Primim de la dl Constantin Crețu, președintele Partidului Comunist Român, rândurile de mai jos:

Stimate Dle Prof. Ion Coja

 

In cadrul PCR-XXI am incercat sa fac o deosebire intre Comunismul de tip bolsevic(Leninist-Stalinist) pe care l-am numit generic Cominternist (1945-1962) si Comunismul National = Comunistul National (1965-1989).

Nu apreciati util ca si Dvs. sa folositi in articolele pe care le scrieti ca si cel de mai jos (referitor la peroada 1945-1962)in loc de “jefuiti de comunisti” termenul “jefuiti de cominternisti”.Spun acest lucru deoarece si Domnia Voastra si eu am fost comunisti nationalisti (fiind membrii ai Partidului Comunist Roman) si nu ne regasim politic in nimic din ce s-a intamplat in perioada cominternista (1945-1962).Opinia Doamniei Voastre in acest sens ar fi deosebit de utila pentru a se  face o diferentiere intre tipul de comunism si comunist bolsevic(Leninist –Stalinist) impus in tara noastra inter 1945 si 1962 si comunismul precticat dupa 1965 , Comunismul national, in care ne regasim majoritatea fostilor membri ai PCR.Un articol al Domniei voastre pentru o departajare de acest gen ar fi foarte util si necesar pentru majoritatea celor care au fost membri PCR si se simt invinuiti pe nedrept pentru o perioada cand Romania era ocupata militar, economic si politic de marii nostri vecini.

 

Cu deosebita consideratie,

Constantin Cretu

*

 Răspunsul nostru: Am susținut mereu că perioada 1944-1989 nu poate fi considerată ca una omogenă, numită a fi comunistă sau de democrație populară ori de dictatură proletară. Este esențial să deosebim între (1) perioada 1944-1965, când Partidul Comunist era localizat în România, dar nu era un partid al intereselor românești, era dominat în structurile sale de comuniști alogeni, majoritatea evrei sau maghiari, și (2) perioada 1965-1989, când Partidul Comunist a dus o politică de românizare, atât a cadrelor de conducere, cât și a obiectivelor urmărite de guvernarea comunistă, majoritatea acestor obiective având drept țintă promovarea intereselor naționale românești.

Procesul de românizare a PCR a fost declanșat timid, prin măsuri care să nu contrazică lozinca „internaționalismului proletar”, să nu se opună fățiș la preocuparea asumată de guvernanții alogeni de distrugere a oricărui „specific național”, de uniformizare a mentalității și a comportamentului social, public etc. Mulți folosesc termenul de cominternist pentru a-i numi pe comuniștii care s-au aflat la conducerea Partidului Comunist în perioada de după instalarea la putere a partidelor comuniste. Este un termen corect, mult mai corect decât termenul prea general comunist.

Reacția la această politică nefirească a cominterniștilor nu avea cum să nu se ivească. Această reacție a apărut în toate statele comuniste, inclusiv în URSS. În România însă se pare că a fost cea mai puternică. Începută sub Dej, politica de românizare a PCR a fost susținută cu abnegație de Nicolae Ceaușescu, ceea ce a atras asupra sa revanșa sau răzbunarea forțelor kominterniste pe care le înlăturase de la putere, le marginalizase, dar nu le deființase. Având o puternică susținere externă, kominterniștii au acționat prin diversiunea pusă la cale în decembrie 1989, când au revenit la putere. De data aceasta cu o nouă lozincă anti-națională, anti-românească, intitulată globalism.

Tot mai mulți români conștientizează azi caracterul naționalist al guvernării Nicolae Ceaușescu, măcar ca intenție, ca linie generală de conduită, ca program.

Mai trebuie să înțelegem un lucru: forțele anti-ceaușiste, anti-românești, care au acționat în decembrie 1989 și în anii care au urmat, până azi, nu au stat inactive în anii de guvernare a lui Ceaușescu. Aceste forțe au continuat să existe și să ocupe funcții importante în partid și în stat, reușind astfel să organizeze în mare secret o vastă acțiune de sabotare a politicii ceaușiste. O mare parte din neajunsurile cu care românii s-au confruntat în „epoca de aur” au fost produse artificial de acțiunea dușmănoasă a unor trădători, care s-au angajat în diverse acțiuni de subminare a încrederii populației în politica dusă de PCR în perioada de după 1964. Vezi criza alimentelor, raționalizarea consumului electric și al benzinei etc.

Autorii așa zisei revoluții anti-comuniste din decembrie 1989 au tot interesul să nu recunoască existența celor două epoci: (1) epoca cominternistă, în care s-au săvârșit nenumărate crime și abuzuri în numele luptei de clasă, când închisorile au fost pline de deținuții politici, majoritatea etnici români din elita societății românești și (2) epoca comunismului naționalist, când detenția politică a fost practic desființată, când s-a făcut industrializarea României, cu mari investiții în beneficiul românilor. În 1989, după 25 de ani de comunism naționalist România era o țară cu o economie puternică, care exporta mult mai mult decât importa, nu mai avea nicio datorie, dimpotrivă, avea de încasat sume importante de la țări pe care le creditase. În 1989 Ceaușescu purta discuții avansate cu Libia și Iran pentru constituirea unei Bănci care să concureze Banca Mondială și alte instituții de credit occidentale. „Revoluția” din decembrie a pus capăt unei evoluții extrem de promițătoare pentru viitorul românesc! Cui putea să-i convină avântul luat de România în perioada ceaușistă?!

Cine nu recunoaște existența celor două perioade în intervalul celor 45 de ani post-belici (1944-1989) face jocul autorilor diversiunii din decembrie 1989, al căror act de trădare a intereselor naționale românești se vede clar numai prin corecta evaluare a politicii naționaliste promovate de Nicolae Ceaușescu. Acesta a avut greșelile sale, limitele sale, a fost victima trădării, nu a știut să se înconjoare de români naționaliști autentici, a promovat în jurul său mulți incompetenți. Ca și azi, oamenii serioși, autentici profesioniști, au stat departe de viermuiala activiștilor de partid, persoane fără o carieră profesională remarcabilă, din rândul cărora s-au ales liderii de partid atât înainte, cât și după 1990.

Numărul mare de membri ai PCR – circa 4 milioane de români, se explică prin faptul că după 1965 devenea tot mai vizibilă o politică a PCR care nu avea cum să nu convină celor ce nutreau sentimente firești patriotice, naționaliste, precum subsemnatul, membru al PCR din mai 1969.

Nu am scris în această perioadă nici o frază de sprijin a politicii lui Ceaușescu, deși eram de acord cu această politică. Dar nu puteam să fiu de acord cu crimele care i se puneau în seamă lui Ceaușescu, îndeosebi cele legate de Lupeni 1977, cazul lui Constantin Dobre în mod special, despre care Europa liberă ne informase că a fost victima unui accident de circulație aranjat de băieții „cu ochi albaștri”!… Iar după 22 decembrie 1989 ne-am pomenit la TVR cu Constantin Dobre!… Nu-l accidentase nimeni din ordinul lui Ceaușescu! Dimpotrivă! Ceaușescu fusese impresionat de prestația tînărului lider de sindicat din Valea Jiului și dăduse ordin să fie adus la București și școlit la Ștefan Gheorghiu, pentru a deveni un lider de nădejde al clasei muncitoare!… Era invers de cum prezentaseră situația la Europa Liberă!… Gestul lui Ceaușescu fusese gestul unui autentic om de stat, bine intenționat, bine orientat. Păcat că acest gest nu a ajuns la cunoștința publicului! Din cauza trădătorilor din Securitate și din Partid!

M-am simțit vinovat față de Ceaușescu, despre care, după 1990, nu s-a dovedit că ar fi autorul vreunei măsuri criminale, abuzive, cum i se puseseră în seamă o mulțime înainte de 1990 și noi le crezusem! Folclor anti-ceaușist întreținut de răspândaci aflați în solda celor care vor ieși la lumina zilei în decembrie 1989!

Mi-am dat seama prea târziu și acesta a fost unul din motivele pentru care, după asasinarea cuplului Ceaușescu, am scris și am publicat primul text de după „evenimente” în care am prezentat „circumstanțe atenuante pentru fie iertatul Nicolae Ceaușescu”! Era prin luna februarie (martie?) 1990. Mi-aduc aminte că în toată presa numele lui Ceaușescu era scris cu literă mică… După decembrie 1989 am fost primul publicist care i-am scris numele corect și am deschis drumul adevărului despre Nicolae Ceaușescu. Apoi am scris constant pe tema adevărului despre Nicolae Ceaușescu și epoca sa. Am trăit în acea epocă și nu mi-am dat seama decât într-un târziu despre ce a fost vorba! Deh, mintea cea de pe urmă a românului!…

În momentul de față dacă scrii sau spui care a fost adevărul despre legionari, despre Ion Antonescu, despre „holocaustul” din Trasnistria, despre Ceaușescu și perioada 1965-1989, deranjezi, nu ești corect angrenat în cursul zilei, te abați de la linia de conduită politică oficializată, agreată și impusă de sistem. Și, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, ești taxat, marginalizat, ignorat, sancționat, pedepsit. Ca pe vremea kominterniștilor…

 

Ion Coja