Mihai Vinereanu

Natura centum a limbii traco-dace

Pentru cei mai puţin iniţiaţi în indo-europenistică, menţionăm că lingviştii secolului XIX au
împărţit limbile indo-europene în două mari grupuri: grupul satem, situat în partea de răsărit a
arealului indo-european şi grupul centum, situat în partea de apus a acestui areal. Denumirile au fost
date după forma din avestică satem care defineşte numeralul „sută” şi respectiv din latină, centum care
defineşte acelaşi numeral. În grupul limbilor satem intră: limbile indo-ariene (vorbite pe
subcontinentul indian), limbile iraniene (avestica, persana veche, persana modernă, kurda ș.a.), proto-
slava, proto-baltica şi urmaşele acestora, iar în grupul centum intră: greaca, limbile italice, ilira,
celticele şi germanicele. Lingvistica istorică tradiţională a inclus traco-daca în grupul satem în mod
greșit, fapt pe care îl vom lămuri în cele ce urmează.
Limba proto-indo-europeană avea două grupuri de consoane surde/sonore: velarele simple (*k, *g),
velarele palatale neaspirate (*k’, *g’). Pe de altă parte, velarele sonore sânt mai numeroase. Astfel
această limbă avea în plus, o velară aspirată sonoră (*g h ), o velară palatală aspirată (*g’ h ) și o labio-
velara aspirată (*g wh ), precum și labio-velară aspirată palatală, *g’ wh . Aceste labio-velare se pronunţau
mai mult sau mai puțin ca şi sunetul latin qŭ din aqŭa, cu rotunjirea buzelor. Distincția centum/satem
are la bază modul cum au evoluat velarele palatale. Anume, inițial în grupul centum velarele palatale
surde și sonore au devenit velare simple (k, g), iar velarele simple și labio-velarele s-au conservat, în
timp ce în grupul satem velarele palatale au devenit siflante (s, ś, š), velarele simple s-au conservat, iar
labio-velarele au devenit velare simple. Aceasta a fost o primă transformare a acestor sunete proto-
indo-europene, apărând primele două dialecte alte limbii proto-indo-europene. Analizând aceste sunete
din mai multe cuvinte românești am constatat că acestea au fără excepție un comportament centum și
ca atare proto-traco-ilira se identifică cu grupul centum. Ulterior, în proto-traco-iliră velarele simple
au palatalizat la care se includ și velarele palatale indo-europene devenite velare simple, precum și
labio-velarele, doar atunci când au fost urmate de o vocală anterioară (e și i). În schimb, urmate de alte
vocale velarele simple s-au conservat, iar labio-velarele au devenit bi-labiale: anume k w > p, iar g w ,
g wh > b.
Pentru a demonstra această ipoteză. în cele ce urmează vom discuta o serie de cuvinte
românești de origine traco-dacă ce provin din radicali indo-europeni care aveau o velară palatală și
care în română a rezultat o velară simplă ca în orice limbă centum, nu o siflantă ca în limbile satem.
Pentru a fi cât mai convingători și a nu lăsa loc la discuții neprincipiale din partea „specialiștilor”
cărora le lipsesc anumite cunoștințe de indo-europenistică, vom analiza doar cuvinte românești care nu
au corespondent în limba latină. Menționăm că lista de astfel de cuvinte centum din limba română este
mai mare decât cele discutate mai jos.
Cu toate că pentru câine avem corespondent în latină, am decis să luăm acest substantiv în
discuție, întrucât este atestat într-o glosă dacică, anume în numele de plantă kinoboula (sau kinoboila)
întâlnită în Dioscoride, iar la Apuleius aceeași plantă apare sub forma cinubula (sau dinupula), prin
urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. Subst. câine derivă din PIE *k’won-, *k’un-
„câine”, cu cognați în mai toate grupurile de limbi indo-europene. Cu toate acestea, după cum vedem,
în prima parte kino- avem o velară (k) și nu o siflantă cum apare în limbile satem: cf. arm. šun id.,
v.pr. sunis id., pers.med. sak id., rus. suka „cățea”, etc. iar în albaneză avem qen pentru mascul, o
formă centum, dar shakë pentru femelă, o formă satem. Desigur lingviștii spun că qen este de origine
latină, pe când shakë este moștenit, deși albaneza pare să fie o limbă centum, pentru că are și alte
cuvinte care prezintă caracteristici centum și care nu sânt de origine latină. Nu am găsit niciun studiu
ca să discute acest aspect la limbii albaneze, Prin urmare, limba albaneză necesită un studiu atent din
acest punct de vedere.

În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să demonstrezi că sânt dacice
atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină,
dar și pentru faptul că se consideră greșit că traco-daca era o limbă satem, mult diferită de latină și nu
avem nicio glosă dacică să demonstreze contrariul ca în cazul de mai sus. În schimb, avem mai multe
astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod evident
caracteristici centum și prin urmare sânt o mărturie vie a naturii centum a limbi traco-dace. Sânt familii
întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto-indo-european, toate având caracter
centum.
Este și cazul elementelor lexicale care provin din PIE *k’es- „a tăia”, cu derivatul nominal
*k’estro-m „instument de tăiat, cuțit”, din care provin substantivele custură, cosor, coasă, precum și
vb. a cresta. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și lat. castrare (cf. de
Vaan, 97), fiind foarte apropiat ca sens și formă de rom. a cresta. Ambele verbe derivă de la forma
nominală, ca și custură, în timp coasă și cosor derivă de la rădăcina verbală. În toate dicționarele
etimologice românești primele trei sânt considerate de origine slavă, iar cel de-al patrulea este
considerat de origine latină, mai exact ar fi un derivat al subst. creastă, ceea ce este absurd. Dacă ar
exista vreo legătură genetică între a cresta și creastă, atunci creastă ar putea deriva din a cresta, dar
în niciun caz invers. În realitate, cele două forme nu sânt cognați (v. cresta, creastă). Dar la noi
lingvistica se face încă după ureche, pentru că este departe de a fi atins un nivel cât de cât științific. Se
pune întrebarea legitimă, cum pot fi considerate aceste cuvinte ca fiind de origine slavă, când ele
prezintă caracteristici centum, iar limbile slave sânt limbi cât se poate de satem? Prin urmare, din lipsa
unor cunoștințe elementare de indo-europenistică astfel de aberații devin posibile și nu deranjează pe
nimeni. În plus, Julius Pokorny când discută acest radical se întreabă cu nedumerire de ce v.sl. kosa
apare cu velară, nu cu siflantă cum ar fi trebuit să fie în limbile slave (k- statt s- durch Dissimil. gegen
das folgende s ? „k în loc de s- prin disimilare cu s-ul următor ?”). Desigur că marele lingvist german
nu s-a gândit la un posibil împrumut în proto-slavă dintr-o altă limbă indo-europeanâ de tip centum,
așa cum o facem noi.
Substantivul crai (respectiv crăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v.sl. kralь „rege” la
rândul său din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare, o ipoteză bizară după
părerea mea, acceptată de slaviști din lipsă de altceva mai bun.
În acest dicționar, arătăm că subst. crai derivă din PIE *k’rei- „a fi în față, a excela”. Există un
echivalent foarte apropiat de sensul din româna de azi, în greaca homerică, fiind rar întâlnit, termen cu
valoare poetică, ca în expresia kreion Agamemnon „craiul (regele) Agamemnon”. Tot la Homer
întâlnim doar o singură dată și forma de feminin kreiousa „regină, crăiasă” (Iliada 22, 48: cf.
Liddel&Scott, 993), cu referire la una din soțiile lui Priam, faptul reprezentând un argument puternic
că forma pare să fie de origine tracică (troiană), formă care este, de asemenea, aproape identică cu
forma românească de astăzi crăiasă, după mai bine de 3000 de ani. Formele nu se întâlnesc în alte
texte grecești, așa cum am spus, cu excepția formei doriene kreioisa (Theoc.: cf. Liddel&Scott, 993),
Date fiind aceste informații, putem susține că formele grecești sânt împrumuturi din dialectele tracice,
deși nu putem exclude posibilitatea că termenul a fost moștenit și în greaca veche, dar acest lucru este
mult mai puțin probabil. De altfel, se știe că dorienii erau iliri sau traci grecizați. Se știe, de
asemenea, că greaca homerică conține un număr destul de mare de cuvinte de origine traco-iliră care
nu mai apar în greaca clasică.
Robert Beekes (EDG, 1, 774) susține că forma grecească este moștenită din limbajul poetic indo-
european, ceea ce este corect, dar nu sugerează că ar fi împrumut dintr-o altă limbă indo-europeană,
neavând argumentele care ne stau nouă la îndemână. Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că și tracii
care au participat la războiul Troiei, alături de troieni, au avut propria lor versiune a Războului Troian.
În româna de azi, formele crai și crăiasă au, de asemenea, valoare poetică, fiind întâlnite în basmele

populare, în diverse balade cu caracter alegoric, dar și la mari poeți ca Mihai Eminescu. În limba
română este, de asemenea, o caracteristică moștenită din limbajul poetic proto-indo-european.
Relația cu formele din limbile slave și maghiară nu este clară. Ele par să provină din rom. crai cu
trecerea lui i la lь, ca și în cazul lui boier sau provin din germ. Karl așa cum se crede, deși această
ipoteză nu este deloc plazibilă (v. crai), dar de aici încolo este treaba slaviștilor să lămurească această
problemă.
O altă familie de cuvinte românești, anume colibă, cuib (cuibar), căiță derivă din PIE *k’el- „a
acoperi”, *k’olia, *k’elos „acoperiș, înveliș, ascunziș”.
Deși subst. colibă a fost considerat de origine bulgărească de la Miklosich încoace, termenul derivă de
fapt de la acest radical proto-indo-european prin traco-dacă, nu prin slavă. Termenul este răspândit în
toate limbile balcanice, precum și în turcă, maghiară și ucraineană. În consecință, formele din toate
aceste limbi nu pot proveni din bulgară, întrucât bulgara nu a avut contacte directe cu maghiara și cu
ucraineana. În schimb, limba română a avut și are contace cu aceste limbi. Pe de altă parte, în sec. II,
d.Ch, la Pausanias (Descrierea Greciei) apare toponimul Kolibe, situat undeva în nordul Greciei, prin
urmare într-o zonă tracică. Forma ca atare nu există în greaca veche. În plus, forma echivalentă din
greacă este kalia „colibă, cuib”. Primii slavi au ajuns în Balcani câteva sute de ani mai târziu, după
Pausanias. Să nu mai spunem că limba bulgară fiind o limbă satem nu avea cum să moștenească un
astfel de cuvânt.
Se crede că forma cuib provine din latinescul neatestat *cubium < cubere „a sta întins”. Dacă ar exista
un dram de adevăr în această ipoteză ar fi trebuit să avem în română *cub sau *cubiu. În plus, cel care
a emis această ipoteză (Cihac), dar și cei care i-au urmat au ignorat formele din dialectele sud-
dunărene: ar. cul'bu, mgl., istro-rom. cul'b) care nu pot fi explicate prin presupusul etimon latin.
Sunetul l' din aceste forme infirmă total ipoteza în discuție. Așadar atât forma, cât și sensul rom. cuib
indică o cu totul altă origine, care trimite la una din formele nominale indicate mai sus, cu sufixul
specific în b, un *kulibu, ca și în cazul lui colibă.
Forma căiță este considerată a fi un împrumut din limba sârbo-croată, ipoteză emisă tot de Cihac și
preluată de toți cei care i-au urmat. Cu toate acestea nu am găsit această formă în limba cu pricina, deși
el a putut exista cândva ca împrumut din limba română. Acest substantiv românesc provine de la
forma nominală *k’olia sufixat de data aceasta cu suf. -ita, deci *kalita cu palatalizarea și dispariția
ulterioară a lichidei l, ca și în cazul lui cuib.
Trecerea velarelor (dar și a dentalelor) proto-indo-europene la siflante, atunci când sânt urmate de o
vocală anterioară (e sau i) este des întâlnită, dar este un fenomen fonologic care a apărut în traco-dacă,
nu într-o fază antetioară. În plus, fenomenul este prezent în cazul tuturor velarelor, indiferent de
statutul lor din proto-indo-europeană așa cum a fost prezentat mai sus. Acest gen de palatalizare i-a
făcut pe lingivști să considere limba traco-dacă o limbă satem, prin urmare, din cauza unei slabe
cunoașteri a acestei limbi. Această eroare sper că va fi corectată definitiv de exemplele din limba
română, discutate în acest studiu.
O a treia familie de cuvinte care demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace este cea
formată din substantivele cârd, ciurdă și cireadă. Toate provin din PIE *k’erd h o-, *k’erd h a „cârd,
turmă”.
În cazul lui cârd este evident că velara palatală *k’ a devenit velara simplă k. Este cred că este de
prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că rom. cârd provine din sârbo-croată este complet
absurdă și ca atare trebuie respinsă pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. În ceea ce privește
subst. ciurdă derivă de la forma feminină a radicalui respectiv cu palatalizarea lui k datorită vocalei
anterioare (*e > i). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei r, fenomen lingvistic care
a avut loc în proto-slavă. V.sl. čreda este forma moștenită a limbilor slave din același radical indo-
european. Nu este exclus ca forma cireadă să fi apărut sub influența vreunui dialect slav, dar rămâne o
simplă ipoteză, nu putem spune cu exactitate dacă este așa sau nu. Nu este, de asemnenea, exclus ca

forma să fi intrat în proto-slavă din traco-dacă, având în vedere că čreda are o africată, nu o siflantă (s
sau š) așa cum ar trebui să fie într-o limbă satem (v. cârd, ciurdă, cireadă).
Un alt expemplu este subst. cracă (creangă) care este, de asemenea, consideart ca fiind de
origine bulgară, dar de fapt derivă din PIE *k’eh 2 k- „creangă, ramură” cu forma nazalizată *k’eh 2 nk-
id. Trecerea velarei palatale PIE * k’ la k exclude o origine bulgară a acestui termen, fiind vorba de o
evoluție centum a sunetului respectiv. În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza
(introducerea) lichidei r probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă (v. cracă).
Un caz particular îl reprezintă rom. cătană care este considerat de origine maghiară, dar
această ipoteză este greșită, din moment ce forma provine dintr-un radical indo-european, anume PIE
*k’eh 2 t- „a lupta”, *k’eh 2 tu-, *k’eh 2 t-t(e)ro- „luptă”. Radicalul este întâlnit în câteva grupuri de limbi
indo-europene, fiind cel mai bine reprezentat în limbile celtice: cf. gal. Catu-rix, v.ir. cath „1. luptă; 2.
trupă, mulțime”, precum și altele. Cu alte cuvinte, rom. cătană prezintă caracteristici centum, dar nu
putem spune cu exactitate dacă este de origine traco-dacă sau dacă nu este cumva un împrumut din
limbile celtice încă din perioada antică, ceea ce pare săfie cazul. Mai ales că forma este prezentă doar
în Transilvania și Banat (precum și în Panonia), unde influența celtică a fost mult mai mare. Se știe
bine că triburile celtice ale boii-lor și taurisci-lor au trăit multă vreme în Panonia până când au fost
alungați defintiv de Burebista. În caz că este de origine celtică, acest exemplu nu poate fi probă pentru
caracterul centum al limbii traco-dace.
În fine, rom. carâmb este astăzi considerat de mai toată lumea lingvistică ca fiind de origine traco-
dacă și provine ca și elementele lexicale discutate mai sus de la un radical proto-indo-european care
conține velara surdă palatală *k’, anume PIE *k’eh 2 lemo-s, *k’eh 2 lema „vreg, tulpină, trestie”. Între
altele a fost asociat cu lat. calamus cu care este într-adevăr cognat provenind de la același radical
proto-indo-european (v. carâmb). Tot de la acest radical provine și rom. carabă „fluier, tubul
cimpoiului, picior” căruia nu i s-a găsit o altă etimologie plauzibilă.
Alte cuvinte românești precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeași situație ca și exemplele
discutate mai sus, dar nu le discutăm aici, întrucât au corespondente în limba latină care este tot o
limbă centum (v. aceste forme).
Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g’ situația este practic identică, adică
aceasta a devenit velară simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română, după cum reiese din
exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne
interesează aici doar cea palatală anume *g’ h .
Formele a grăi, grai, gură derivă din PIE *g’eh 2 r- „a chema a striga”, cu echivalente în mai
multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanscrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză. Cu
toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române „provin”, după lingviștii
noștri, din te miri ce. Astfel a grăi, grai ar proveni din bg., scr. graja „urla”. Ipoteza a fost emisă de
Miklosich și preluată ca atare până astăzi, cu toate că în limbile ar fi trebuit să avem un ž în loc de g.
În schimb, subst. gură i s-a atribuit o origine latină, anume din lat. gula „gât, gâtlej” etimologie
greșită, întrucât cele două forme sânt incompatibile din punct de vedere semantic. De altfel, în latină
există verbul garrio „a vorbi, a cleveti” și garrulus „vorbăreț, guraliv”, mult mai compatibile din punct
de vedere semantic cu rom. gură, și aproape identice cu rom. a grăi, dar aceste forme nu i-a atras pe
autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că sânt
înrudite, rom. a grăi nu poate deriva din lat. garrio. Să nu mai spunem că în română există și forma
gară „1. clevetire; 2. mulțime gălăgioasă” care după Cihac și Ciorănescu et comp. provine din…
poloneză, nici mai mult, nici mai puțin! Unde sânt cunoștiințele de limbă latină ale acestor vajnici
susținători ai originii latine a limbii române? Să nu mai vorbim și de formele din greacă și alte limbi
indo-europene (v. grăi, grai, gură).
Subst. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) derivă din PIE *g’ h eh 2 ns- „gâscă”. Acestor forme li s-au
găsit diverse origini, dintre cele mai bizare. Cognați se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-

europene. Formelor românești li s-au atribuit origini slave, dar nu reluăm aici comentariile din textul
dicționarului. Menționăm că formele slave prezintă caracteristici centum (cf. v.sl. gǫsъ) spre deosebire
de lituan. žasis „gâscă” care este de tip satem. Prin urmare, este absolut evident că forma slavă provine
dintr-o limbă centum, anume limba traco-dacă.
Rom. gâscă derivă de la un mai vechi gânsă < traco-dac. *gansa, deci de la un radical stră-rom. gâns-
ca și în gâns-ac. Cu alte cuvinte nu le putem separa dându-le origini diferite așa cum fac dicționarele
etimologice ale limbii române, lipsite de orice metodă științifică (v. gâscă).
Verbul a zgâria provine din PIE *g’ h eh 2 r- „a zgâria, a râcâi” cu cognați doar în greacă și lituaniană, se
pare. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici satem (v. zgâria).
În fine, formele gard, grădină, gardin (gardină) provin din PIE *g’ h eh 2 r-, *g’ h eh 2 rd h – „a
împrejmui”, cu forma nominală *g’ h orto-s „loc îngrădit”.
De la Miklosich încoace s-a considerat că rom. gard ar proveni din v. sl. gradъ „oraș”. Mai nou,
lingiviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă, mai mult în baza faptului că alb. garth
id., nu poate proveni din slavă, iar dacă limba albaneză l-a păstrat, atunci și româna l-a putut păstra,
dar fără vreo referire la diferențele centum/satem, așa cum s-a făcut aici. Aici albaneza se comportă ca
o veritabilă limbă centum, fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat că dacă subst.
gard este traco-dacic, atunci s-ar putea ca limba traco-dacă să fie o limbă centum și nu satem. Din nou
lipsa unor cunoștințe elementare de indo-europnenistică este mai mult decât evidentă. Am arătat și cu
alte ocazii că v.sl. gradъ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are
caracteristici centum, nu satem. În plus, limbile slave au forme paralele, definind anumite noțiuni
similare care au caracteristici satem. La fel stau lucrurile și cu limbile baltice (v. gard, grădină,
gardin).