşte defilarea fanfarei militare. Cei doi şefi de stat ţin cuvântări.

După un popas în Salonul Albastru al Casei Albe, Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon se îndreaptă spre cabinetul de lucru al preşedintelui american, unde încep convorbirile oficiale. Pentru Nicolae Ceauşescu se pune în mişcare o gigantică maşinărie de momente solemne şi de lucru, asigurate de multe alte instituţii şi personalităţi americane. Henry Kissinger îi oferă un dejun de lucru la Departamentul de Stat. Elena Ceauşescu ia ceaiul cu Patricia Nixon. Elvira Burger, soţia preşedintelui Curţii Supreme a SUA, îi oferă Elenei Ceauşescu un dejun. Participă şi soţiile altor membri ai Curţii Supreme şi Guvernului. Richard Nixon şi soţia sa, Patricia Nixon, dau marţi seara, la Casa Albă, un Dineu în cinstea soţilor Ceauşescu. Momentul e marcat de o mie şi una de înflorituri sărbătoreşti. La trecerea limuzinei prezidenţiale pe aleile Casei Albe, puşcaşi marini americani prezintă onorul. Sună iar trompeţii. Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt întâmpinaţi de cei doi soţi Nixon la intrarea dinspre Nord a Casei Albe. Oaspeţii sunt conduşi în Salonul Galben. De aici cele două cupluri coboară scara principală, în sunetele unui marş solemn şi, precedate de o gardă purtătoare de drapele, se îndreaptă spre marea sală de recepţie East Room.

În timpul dineului, cei doi preşedinţi rostesc toasturi. După dineu, în sala de recepţie, ansamblul de operă din Washginton interpretează fragmente din „Bărbierul din Sevilla”. În Toastul său, Richard Nixon afirmă la un moment dat, fără să tresară: „Ceea ce vreau să spun, totuşi, este că distinsul nostru oaspete din seara aceasta, dintre toţi oamenii de stat din lume, a jucat unul dintre cele mai însemnate roluri ale unui om de stat de pe glob, prin faptul că a văzut ansamblul problemelor mondiale cu care suntem confruntaţi şi nu numai pe acelea care implicau propria sa ţară sau o altă ţară, cu al cărei conducător el putea discuta într-un anumit moment. El a dat dovadă de înţelepciune şi înţelegere şi a contribuit enorm la deschiderea unor dialoguri care, altfel, ar fi rămas, poate, închise pentru totdeauna“.
Convorbirile oficiale dintre cei doi preşedinţi culminează cu „Declaraţia Comună a preşedintelui Consiliului de stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon”, semnată în cadrul unei Solemnităţi petrecute în sala de şedinţe a Guvernului american. Sunt prezenţi membri de seamă ai Guvernului SUA, în frunte cu Henry Kissinger.

Nicolae Ceauşescu desfăşoară la Washington o activitate neobişnuit de intensă. Se întâlneşte cu liderii Congresului american, pe Capitoliu, care dau o recepţie în onoarea oaspetelui român. Îi primeşte la reşedinţa sa de la Blair House pe directorul general al FMI, dr. Hendrick Johannes Witteveen, pe preşedintele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Robert McNamara, pe Frederick Dent, ministrul Comerţului, şi pe William Casey, subsecretar de stat pentru problemele economice la Departamentul de Stat al SUA, pe senatorul Edward Kennedy, care aduce salutul Congresului american, pe George Shultz, ministrul Finanţelor, precum şi pe senatorii H.M. Jackson şi A.A. Ribicoff, cu care discută chestiunea Clauzei. Nicolae Ceauşescu e prezent, de asemenea, la semnarea „Acordului de constituire a Consiliului Româno-american pentru promovarea relaţiilor economice”, prilej cu care se întâlneşte şi discută cu reprezentanţi de frunte ai economiei americane. Preşedintele Camerei de Comerţ a SUA, Arch Booth, dă o recepţie la sediul Camerei.

Miercuri, 5 decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu participă la un dejun oferit în cinstea sa de către conducerea Clubului Naţional al Presei din Washington. În cadrul manifestării, Conducătorul român ţine o conferinţă de presă cu cei peste 200 de ziarişti americani şi străini din sală. El îi cucereşte chiar din primul moment când renunţă la citirea tradiţionalei Declaraţii scrise. „Deoarece văd că aţi pus foarte multe întrebări şi avînd în vedere că intervenţia pe care o doream s-o prezint este tipărită, aş propune să renunţ la prezentarea ei pentru a răspunde la întrebări“. Asistenţa izbucneşte în aplauze.În aplauze, însoţite de o vie animaţie, izbucnesc cei 200 de ziarişti americani şi străini şi când Nicolae Ceauşescu încheie astfel Conferinţa de presă: „După ce-am răspuns la aceste întrebări, am început să-mi dau seama mai bine că este mai uşor să stai să pui întrebări, să fii în rândul presei, decît să fii preşedinte!“ Nu e un moment de politeţe diplomatică, de regulă absentă din personalitatea unui jurnalist, pe deasupra şi american, ci unul de sinceritate. Cei 200 de gazetari au semnificat astfel încântarea provocată nu numai de replică, dar şi de prestaţia interlocutorului.

„Scînteia” din 7 decembrie 1973 reproduce întrebările gazetarilor şi răspunsurile lui Nicolae Ceauşescu. Citite azi, întrebările dezvăluie o presă deloc protocolară cu vedeta lagărului comunist, primită de administraţia americană cu un protocol de care n-a beneficiat nici înainte şi nici după vreun şef de stat al României. Nicolae Ceauşescu e chestionat despre libertatea presei din România, despre retragerea României din Tratatul de la Varşovia, despre rolul său în destinderea relaţiilor dintre China şi SUA, despre relaţiile personale cu Richard Nixon. Cum răspunde Nicolae Ceauşescu la întrebările dificile? Dacă ne-am luat după pamfletele care ţin azi locul cercetării obiective, Nicolae Ceauşescu ar fi trebuit să facă spume la gură faţă de aceste „obrăznicii“ sau, în cel mai bun caz, să exploateze până la secătuire clasicul limbaj de lemn folosit la cuvântările din România.
Iată cum arată, pentru a exemplifica, două dintre momentele conferinţei dintre presa americană şi liderul român. În chestiunea emigrării evreilor:
„ÎNTREBARE: De ce limitează România emigrarea evreilor din ţară şi dacă se întrevede vreo modificare în acest sens? Dacă sînteţi de acord cu părerea senatorului Jackson privind acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate în funcţie de facilitarea plecării evreilor din ţara dumneavoastră?
RĂSPUNS: Sînt, de fapt, două întrebări.
Nu aş putea spune că există vreo limitare a emigrării evreilor care vor să plece din România. Această «limitare» este determinată de faptul că numărul evreilor care cer să plece devine tot mai mic, că şi numărul populaţiei evreieşti din România este destul de redus şi chiar de cererile de a reveni în România ale unora care au plecat cu puţin timp înainte. Mi-e teamă să nu se propună vreun amendament pentru a accepta primirea evreilor în România, în viitor (animaţie în sală). Aceasta m-a şi determinat să iniţiez un decret, pentru a nu mai accepta o stabilire în România decât prin decret al preşedintelui Consiliului de Stat.
În ce priveşte amendamentul despre care s-a vorbit aici, consider că acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României şi altor ţări nu ar trebui să fie legată de problema emigrării. Aceasta este, pînă la urmă, o problemă a fiecărei ţări în parte; or, problema clauzei priveşte deschiderea unor noi perspective colaborării economice dintre România şi Statele Unite şi corespunde unor necesităţi ale dezvoltării viitoare. Cum aţi privi, oare, dumneavoastră şi poporul american, dacă alte ţări ar introduce în legile lor amendamente care să condiţioneze relaţiile cu Statele Unite de soluţionarea unor probleme interne ale S.U.A.? Ar corespunde aceasta unui spirit de relaţii noi, de egalitate, în lume? (Animaţie, vii aplauze).“
În chestiunea, valabilă şi azi, a exploatării zăcămintelor petroliere din România:
„ÎNTREBARE: După cum poate ştiţi, domnule preşedinte, Statele Unite sînt profund preocupate de criza energiei şi petrolului, cum se spune acum. Am primit mai multe întrebări dacă ţara dumneavoastră vinde petrol în străinătate şi cui anume, şi dacă putem spera ca frumoasele sonde din România să ajute Statele Unite în prezenta stare de strîmtorare?
RĂSPUNS: Criza energiei şi petrolului nu este, de fapt, ceva nou. Ea a preocupat şi înainte cele mai multe ţări, între care şi Statele Unite ale Americii. Ea a izbucnit acum cu putere datorită situaţiei din Orientul Mijlociu, dar poate că aceasta a fost un bine, deoarece a atras atenţia şi a pus în faţa guvernelor probleme deosebit de presante pentru viitor, indepedent de conjunctura din momentul de faţă. În ce priveşte România – şi ea are asemenea preocupări. Avem un program de dezvoltare a diferitelor surse de energie, inclusiv de prospecţiuni în Marea Neagră pentru unele surse de petrol – şi sîntem gata să acceptăm o colaborare cu firme din Statele Unite pentru a căuta petrol. În ce priveşte livrarea, în momentul de faţă, de petrol din frumoasele sonde ale României, cu regret trebuie să vă spun că, timp de o sută de ani, ele au livrat petrol şi Statelor Unite, încît acum nu mai pot da atîta petrol care că satisfacă necesităţile României şi ale altora. Dacă, prin colaborarea în prospecţiuni, vom găsi petrol, fără nici o îndoială că, pe baza rezultatelor acestei colaborări, vom putea livra petrol şi Statelor Unite.”

Ca discipol al lui Caragiale, nu pot să nu remarc ironia din răspunsul lui Ceauşescu la adresa prozei ieftine din întrebarea despre „frumoasele sonde din România”. Ca dovadă că posomorâtul Ceauşescu avea şi momente când se dovedea un om cu simţul umorului!

Miercuri, 5 decembrie, seara, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu oferă o recepţie în onoarea lui Richard Nixon şi a Patriciei Nixon în saloanele Ambasadei RSR de la Washington. A doua zi, după încheierea părţii oficiale, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu pleacă de pe peluza Casei Albe cu elicopterul la baza Andrews. De aici, cu avionul prezidenţial pus la dispoziţie de preşedintele SUA, Nicolae Ceauşescu întreprinde o vizită la Wilmington (Carolina de Nord), la Cleveland (Ohio) şi la Hartford (Connecticut). Vineri, 7 decembrie 1973, la amiază, Nicolae Ceauşescu aterizează la New York.
Înainte de a se îmbarca pentru România, are întâlniri şi convorbiri cu secretarul general al ONU, Kurt Waldheim, şi cu un grup de reprezentanţi ai cercurilor industriale, comerciale şi financiare din SUA, la sediul Central al firmei Manufacturer Hanover Trust din New York. Vineri seara, ora 20, avionul prezidenţial decolează spre Bucureşti. Aceasta a fost vizita oficială a lui Nicolae Ceauşescu în USA din 4–7 decembrie 1973, o vizită cum n-a mai avut şi nu va mai avea nici un şef de stat al României. Au urmat alte şi alte vizite la fel de triumfătoare nu numai în SUA, dar şi în alte state ale lumii.

25 decembrie 1989, Cazarma Târgovişte. Cei trimişi de Ion Iliescu de la Bucureşti ca să-l lichideze pe Nicolae Ceauşescu evită să-l privească în ochi pe fostul Conducător. Explicabil. Ar fi văzut în privirile acestuia amintirea unor momente de glorie pe care România nu le va mai cunoaşte niciodată.

ION CRISTOIU

Nota Redacției: afirmația din titlu aparține unui român stabilit în SUA în urmă cu vreo 50 de ani,cercetător asiduu prin arhivele americane: VICTOR GAITAN