CD
1.488 aprobate
denitsoc@gmail.com
149.102.242.213
DISTINCȚIA MINȚILOR ȘI A OAMENILOR
Despre necesitatea creierii gandirii aristocrate
De CD
Romania ca tară, ca popor si ca cultură incă este deosebit de indatorată Posteritătii.
Nu avem un cult al eroilor, al oamenilor de seamă, al educatorilor si al savantilor.
Unde ne este Panteonul?
Pentru cultura confucianistă chineză, mii de ani de gândire s-au consumat pe problema conducerii aristocratice de către „domni – bărbați aristocrați”, care au exercitat întotdeauna o influență disproporționat de mare în societate.
Pericolul corupției este, evident, mare atunci când grade ridicate de alfabetizare însoțesc grade înalte de capacitate de a satisface plăcerile corporale și dacă nu este descoperit un echilibru, astfel de lideri distorsionați pot face cel mai mare prejudiciu societății în general.
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că obiectivul educației culturale chineze, care cultivă mințile, trupurile și sufletele „domnilor” a urmărit atât încurajarea unei bucurii sănătoase a simțurilor corporale, cât și distracția, deținând în același timp bogăție, putere și prestigiu atât de mult întrucât sunt temperate de idealurile superioare la care ar trebui să aspire sufletele/mintile sănătoase.
Bogăția, puterea și o reputație uluitoare nu trebuie considerate scopuri în sine, ci simple instrumente pentru scopuri mai înalte și mai nobile.
Pentru a elucida aceste principii ale dezvoltării culturale confucianiste, cu accent pe educația „bărbaților aristocrați”, pentru a aprecia mai bine ce dinamică animă gândirea asiatică și istoria universală în sens mai larg trebuie sa facem acest parcurs.
Dacă educatia aristocratică reuseste să facă pe elevii săi să descopere că a face bine celui de alături este satisfactia ce ridică fiinta umană alături de divinitate.
Pe planul Timpului, dacă auto-cultivarea este reală, Frumusețea va da naștere simțului interior al Justiției; Bunătatea duce la Valoare, Curaj si Onoare, Umanismul spre Moderație si Adevărul spre Înțelepciune.
Dreptatea, Valorarea, Umanismul și Înțelepciunea au fost numite de greci și chinezi „Cele Patru Virtuți Cardinale”.
Pornind de la Confucius pur și simplu avem descendența gandirii aristocratice, statutul ei social, reputația ei, sănătatea ei, bogăția ei, puterea ei, prestigiul său si relatiile sale. Puterea sa de exemplu pentru toti.
Educatia Traditionala trebuie completată cu cunoștințe tehnice și profesionale, informațiile necesare pentru a naviga în societate, insotite de abilitățile sociale, de a fi suficient de înțelept și capabil de o atitudine ușoară atunci când se interacționeză cu ceilalți și de a crea consens atunci când este necesar.
Elitele guvernamentale din vest care, în ultimele secole, au exercitat cea mai mare și cea mai distructivă influență asupra diverselor culturi ale lumii occidentale si nu numai, se poate numi: „Conglomeratul feudal kakistocratic al organizației anglo-zio-americane”, asa cum l-a definit Dr. Quan Le, un expert confucionist dar si un bun cunoscator al culturilor ulterioare.
“Acest titlu se potrivește cel mai mult cu caracterul esențial al acestei expresii deosebite a oligarhismului, care pare să nu aibă capacitatea de a cultiva o armonie între putere, virtuți și pofte josnice, făcând această oligarhie incapabilă măcar de un minim de competență practică și obsedată de restaurarea sistemelor de control asemănătoare cu feudalismul (înrobirea totală și stupidă a supușilor lor) și astfel se califică drept cele mai proaste și incompetente forme de guvernare – adică: Khakistocrația. Termenul „establishment anglo-zio-american” nu trebuie să mai aibe nevoie de explicații.
Componenta americană a Conglomeratului Feudal Kakistocratic al Organizației Anglo-Zio-Americane continuă munca la care componenta britanică a aceleiași bande se pare că a renunțat în urmă cu 77 de ani, în 1947.” ~ Dr. Quan Le.
Suveranitatea este în primul rând suveranitatea minții. Iar suveranitatea mintii este profund corelată cu Călătoria epistemologică – atât personală, cât și colectivă. Toate celelalte forme de Suveranitate (politică, economică, socială, financiară, științifică, tehnologică, diplomatică, artistică etc.) sunt pur și simplu consecințele naturale și așteptate ale Suveranității esențiale și centrale a mintii, la nivel personal și colectiv.
Există o relație cauzală directă între realizarea Călătoriei epistemologice personale și suveranitatea mintii personale. Călătoria epistemologică personală este potențial realizată cu modelele potrivite și trecând printr-o educație clasică.
O educație clasică se mai numește și o educație atemporală[ritual/traditională] sau o educație aristocratică.
Cetătenii, au nevoie de un stat corect și puternic, capabil să mențină ordinea, să creeze bogăție și să ofere TUTUROR Călătoria epistemologică – Educația Clasică.
Educatia Clasică este dată in prima fază de familiile copiior și continuată in grădinită si in cursul primar. Ea va continua paralel cu procesul de invatamant liceal ce are ca punct central antrenarea elevilor in procesul de gandire care asigură Mare Călătorie Epistemologică. Fiecare treaptă a gandirii este un pas imens in realizarea existențială a Marii Călătorii.
Este adevărat că succesul nu este garantat pentru toti participantii la Voiaj, dar cel putin toti vor cunoste jaloanele Valorii – Onoarei si ale Responsabilitătii.
Educatia Clasica se continua mai mult pe plan personal in oglindă cu invatamantul de instructie/profesionalizare.
Educația clasică/aristocratică/atemporală nu este învățarea unei meserii. Este Călătoria/Uvertura epistemologică către Realitatea Atemporală a Formelor Eterne/Atemporale ale Frumuseții: Bunătate: Adevăr.
Toate aceste virtuti sunt dedicate Bunului Comunitar, care primeste evaluează si răsplăteste.
Bărbații aristocrați care trăiesc în centrul mental al triunghiului axio-epistemo-politic fac perfect distincția dintre Adevăr, Mituri și Fapte și sunt astfel capabili să-și orienteze deciziile în direcția corectă a Istoriei Universale.
Educarea tuturor copiilor să devina aristocrati ai gandirii, elite si modele ale comportamentului social, nu poate crea nici o problema egalitaristă, iar rezultatele unei asemenea educatii ilustrisime nu poate pune problema descendentei personale si nici cea a “inegalitatii de clasă” găselnită ieftină Marxistă, care ne-a trimis să ne uităm după clasele exploatatoare si nu ne-a spus nimic despre exploatatorii evrei si nici un cuvant despre bankeri in toată celebra lui operă.
Mintea suverană colectivă a unei națiuni suverane date este în mare parte strălucirea existentială coexistentă a minților suverane personale care provin de la toți membrii oligarhiei aristocratice deschise [„aristocratic” însemnând „stăpânit de către cei mai buni” și „oligarhie” însemnând pur și simplu. „stăpânește de către puțini”] lucrând împreună pentru strălucita realizare a efortului comun: Bunul Comun – Res Publica.
Aristocratul interactionează armonios cu toti dar nu trebuie să se conformeaze cu toată lumea.
În cazul Chinei, președintele Xi Jinping a oferit ideea exprimată ca „Comunitatea umană cu un viitor comun”.
Această idee originală este tradusă în timp prin patru eforturi/initiative interdependente:
1- Inițiativa pentru Dezvoltare Globală
2- Inițiativa de Securitate Globală
3- Inițiativa pentru Civilizație Globală
4- Inițiativa globală de Guvernare a Inteligenței Artificiale.
Deci mintea suverană a lui Xi interactionează armonios cu toate Obiectivele Internationale. Dar nu putem sti cu care se va conforma si cum, chiar dacă ar avea rezultate exceptionale, cu mult inaintea altora, nu va insemna ca va urma calea obiectivului studiat.Armonizarea si cooperarea nu obligă pe nimeni la o anumită politică si la adoptarea acelui Obiectiv. Oricine are dreptul să cunoască si să decidă
Suveran la Obiectivele ce vrea sa le adopte.
Aparent Initiativa de Guvernare a Inteligentei Artificiale nu se armonizează cu politica internă practicată de Partidul Comunist Chinez, ci tine mai mult de modalitatea feudal occidental de a controla subiectii sub toatae aspectele.
Dar daca adversarul tau studiaza ceva este bines a te armonizezi sa vezi ce poate descoperi si de ce trebuie sa te feresti, asta este armonizare.
Să sperăm că acea oligarhie aristocratică deschisă se va extinde cu timpul, pentru a include oameni din ce în ce mai demni din toate categoriile sociale care au realizat existențial propria lor călătorie epistemologică personală și capabili să contribuie la binele comunitar – Res Publica.
Toate nenorocirile petrecute pe Pământ în ultimele două secole au avut în centrul lor o persoană neSuverană, un grup de persoane non-Suverane sau grupuri de persoane neSuverane, ci foarte egocentriste, ultra liberale si #progresiste.
Ceea ce se întâmplă chiar acum în Ucraina, în Palestina, în Japonia, în Coreea de Sud, în India etc., se datorează în esență persoanelor nesuverane manipulate de kakistocrații pentru propriile lor obiective îndoielnice.
Cu excepția ultimelor trei state civilizaționale suverane de pe Pământ: China, Rusia, Iran și Coreea de Nord, toate celelalte țări, din cauza diferitelor slăbiciuni și deficiențe care nu sunt atât de ușor de corectat, nu sunt suverane sub nici un aspect.
Pentru a avea un fir care să unească ideile de mai sus intr-o arcadica concluzie, ne putem folosi de cuvintele Alese ale lui Confucius, mai cunoscute cu cuvântul grecesc anglicizat „Analecte” (din greacă) – cuvântul „Analekton” înseamnă exact Ales/selectat.
Una dintre cele Patru Cărți care abordează creșterea epistemologică din perspectiva Școlii Savanților, scrisă în timpul lui Confucius și pe vremea discipolilor săi imediati, aduce idea invatamantului traditional/ritual comunitar.
Acea școală pentru aristocrați a fost creată de Casa Regală Ji, alias dinastia Zhou (1046-256 î.Hr.). Scopul inițial al acestei școli pentru aristocrați a fost acela de a educa copiii regelui și pe cei ai însoțitorilor regelui. Însoțitorii regelui sunt aristocrații. Când Confucius a afirmat că nu a inventat nimic, ci doar a transmis Educația clasică venită din dinastia Zhou, nu a fost o falsă modestie, ci pur și simplu adevărul simplu. Confucius a decis să ofere acea educație clasică/aristocratică/atemporală/traditională TUTUROR.
Rezultatele se vor distinge la fiecare dupa meritul si dotările lui naturale.
Aceasta este gloria lui inegalabilă si face ca Confucius să rămana unic prin transmiterea tuturor traditiilor si cunostintelor de valoare.
Socrate (469-399 î.Hr.) care a susținut unitatea cunoașterii și acțiunii adevărate nu a gasit insă intelegerea maselor, exact acelea pentru care el lupta să le aducă in cunoastere alături de aristocrati si a fost condamnat.
Platon (427-347 î.Hr.) a scris în jur de 40 de dialoguri care abordează toate subiectele filozofice majore. Voi numi aici cele șapte dialoguri ale sale care se concentrează pe adevărata învățare, pe creșterea epistemologică. Al doilea până la al patrulea dialog formează o trilogie. Cele șapte dialoguri constituie un septuor filosofic cu primul dialog ca introducere generală și urcând de la al doilea până la al șaptelea dialog ca etape ale aventurii epistemologice.
Cele șapte dialoguri ale lui Platon despre învățarea adevărată
1- Eutifron: Despre sfințenie sau întregimea minții.
2- Theaetetus: Creșterea epistemologică în primele trei etape ale dezvoltării minții.
A. Eikasia I (Umbrele I): simțurile-percepții
b. Eikasia II (Shadows II): intelectul (formulare, imagine, conceptualizare)
c. Pistis (Credință/Convenție): inteligență emoțională, capabilă de consens.
d. Psyche: Fiind înțelept, cunoaște jocul, dar nu este locuit de Frumusețe
3- Sofistul: creșterea epistemologică explicată, dar centrată pe distincția dintre a treia etapă și a patra etapă. A treia etapă se numește psihicul (sufletul începător), sau stadiul sofistului, alias: stadiul omului timocratic fals.
Confucius l-a numit pe sofist „Magicianul”.
Acest dialog se referă și la modul de a urca la a patra treaptă, stadiul adevăratului om timocratic motivat de simțul Justiției. Aceasta este prima stație a Realității Atemporale care corespunde Formei Atemporale a Frumuseții, Virtutea Cardinală asociată este Justiția.
4- Omul de stat: a cincea etapă corespunzătoare Formei Atemporale a Bunătății.
Aceasta este stația omului aristocrat, înzestrat cu creativitate, inventivitate, îndrăzneală unde imaginația, descoperirea și explorarea jucăușă sunt acele calități ce reprezintă una dintre cele patru Virtuți cardinale și sunt subsumate cu un singur cuvânt, Valoare; ceea ce este departe de a fi numai limitat la curajul fizic sau pricepere. Cealaltă Virtute Cardinală asociată cu Forma atemporală a bunătății este umanismul sau moderația.
5– Crito: Ultimele 3 dialoguri ale septuorului sunt dedicate ultimei forme atemporale a Adevărului, corespunzător Virtuții Cardinale a Înțelepciunii. Ca bărbat, Crito a fost, în multe privințe, opusul perfect existențial și ontologic al lui Socrate. Platon a fost și dramaturg și a știut să captiveze atenția publicului său.
6- Apologia lui Socrate îl prezintă pe eternul rege filozof care trebuie să se explice gloatei. O dramă cosmică sfâșietoare, dar paradoxal înălțătoare în același timp.
7- Fedonul. În acest ultim dialog, Socrate le-a oferit tuturor secretul orbitor – sau mai bine exprimat – arcaniul orbitor pentru că este un secret deschis pentru cei dispuși să depună efortul de a învăța: ceva în noi rămâne neclintit la fel, indiferent de ceea ce este trupesc, intelectual și emoțional schimbările pe care le experimentăm de-a lungul vieții noastre.
Înainte de a pleca, Socrate a oferit amabil sfatul său suprem pentru noi toți:
Ai grijă de Sinele tău.
Atlanta 01/15/2024
„VOI SUNTETI PROBLEMA”
– Președintele conservator le-o trântește în față globaliștilor din Davos
de Steve Watson prin Modernity.news,
Kevin Roberts, președintele think tank-ului conservator “The Heritage Foundation”, a vorbit joi cu globaliștii la Forumul Economic Mondial și le-a spus direct că „Sunteți parte din problemă, nu sunteți soluția”.
În timpul unei discuții intitulată „La ce să ne așteptăm de la o posibilă administrație republicană”, Roberts i-a lăsat pe elițiști cu gura cascata.
„Voi fi sincer”, a început Roberts, adăugând „agenda pe care trebuie să o aibă fiecare membru al administrației [viitoare republicane] este să întocmească o listă cu tot ceea ce a fost propus vreodată la [WEF] și să obiecteze toate dintre ele en gros.”
El a mai îadaugat că „oricine nu este pregătit să facă asta și să ia această putere birocraților nealeși și să o redea poporului american, nu este pregătit să facă parte din următoarea administrație conservatoare”.
Când discuția s-a îndreptat către Donald Trump, Roberts i-a spus gazdei panelului, Sir Robin Niblett
-„Distinguished Fellow” de la Chatham House, „Este de râs că tu sau oricine ar descrie Davos ca protejând democrația liberală”, adăugând:
-„Este la fel de ridicol. să folosești cuvântul „dictatură” la Davos și să-l țintim pe președintele Trump… Cred că este absurd.”
El a continuat:
-„Motivul pentru care sunt aici la Davos este să explic multor oameni din această cameră și care urmăresc, cu tot respectul – nimic personal – că faceti parte din problemă.”
-„Elitele politice spun oamenilor obișnuiți… că realitatea este „x”, când de fapt, realitatea este „y””, a declarat Roberts, dând mai multe exemple cu privire la granițele deschise, imigrația, problemele de gen și Elitele constante ale călătoriei de vinovăție îi supun pe oamenii obișnuiți la „amenințarea existențială” a schimbărilor climatice, în timp ce zboară ipocrit cu avioanele private.
Roberts a făcut ecou unele dintre aceleași sentimente exprimate ieri la confabare de către președintele argentinian Javier Milei.
Este surprinzător să vezi oameni ca Roberts și Milei chiar invitați să vorbească asa la WEF. Ne putem imagina doar că globaliştii de acolo efectuează cercetări mai detaliate asupra duşmanilor lor.
Într-o piesă scrisă înaintea discuției, Roberts a remarcat: „Infamii ipocriți marxisti auto-declarați, ecologiștii cu avionul privat și umanitarii adiacente genocidului vor să audă de la Heritage Foundation cum pot „reconstrui încrederea” cu americanii obișnuiți împotriva cărora ei. și-au armat instituțiile.”
De obicei, este doar Klaus Schwab cel care fantezează să ofere tuturor implanturi cerebrale și să elimine alegerile democratice.
Sursa: https://www.zerohedge.com/geopolitical/watch-you-are-problem-conservative-speaker-slams-davos-globalists-their-faces
Traducerea: CD
EUGEN DÜHRING DESPRE “JUDENFRAGE” PROBLEMA/CHESTIUNEA EVREIASCĂ
de Alexander Jacob
Partea 1: Socialismul german al lui Eugen Dühring[1]
Eugen Dühring (1833–1921) s-a născut la Berlin, fiul unui birocrat prusac. A studiat dreptul, filosofia și economia politică la Universitatea din Berlin. Deși și-a început cariera prin practicarea dreptului (1856–59), a fost forțat să renunțe la această profesie la vârsta de douăzeci și opt de ani, când a orbit din cauza unui defect congenital.
Totuși, Dühring și-a acceptat soarta în mod eroic, declarând că „[această catastrofă] nu a atenuat, ci a sporit entuziasmul cu care îmi schițasem chiar înainte o vocație umană de anvergură intelectuală — scopul meu a fost consolarea mea — a tuturor gândurilor care au rămas. departe de mine. În viața mea ulterioară, până acum a fost cel mai îndepărtat să mă plâng de orbirea mea.”
Dühring și-a luat doctoratul în 1861 la Universitatea din Berlin cu o teză intitulată De Tempore, Spatio, Causalitate atque de Analysis Infinitesimalis Logica (Despre timp, spațiu, cauzalitate și despre analiza logică infinitezimală).
În 1863 a devenit lector universitar de filozofie și economie națională. Cele mai timpurii lucrări ale sale publicate au fost cele economice naționale influențate de lectura sa despre economistul germano-american Friedrich List (1789–1846) și americanul Henry Charles Carey (1793–1879), care erau amândoi în favoarea economiei organice, cu un accent puternic. privind protecţionismul şi interesul naţional.
Doctrinele economice ale lui Dühring sunt detaliate în Kapital und Arbeit (Capital și Munca) (Berlin, 1865), Careys Umwälzung der Volkswirtschaftshehre (München, 1865), Kritische Grundlegung der Volkswirtschaftshehre (Berlin, 1865), și Careys (Verswirtschaftslehre) 67 ).
Orientarea etică a studiilor sale economice a fost deja relevată în publicarea sa timpurie a unei lucrări intitulate Der Wert des Lebens (Breslau, 1865).
Alte două publicații filozofice (Natürliche Dialektik, Berlin, 1865 și Kritische Geschichte der Philosophie, Berlin, 1869) au fost urmate de încă alte lucrări despre economia națională, Kritische Geschichte der Nationalökonomie und des Sozialismus (Berlin, 1871) și Curs der. National- und Sozialökonomie (Berlin, 1873). O elaborare mai deplină a sistemului său filozofic a fost prezentată în Cursus der Philosophie (Leipzig, 1875).
În timp ce prelegerile lui Dühring au avut un mare succes, el a adoptat de la început o atitudine critică față de universitate și instituțiile acesteia, iar improbabilitatea dobândirii unui post de profesor ca urmare a acestui conflict nu a făcut decât să-i acutizeze atacurile. În cele din urmă, în 1877, sub presiunea creată de atacurile sale asupra universităților germane și a profesorilor acestora, precum și asupra celor asupra lui Helmholtz în Kritische Geschichte der allgemeinen Principien der Mechanik, (Berlin, 1873), Dühring a fost îndepărtat din universitate. .
Această demitere a fost mai târziu atribuită de el mașinației elementelor evreiești din universitate și a agenților lor influenți în presă. Interesul său major pentru economia socială și politică este însă întărit în ultimele sale lucrări, o a doua ediție a revistei Capital und Arbeit intitulată Waffen, Capital, Arbeit (Leipzig, 1906) și Soziale Rettung (Leipzig, 1907), care sunt consolidări ale sale economice și economice. pozitii filozofice.
Dühring a luptat pentru reformă în toate domeniile vieții, fiind excepțional de calificat să comenteze într-un mod expert asupra celor mai multe dintre ele. Și trebuie remarcat că, în timp ce mentalitatea evreiască este localizată cu accent ca rădăcină a răului societății în lucrările sale ulterioare, anti-iudaismul său a fost evident cu mult înainte de demiterea sa de la universitate, în primele sale lucrări economice și filozofice.
Idealul său social se baza pe o cultivare morală a spiritului individual care să elibereze personalitatea de toate obstacolele externe și interne și să-i permită să formeze o cultură vitală. În acest scop, Dühring a fondat un jurnal numit Der Personalist und Emanzipator în 1899, menit să întărească spiritul om-individual în opoziția sa față de puterile exterioare ale naturii, precum și față de cele ale grupurilor sociale exploatatoare, în special ale evreilor.
Spre deosebire de majoritatea celorlalți antisemiți filosofici, cum ar fi Fichte, Schopenhauer și Chamberlain, Dühring nu a fost un idealist, ci un realist. El a respins metafizica ca fiind una dintre sursele erorilor superstițioase ale omenirii, iar negarea sa matematică a infinitului a fost reflectată în viziunea sa severă despre viața umană ca fiind determinată empiric și social.
Cu toate acestea, chiar și în acest realism, Dühring a păstrat un vestigiu de metafizică, deoarece a pus în spatele oricărei temporalități o „ființă primordială” din care evoluează universul. Numai că, pentru ființele umane în condiția lor terestră, prezentul efectiv este mult mai valoros decât speculațiile cu privire la sursa ultimă a realității.
Ceea ce ține locul întrebărilor metafizice în opera lui Dühring este imperativul socratean al moralității.
Căci, toată viața, deși se manifestă material, este informată cu vitalitate și activitate, categorii care nu pot fi reduse la materie. Instituțiile create de om, cum ar fi religia, trebuie eliminate doar pentru că sunt invariabil încrustate cu superstiții și acționează ca o piatră de poticnire pentru realizarea deplină a personalității umane.
În economie, viziunea marxistă despre războiul de clasă trebuie considerată în mod similar ca o superstiție periculoasă care ascunde într-o dialectică complicată simpatia reală care ar trebui și ar putea exista între angajatori și muncitori și care, singură, formează baza unui etos social sănătos.
În acest sens, Dühring a fost una cu ceilalți „socialiști germani”, inclusiv Oswald Spengler (Preuβentum und Sozialismus) și Werner Sombart (Deutscher Sozialismus), care au deschis calea teoriei economice național-socialiste.
Asemenea gânditorilor antidemocratici ai Republicii de la Weimar, atât conservatori, cât și socialiști, Dühring a considerat parlamentarismul un sistem depășit și periculos.
Parlamentul englez l-a caracterizat drept „Repräsentation des Raub- und Raffsystems” (reprezentare a sistemului de jaf și de scăpare de bani), deoarece partidele Tory și Whig nu erau altceva decât reprezentanți ai jafului beligerant, colonial și capitalist. – rapacitate comercială. Parlamentul francez a fost și mai josnic burghez în reprezentarea intereselor financiare și bursiere.
În Germania, parlamentarismul își primește pecetea odioasă de la junkerul și elementele burgheze ebraice ale așa-zisei social-democrații în care „nu se poate vorbi de o respingere reală a sclaviei, dar care, dimpotrivă, folosește familiaritatea tradițională a maselor față de sclavie. pentru a-i supune unui despotism de partid și unei exploatări de către partide.”[2]
Spre deosebire de Marx, Dühring nu a considerat reforma relațiilor sociale ca ceva care va apărea prin necesitate dialectică din slăbiciunea crescândă a clasei muncitoare într-o societate industrială, pentru că aceasta echivalează cu așteptarea unui miracol de la tendințele de exploatare ale capitaliștilor.
Pe de altă parte, lucrătorii înșiși trebuie să se străduiască să se întărească prin coaliții, astfel încât să ajungă la autosuficiență. Coalițiile sau comunele formate din muncitori vor garanta accesul tuturor la proprietăți și mijloace de producție. Accentul este astfel deplasat de la conceptul de proprietate personală cu totul către utilizarea personală a acestei proprietăți.
Statul trebuie să acționeze ca mediator între diferitele interese socio-economice ale populației, mai ales că aceasta din urmă nu poate fi reprezentată în mod adecvat de partide politice, care nu sunt deloc democratice, ci grupări oligarhice în care „o parte considerabilă al poporului are loc doar ca masă condusă și în mare parte anonimă.”[3]
Conducerea statului poate fi realizată doar prin predominarea unui alt sens decât cel al obținerii de profit, cum este directiv în economia politică britanică și în cea a adepţilor săi de pe continent.
Principala considerație a statului trebuie să fie totalitatea aspirațiilor poporului. Prin urmare, economia socialitară a lui Dühring este legată de națiune și nu de una economică internațională. Dühring salută economia tarifară de protecție a List și Carey, care, spre deosebire de economia liberului schimb, este una organică și
mai compatibil cu consecinţele logice ale instinctului socialist.
Partea tarifară este conștientă peste tot de un interes național; este conștient de o adevărată economie politică; nu se descompune în atomism și individualism care beneficiază doar de exploatarea indivizilor.[4]
Principiul socialitar este astfel, în esență, înlocuirea individualismului egoist al forței cu funcționarea armonioasă a suveranității individului. Remedierea situației deplorabile actuale poate fi realizată, așadar, numai atunci când societatea este pentru prima dată revoluționată pe o bază antiegoistă.
În discuția sa despre problema evreiască, Dühring arată clar că această revoluție poate fi identificată cu o revoluție împotriva evreilor, ca întruchipare rasială a interesului propriu și subliniază că „În țara de origine a Revoluției Franceze, în iudaizarea Franței, se aude declarația că următoarea revoluție va fi una împotriva evreilor.”[5]
Statul ca asociație însuși trebuie apreciat doar ca un control asupra diferitelor asociații economice active în societate, astfel încât niciuna să nu o exploateze sau să-l prejudicieze pe cealaltă. Încrederea din ce în ce mai mare a lui Dühring pe personalitatea individuală l-a determinat, în ultimii săi ani, să identifice clasificarea societății în funcție de proprietate și interes, ca urmare a diferențelor de oportunități de dezvoltare a capacității personale și a caracterului care sunt propagate de-a lungul generațiilor prin tradiție și moştenire.
Spre deosebire de socialiști, Dühring a considerat toate proprietățile legate de realizarea personală ca fiind viguroase pentru a fi apărate împotriva înțelegerii achizitive a măsurilor socialiste. Toate negările marxiste ale clasificărilor sociale sunt astfel utopice, deoarece un conflict de interese este indivizibil legat de diferențele naturale dintre om și om. Un singur fel de diferențiere trebuie respins, cel bazat pe violență.
Propaganda socialistă evreiască a războiului de clasă este doar rezultatul introducerii nedreptății în aceste diferențe naturale. Această nedreptate este creată, în ultimă analiză, nu din sentimentele economice, ci din opoziția inițială dintre o nobilime războinică puternică și un grup de sclavi fără putere, cum au fost evreii înșiși.
Nu este de mirare că economia evreiască transvalorizează economia prin subordonarea aspirațiilor mai înalte față de cele inferioare ale poporului.
Importanța vitală a autoemancipării individului este întărită în doctrina lui Dühring despre moralitatea eliberată de orice religie superstițioasă. Considerând conceptul iudaic despre Iahve ca fiind cel al unui Dumnezeu al „terorismului transcendental”, Dühring a căutat să înlocuiască ethosul iudeo-creștin cu un nou sentiment social și economic pentru dreptate.
Aceasta implică în primul rând respingerea oricărui fel de exploatare prin care individul este expus la vătămări din partea tipurilor de tâlhar ai societății. Acestea din urmă sunt direcționate de dorința de a crește Profitul individual, adică de cultivarea unui egoism nemilos.
Adevăratul concept de dreptate depinde deci de înlocuirea egoismului cu un antiegoism radical. Numai pe baza acestui tip de justiție se poate dezvolta o societate și o cultură sănătoasă, o ordine socială în care „membri întregi ar fi legați de interese legale și nu ar urma să-și întemeieze propria existență și putere pe reducerea și distrugerea alte vieți.”[6]
Reforma justiției sociale, totuși, nu înseamnă cererea socialistă simplistă de egalitate pentru toți, deoarece recompensele sunt întotdeauna direct legate de performanță; ceea ce trebuie evitat cu orice preț, însă, sunt încălcări nedrepte asupra libertății și integrității personale, care reprezintă stăpânirea membrilor exploatatori ai societății actuale.[7]
Reforma „voinței motivate intelectual” la o dispoziție personală mai bună și mai nobilă, în antiegoismul său, va fi în mod natural restrânsă în relațiile sale interpersonale și participarea sa la legătura intereselor economice.
Că principalii reprezentanți ai economiei exploatatoare sunt evreii Dühring nu sa îndoit niciodată. În Kritische Geschichte der Nationalökonomie und des Sozialismus, el comentează etosul comercial al prezentului:
“Ea nu neagă în niciun fel relația sa semitică și, deși discernământul pe care trebuie să-l aducem la soluționarea chestiunii egoismului este clar, nu putem atribui o înțelegere a acestui lucru celor care, în virtutea egoismului lor neschimbător, par să nu au organ din motive științifice și din motive mai nobile în această direcție.
Această „obtuzitate teoretică” a evreilor este o întărire intelectuală „în spatele căreia s-a înrădăcinat până acum apoteoza egoismului, glorificarea artei de a înșela și, în general, întreaga sărbătoare a celebrării finelor. strategie de exploatare vicleană.”[8]
În Cursus der Philosophie, el reiterează rolul comercial și financiar însușit pretutindeni de evrei după căderea propriului stat și infiltrarea lor parazită în alte națiuni. „Cruzimea și egoismul grosolan” atestată istoric al evreilor s-a infiltrat astfel în public prin presă și chiar în legislație, care a fost din ce în ce mai dominată de ei. Într-adevăr, „chiar și părți ale științei în care evreii se aventurează în mod special din cauza excluderii lor de alții dezvăluie deja în multe feluri pecetea noii forme de afaceri îndreptate spre profit.”[9]
La început, acceptând o poziție subordonată. în schimbul privilegiului de a face bani prin mijloace subtile și apoi, treptat, de a câștiga favoarea deținătorilor de putere prin avantajele lor financiare tot mai mari, evreii au dezvoltat inexorabil o măiestrie în societățile gazdă. „A fi sclav sau a face sclavi – aceasta este alternativa popoarelor dispuse la lipsa de libertate.”
„Forma sclavă a religiei” este astfel contribuția caracteristică și influentă a evreilor la istoria intelectuală.
La momentul scrierii acestei lucrări despre filozofie, Dühring credea încă că socialismul însuși ar fi suficient pentru a contracara sistemul egoist al evreilor, deoarece se bazează pe sensibilitatea organică a poporului, care este radical opus caracterului străin al evreilor. evreiesc exploatator.
De fapt, Dühring încă mai spera că, atunci când societatea va elimina suporturile pentru egoismul material și activitatea de exploatare a evreilor, aceștia din urmă vor fi forțați să trăiască din propria lor muncă și nu parazitar din cea a altora. Mai mult, el a crezut că, din moment ce forma sa de socialism, sau socialitarismul, ar garanta independența economică atât a femeilor, cât și a bărbaților, cei dintâi nu vor mai încheia căsătorii de conveniență economică cu bărbați evrei, din moment ce, conform credinței lui Dühring. , nu ar putea exista nicio „înclinație personală” față de aceasta.[10]
Acest lucru ar exclude „pericolul ca elementele evreiești să exercite o influență odioasă asupra fiziologiei caracterului național”. Eliminarea oportunităților pentru activitatea de exploatare a evreilor ar face, în același timp, posibilă, pe termen lung, „o îmbunătățire graduală a modurilor de gândire și de simțire” ale evreilor și îi va pregăti pentru „funcții eliberate de egoism”.
Acest optimism generos din 1875 a fost, totuși, curând înlocuit de o înțelegere mai realistă a imposibilității îmbunătățirii etice a evreilor. Concentrarea din ce în ce mai mare a lui Dühring asupra problemei evreiești de la prima publicare a Judenfrage în 1881 a dus la o supărare tot mai mare față de elementul străin distructiv în societatea europeană până când, în edițiile finale ale “Judenfrage” – “Problema/Chestiunea Evreiasca” a susținut clar că, întrucât caracterul evreu era unul neschimbabil, singurele mijloace care ar fi eficiente împotriva lor ar trebui să fie de natură violentă.
În ultima ediție a “Judenfrage” (1901), Dühring a sugerat chiar că toate remediile sociale și politice specifice propuse de el împotriva răului evreiesc în edițiile anterioare erau cu siguranță inadecvate pe termen lung și trebuiau în mod necesar consolidate prin mijloace mai puternice, care nu mai permit posibilitatea existenței evreiești în cadrul comunităților europene.
După cum a explicat în Sache, Leben și Feinde, mentalitatea evreiască este una criminală și efectul ei asupra restului societății este că „corupția simțurilor și a spiritului este pe primul loc și scăderea sentimentului pentru dreptate deschide calea pentru materialul devastând și devorând. Din acest motiv, răspunsul la întrebarea evreiască nu aparține doar economiei, ci în general vieții și existenței, în toate contextele.”[11]
“Crima nu are dreptul la existență și trebuie distrusă în întruchipările sale – aceasta este axioma de la care plec peste tot, deci chiar și în chestiunile de rasă și stare.”[12]
Animozitatea sa împotriva clasei conducătoare Junker se datorează convingerii sale că militarismul și exploatarea sunt caracteristicile unui strat de exploatare care dăunează ocupației pașnice a țăranului: „țăranul adevărat este îndreptat către pace din ocupația lui însăși. și . . . tulburările beligeranente nejustificate din întreaga lume se bazează în primul rând pe o moșie purtătoare de arme care a trăit de-a lungul istoriei numai prin sabie, deci pe munca jefuită sau forțată a altora.”[13]
El admite în mod natural că chiar și clasa muncitoare ar putea deveni degenerată și nedemnă de luat în considerare: „Chiar și o clasă muncitoare care a degenerat în starea sa poate avea forme care își pierd dreptul la existență la fel de mult ca orice altă secțiune.”
Efortul final al lui Dühring a fost de a ridica ideea sa reformatoare la statutul de principiu istoric mondial. Cazul evreilor, totuși, a fost „cel mai grav”[14], deoarece se învârtea pe „defecte naturale originale și creaturi naturale criminale”.[15] Emanciparea evreiască este lipsită de sens, deoarece evreii nu vor fi niciodată liberi, pentru că adevărata emancipare demnă de acest nume se realizează numai acolo unde libertatea și integritatea personală este stabilită și asigurată fundamental și în toate contextele, dar mai ales la individ.
Prin urmare, emanciparea evreilor este cea reală și decisivă pentru omenire; căci, a rămâne expus puterilor minciunii și exploatării, a înșelăciunii intelectuale și materiale, într-adevăr a le cădea într-o anumită măsură victimă prin legile înseși și de dragul dreptății, ca să spunem așa, înseamnă a nu fi liber. . . .
A fi liber sau a nu fi este soluția noastră în toate lucrurile și pentru toate.[16]
NOTE:_________________________________________
[1] Acest eseu este preluat din Introducerea la ediția mea a lui Eugen Dühring, The Jewish Question as a rasial, moral and cultural question, with a world-historical answer, Londra: Ostara Publications, 2019.
[2] Waffen, Capital, Arbeit, p. 73.
[3] Kritische Geschichte der Nationalökonomie și des Sozialismus, p.486.
[4] Ibid. str.489.
[5] Die Judenfrage, (ediție postumă, ed. H. Reinhardt), Leipzig: O.R. Reisland, 1930, p.134.
[6] Soziale Rettung, p. 181.
[7] Astfel, Dühring a numit ocazional sistemul său socialitar unul „antikratic” (spre deosebire de un sistem „anarhic”).
[8] Ibid., p. 453.
[9] Ibid., p. 391.
[10] Desigur, aceasta a fost scrisă cu un secol în urmă, când simțul natural al popoarelor europene era încă relativ necorupt de îndoctrinarea liberală.
[11] Sache, Leben și Feinde, p. 281.
[12] p. 282.
[13] p. 512.
[14] p. 284.
[15] p. 283.
[16] p. 508f.
Sursa: https://www.theoccidentalobserver.net/2024/01/14/eugen-duhring-on-the-jewish-question-part-1-the-german-socialism-of-eugen-duhring
Traducerea: CD
….ce dinamică animă gândirea asiatică….Cetătenii, au nevoie de un stat corect și puternic….
-gandire COMUNISTA:
cetătenii, pluralul;
Statul „firul roshu calauzitor”,stim gargara.
au incercat prin „marea revolutie culturala” sa fabrice(!) aristocrati,
au renuntzat….