Mulțumesc din inimă Securității !

Publicat de |2019-04-21T19:11:19+03:0021 aprilie 2019|Amestecate|

Pe adresa d-nei Monica Lovinescu

Publicat de |21 iunie 2007|Publicistică.Varia

Pe la începutul anilor ’90, aflând şi bucurându-mă că soţii Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au revenit în Ţară, am încercat să-i întâlnesc. Nu mi-a fost uşor, toată lumea vroia să-i cunoască, să-i atingă, să le strângă mâna, aşa că după câteva rateuri am telefonat fostei mele colege de facultate Gabriela Adameşteanu cerându-i să-mi aranjeze o întâlnire cu distinsa doamnă. Răspunsul marii prozatoare m-a pironit locului, în banca mea: “Nu cred că Monica ar vrea să se întâlnească cu tine!…” De mirare că primesc asemenea răspuns n-am mai cerut nici un fel de explicaţii pentru afrontul cu totul neaşteptat pentru mine: de ce nu i-ar face plăcere Monicăi Lovinescu să mă întâlnească ? Şi de unde ştie G.A. că-i sunt atât de antipatic vestitei pariziene?! Eu aş fi avut mare plăcere s-o cunosc şi să-i povestesc doamnei M.L., printre altele, cu ce efecte s-au lăsat emisiunile, seria de emisiuni, în care domnia sa a comentat la «Europa liberă» intervenţia mea la Colocviul de Dramaturgie de la Cluj-Napoca. Propriu zis doream să-i mulţumesc. Mi s-a părut că aşa se cuvine. Mai apoi am aflat că în jurnalul său, recent publicat, doamna cu pricina mă pomeneşte totuşi, în termeni însă puţin măgulitori.N-am văzut textul şi nici nu l-am căutat cu tot dinadinsul. Mi-am zis deci că e cazul să închid acest capitol – relaţia mea cu soţii amintiţi, chiar dacă regretând sincer că nu a ieşit nici pe departe cum mi-am dorit. Din vina cui? Nu mai contează!

Dar nu am încotro şi mă simt obligat să revin! Din vina cui? Sau datorită cui? A Securităţii, fireşte, a vestitei şi mult hulitei Securităţi!… Zilele trecute am primit o scrisoare, o adresă de la CNSAS, prin care, urmare a unei cereri depuse în urmă cu vreo doi ani, eram invitat să-mi văd “dosarul”, alcătuit, al meu, din patru volume, cu un total de şase sute şi ceva de pagini. Binişor mai multe decât cuprinde dosarul fratelui meu – numai vreo patru sute, frate a cărui insistenţă a fost hotărîtoare pentru a formula şi eu cererea amintită. Dacă era după mine, nu mi-aş fi văzut niciodată dosarul. Şi rău făceam !Căci, şi o spun cu mâna pe inimă, consultarea acelor pagini misterioase s-a lăsat, în prima lectură cel puţin, cu trăirea unor clipe unice, unele de extaz pur. Am dat acolo, daţi-vă seama, peste înregistrarea unor convorbiri telefonice cu biată maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească… Eu îi căutam pe colegii care m-au turnat, şi din ceaţa acelor pagini s-a întrupat glasul maică-mii ! Cui să-i mulţumesc din inimă ? Şi tocmai Securitatea să mă îndatoreze atât de plăcut !… Nici vorbă să mă fi aşteptat la aşa ceva. Fireşte, nu aveau nimic politic acele discuţii, dar dragii de ei, acei securişti, fantastici de-a dreptul, nu au ţinut seamă de asta şi le-au înregistrat. Doamne, cât le sunt de recunoscător !… Am dat acolo, în dosar, şi de fotocopia unor scrisori trimise în străinătate, printre ele şi scrisorile prin care îi anunţam pe Victor Smatoc şi Peter Weisz că sunt tată, tată de Măriuca şi de Ionuţ ! Evident, acele scrisori le-am scris şi expediat şi atât, nu mi-a trecut prin freză să le fac fotocopii ! Dar iată că gândul ăsta nemaipomenit a trecut prin freza Securităţii, la adresa căreia ani de zile am făcut, ca prostul, atâtea bancuri ! Le declar solemn bancuri nule ! Şi proaste ! Şi zic pardon !… Am dat, de asemenea, peste scrisoarea trimisă în 1974 lui Andrei Şerban, căruia i-am purtat mereu pică că nu mi-a răspuns, iar acum, graţie securităţii, pricep că bietul om nici nu avea cum să răspundă unei scrisori care n-a mai ajuns la el! Noroc cu Securitatea – îi voi scrie numele de-acum înainte numai cu majusculă !, Securitate care a confiscat scrisoarea, dar n-a distrus-o cu bădărănie, ci a depus-o cuminte la păstrare pentru eternitatea dosarului meu de securitate, dosar pe a cărui copertă am găsit, emoţionat, numele meu de cod, necunoscut mie până deunăzi, dar atât de bine ales, Dramaturgul, cică.Eu eram… « Dramaturgul »… Sună ca o recunoaştere oficială a unui statut pe care invidia colegială a ezitat să mi-l acorde… Îmi zboară gândul la Marian Popa, care a intuit şi el, la fel de bine ca şi Securitatea, drăguţa de ea, cu cine are de-a face atunci când a scris că « Ion Coja, adică eu, este cel mai mare dramaturg român dintre dramaturgii nejucaţi! » Aşa a zis :cel mai mare… Părere la care sunt sigur că subscrie şi Matei Vişniec, autorul român cel mai jucat… Autorul care m-a citit şi m-a parodiat cu cea mai nevinovată inspiraţie. Are fler băiatul. Ca şi Securitatea !

Şi acum prima întrebare pe care şi-o pun cititorii: ce motiv a avut Securitatea ca să-mi dea mie atâta atenţie şi să facă din mine un «obiectiv» ? Motivul a fost următorul: în iarna anului 1969, în februarie, la Praga, în piaţa Sf.Viaceslav, un tînăr, Jan Palak, student la filosofie, şi-a dat foc în semn de protest faţă de ce se întâmpla în Cehoslovacia ca urmare a invaziei sovietice din august 1968. Gest şocant la un european, la un filosof, la un tînăr… Personal, m-am pomenit atunci gândindu-mă tot mai mult la Jan Palak, încercând, tînăr şi sensibil cum eram atunci, să mă pun în pielea lui Jan Palak şi să înţeleg motivaţia intimă a unui gest atât de greu de înţeles. În scurt timp, din aceste gânduri s-a născut un text literar, o piesă de teatru, pe al cărei parcurs am încercat să-mi imaginez cam cum vor fi arătat ultimele ore din viaţa bravului fecior ceh: cu cine a stat de vorbă, ce vorbe a rostit, ce gânduri l-au frământat, ce «mesaj» a ţinut să ne transmită prin gestul său atât de …total? Pe scurt, m-am trezit că am scris o piesă de teatru care, prin mesajul ei anti-comunist, anti-sovietic, nu avea nici o şansă să fie jucată în România. Le-am dat-o s-o citească lui frate-meu, lui Puşi Dinulescu, lui Ioan Petru Culianu, lui Mihai Şainian… Cred că şi lui Dan Cautiş. Am primit un verdict pozitiv: piesa nu-i rău scrisă! Ba Culianu a mai şi tradus-o, în franţuzeşte. Firesc, a apărut gândul de a trimite textul în străinătate, în Occidentul a cărui propagandă anti-comunistă ne ţinea curajul şi ne dădea speranţa că vom apuca şi noi zile mai bune… La «Europa Liberă» mereu se prezentau scrisori sau texte literare provenite din spatele cortinei de fier, adică din vreo ţară comunistă. Uneori, mai rar, provenite din România. De ce n-aş încerca şi eu să trimit textul afară, în Occident, la vreunul dintre românii care s-ar putea ocupa de soarta lui Jan Palak al meu ?! M-am gândit la trei destinatari posibili: Andrei Şerban, Monica Lovinescu şi Ioan P. Culianu – care între timp rămăsese în Italia, alesese libertatea… La care l-am adăugat şi pe Victor Smatoc, prieten de cea mai mare încredere, care se căsătorise cu o franţuzoaică şi locuia acum la Paris. Cum să fac să ajungă textul meu măcar la unul dintre ei? Evident, existau interdicţii severe în această privinţă, iar Securitatea veghea cu mare atenţie ca să nu răzbată afară semnele opoziţiei noastre la regimul comunist. Deci nu se putea apela, civilizat, la poştă… Conştient de dificultatea încercării, am plănuit îndelung cum trebuie făcut. Am ajuns la concluzia că cel mai bine este să trimit textul simultan, prin mai mulţi curieri, măcar unul să reuşească. Cine au fost curierii la care m-am gândit? În primul rând m-am gândit la turişti sau studenţi străini care, dacă erau prinşi la vamă cu textul meu, nu aveau cum s-o păţească prea rău. Simplific povestea şi rezum: textul a ajuns în cele din urmă la Paris, la Monica Lovinescu şi la Victor Smatoc. Securitatea i-a interceptat pe ceilalţi curieri şi textele au fost împiedicate să mai ajungă la I.P.Culianu şi Andrei Şerban. În schimb am ajuns eu în atenţia Securităţii.Aşa atotştiutoare cum se credea, Securitatea a fost convinsă că a împiedicat ieşirea piesei din ţară. M-au anchetat, m-au prelucrat şi pe linie de partid şi de decanat, spre a mă convinge că iniţiativa mea putea aduce mari prejudicii României, partidului şi poporului, mi-au cerut imperios să nu mai încerc nimic, altminteri vor fi obligaţi să mă supună rigorilor legii penale care condamnă aspru fapte precum cea intenţionată de mine, iar eu am făcut pe naivul, zicând că nu înţeleg, dat fiind discursul rostit de Ceauşescu în august 1968, cu ce am greşit ! Evident, nu le-am spus că piesa era de-acum la Paris, pe mâini bune, urmând, cât de curând, să iasă în lume şi să rupă gura târgului… Dar, din păcate, încă o dată socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cererea …târgului, târgul fiind însuşi Parisul! A umblat Victoraş al meu pe la felurite edituri, lăudându-se că le aduce un text anti-comunist trăznet, dar răspunsul a fost invariabil acelaşi : «nu ne interesează ! Nu suntem nebuni să riscăm să ne sară în aer editura, se ştie prea bine care sunt metodele KGB!» Degeaba s-a scandalizat Victor şi le-a explicat cât a riscat autorul textului! Oamenii nu vroiau să se lege la cap pentru durerile altora ! Nu au vrut nici măcar să citească textul. La un moment Victor a făcut ca textul să ajungă şi la Allain Parouit, cel angajat la însăşi «Europa Liberă» ca traducătorul obişnuit al textelor dizidente sosite din România. Al meu nu l-a interesat, poate pentru că era deja tradus… Cum eu nu mă gândisem de fel la Allain Parouit, nu am nici un reproş să-i fac. În nădejdea lui nu aş fi scris nici măcar o telegramă ! Eu pe Monica contasem !…

Şi nici până azi n-am reuşit să înţeleg felul cum a reacţionat atunci doamna Monica Lovinescu. Textul i-a parvenit cu semnătura ION ROMÂNU. Evident, un pseudonim. Mi-am făcut eu nişte calcule, care acum îmi par puerile, penibile chiar, cum că piesa ar fi bine să fie publicată ca un omagiu anonim al românilor, adus unui erou al întregii omeniri, iar eu, autorul, acceptând să rămân necunoscut şi să nu culeg nici un beneficiu, bani sau glorie, căci ar însemna să am ceva de câştigat, într-un mod cinic, poate chiar josnic, de pe urma unui gest atât de curat şi de tragic… Deh, Jan Palak îmi era de-acum ca un frate! Curierul care a scos textul şi l-a expediat doamnei Lovinescu, un algerian, ca orice om civilizat şi-a dat adresa, astfel că după o vreme a primit o scrisorică de la adrisantă, adică de la amintita doamnă, prin care aceasta se arăta foarte mirată că a primit acel text despre care nu pricepe ce legătură ar avea cu dînsa, nu pricepe ce ar putea să facădînsacu acel text… Revenind vara următoare în România, «curierul» algerian mi-a adus şi scrisoarea doamnei Monica. O am ! Nu l-aş fi crezut pe cuvînt dacă mi-ar fi povestit că a primit aşa răspuns !… Trec iar peste detalii – până la o ocazie mai bună, trec şi peste mulţi ani, şi ajung la ziua de vineri, 29 iunie 2006, când mi s-au pus în braţe acele sute de pagini ale dosarului de urmărire pe care le-a generat ideea mea de a scrie în 1970 o piesă anti-comunistă. Se vede bine acum din dosar că troglodiţii ăia de la Securitate au înţeles foarte bine ce se putea face cu acel text, mai ales la Paris şi cu precădere de cineva de la «Europa Liberă». Şi pricep abia acum – căci uitasem multe din cele petrecute în jurul lui «Jan», că Securitatea a ştiut să preţuiască(sic!) gestul meu, să evalueze consecinţele logice care se puteau produce dacă textul ajungea în Occident, drept care a declanşat o desfăşurare de forţe a cărei amploare abia acum o percep, din dosarul cu pricina. Se naşte astfel, prin comparaţie, mirarea, stupoarea chiar, că dna Monica Lovinescu n-a dat nici două parale pe textul care i-a parvenit pe căi deloc uşor de străbătut! Oare ce a împiedicat-o să-şi facă meseria de ziaristă, de comentatoare a fenomenului românesc, de luptătoare anti-comunistă, şi să anunţe pe unde scurte că a primit un text ciudat, o piesă de teatru, poate nu o capodoperă, dar cu mesaj anti-comunist, semnată cu pseudonim etc. etc.?! Oare i s-a întâmplat de multe ori să primească astfel de mesaje? Ştiu bine că nu ! Iar şi mai bine ştiu acum, după citirea dosarului care m-a obligat să retrăiesc lucruri uitate sau neînţelese atunci, că tăcerea doamnei, distinsei doamne Monica Lovinescu, lipsa ei de reacţie la un gest atât de insolit, disperat în esenţa lui, impune măcar acum câteva perplexităţi foarte exacte şi deloc comode pentru marea activistă şi propagandistă a anti-comunismului occidental. De ce, Monica Lovinescu, nu ai agreat anti-comunismul lui Ion Românu? De ce l-ai cenzurat? De ce l-ai ferecat sub lacătul indiferenţei şi al tăcerii întregului colectiv de activişti de la « Europa liberă »? Nu e târziu să aflu măcar acum, după treizeci de ani, de ce nu m-ai făcut, doamnă Lovinescu, şi pe mine disident?!

Poate că ar fi fost normal, stimată doamnă, să vă pun aceste întrebări încă din 1986, când, la Paris fiind, v-am telefonat şi v-am vorbit despre cu totul altceva. Vă amintiţi despre ce ? Nu cred că aţi uitat, de aceea m-a mirat aşa de tare refuzul dumneavoastră de a mă cunoaşte de visu. V-am telefonat atunci pentru a vă informa că două persoane din România, directorul teatrului din Constanţa, Iancu Lucian, şi prietenul său Florentin Scaleţchi au fost condamnaţi penal, la zeci de ani de temniţă, pentru un delict politic, şi că sunt supuşi în închisoare unui regim de exterminare, că trebuie urgent sesizate organismele europene de apărare a drepturilor omului. Nu ştiu dacă aţi făcut ceva, căci acelaşi demers l-am făcut şi pe lângă colegul meu de bancă, George Christu, ajuns mare director adjunct la Opera din Paris, care îl cunoştea bine pe şi mai marele actor care este Lulă al nostru, fuseseră colegi pe scenă, şi, ca om din echipa lui Chirac, Christu al nostru a intervenit peste tot unde a avut acces, astfel că cei doi năzdrăvani, care în 1985 au încercat cea mai spectaculoasă încercare de forţare a frontierei, au căpătat un regim de detenţie mai suportabil.(Fac aici o paranteză: pe când filmul despre candidatul la funcţia de deputat comunist care, în noaptea de dinaintea alegerilor, a scrutinului, este arestat pe mare, pe când încerca să evadeze în mirificul Occident ? De ce oare isprava lui Iancu Lucian, unică în tot lagărul socialist, este azi trecută cu vederea de toată lumea, atât la Bucureşti, cât şi la Paris şi aiurea ?!) Fireşte, îmi place să cred că la mijloc a fost şi mâna doamnei noastre Monica, căci după vara lui 1986 regimul de detenţie a celor doi s-a mai ameliorat…

În concluzie, concluzie provizorie, căci voi reveni asupra subiectului: mă simt trădat, doamnă ! Am avut atâta încredere în dumneavoastră, în «Europa Liberă», încât n-am pregetat să fac gestul pueril de a scrie o piesă anti-comunistă şi de a mă preta la manevre penibile, în dispreţul legii penale, pentru ca textul meu să ajungă în mâna binecuvîntată a domniei voastre. Îmi imaginam, prostănacul de mine, că în felul acesta mă alătur la nobila cauză la care serveaţi şi dumneavoastră : rezistenţa la comunism ! Vă vedeam ca pe campioana rezistenţei româneşti la opresiunea comunistă… Aţi fost însă altceva, cu totul alceva. Orice altceva numai ce v-am crezut eu şi alte milioane de fraieri ca mine, nu !Închei acest prim episod prin a mulţumi din inimă Securităţii. Dosarul pe care mi l-a întocmit mă luminează cu mintea cea de pe urmă a românului. Da, aşa cum m-a luminat şi minunatul de Radu, pricep acum că de fapt dumneavoastră acolo la « Europa liberă » aţi procedat corect, conform normativelor şi instrucţiunilor: nu oricine avea dreptul să se opunăcomunismului ! Lista viitorilor disidenţi şi beneficiari de pe urma căderii comunismului nu putea fi lăsată la voia întâmplării. Istoria trebuie sever controlată, să n-o ia razna, de capul ei, ci numai după capul altora se poate desfăşura ! Iar eu nu eram pe listă, pe lista viitorilor disidenţi, a celor pregătiţi să beneficieze de căderea comunismului… Pentru că nu eram nici de-al lor şi nici pe placul lor, al lor, ăia !…

O ultimă precizare : când l-am sunat pe colegul R., pomenit mai sus, şi i-am povestit toată întâmplarea cu dosarul meu de securitate şi celelalte, cerându-i să mă ajute să înţeleg ciudatul comportament al dnei Monica Lovinescu, el, iar nu paranoicul de mine, el a zis: «nu erai pe listă, domnule profesor!… Şmecheria nu este să fii la putere şi atât ! Ca să fii propriu zis la putere trebuie să controlezi şi opoziţia. Trebuie să te asiguri că sunt ai tăi şi cei care fac opoziţie la guvernarea ta ! Asta-i schema KGB.» Şi cine făcea opoziţia cea mai puternică la comunism, cine alţii decât dumneavoastră, cei de la « Europa Liberă » ?! Se pare că acesta a fost rolul ce vi s-a acordat pe tabla de şah a istoriei postbelicoase: să stârniţi opoziţia la comunism ca s-o poată cineva controla, selectându-i dintre opozanţi pe cei dispuşi să facă din anti-comunism o afacere personală, eventual o carieră, pentru a-i deosebi astfel de năucii care chiar credeau în anti-comunismul Occidentului, al « Europei Libere », al Monicăi Lovinescu…

Greşesc cumva ? Nu m-aş mira deloc. Ba chiar m-aş bucura dacă mi s-ar demonstra că chiar greşesc ! Dar demonstraţia nu o poate face decât doamna Lovinescu ! De aceea vă somez şi totodată vă conjur, stimată doamnă, să răspundeţi acestor nedumeriri ! Am dreptul săîntreb şi să primesc răspuns, iar dreptul acesta mi-l dă dosarul meu de securitate, unde se află consemnată, prin fapte care m-au costat ceva şi ar fi putut să mă coste mult mai mult, se află consemnată încrederea mea, cât a fost de mare încrederea mea în soţii Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu… În « Europa liberă »… Cât a fost de mare şi de nejustificată, de imbecilă îmi vine să zic acum, încrederea!

Aşadar, vă rog frumos, explicaţi-mi, doamnă, cum de n-aţi ştiut dumneavoastră, tocmai dumneavoastră şi colegii de la « Europa Liberă », din 1974 şi până în 1989, n-aţi ştiut ce să faceţi cu un text anti-comunist, anti-bolşevic, anti-sovietic !? Cine să vă creadă fără să vă ceară niscai explicaţii ?! Cu ce v-a deranjat atât de tare piesa mea că v-am trimis-o ?! Mai tare decât i-a deranjat chiar şi pe nămeţii de la Securitate ! Care Securitate a reacţionat normal, logic, şi i-a dat cuvenita importanţă acelui text şi autorului, declanşând o acţiune de urmărire descrisă pe şase sute de pagini, un roman întreg! Iar dumneavoastră acolo, la « Europa liberă », n-aţi stricat pe mine şi pe piesă nici o vobă ! Aţi ascuns textul, nu v-a interesat cine ar putea să-i fie autorul, iar când aţi aflat v-aţi făcut că plouă, că nu există nici textul, nici autorul ! Adică n-aţi procedat nici logic şi nici normal, conform uzanţei. Şi în nici un caz n-aţi procedat conform aşteptărilor noastre, ale fraierilor care vă ascultam seară de seară ! Spuneţi-mi, vă rog, măcar atât: aţi procedat aşa după capul dumneavoastră sau aşa vi s-a cerut ? Această porcărie aţi făcut-o de bună voie sau din raţiuni superioare voinţei domniei voastre ?

Aştept răspunsul !

Ion Coja