PORȚI CĂTRE SPAȚII
Monica Ligia Corleanca, art-emis
Deschid încet ușa spre balconul meu plin cu flori să las roua dimineții să-mi inunde casa, încercând să vorbesc păsărilor colibri, care mă vizitează de câteva ori pe zi, când mă trezesc luată de un jet puternic peste bara de protecție, peste pădure, aflându-mă dintr-odată într-un zbor aerian către înălțimi albastre din care nu am nici o putere să opresc înaintarea sau să mișc măcar un deget. Sunt încă buimacă și blocată în această forță portantă fiind prea de dimineață, când sensorii mei funcționează lent la trezirea din noapte. Un zbor de condor mă poartă printre nori, văd clădiri ce nu-mi sunt cunoscute, parcă ar fi din Philadelphia, urmate de bătrânul orășel San Augustin din estul Floridei, prima localitate din America inaugurată de portughezi după anul 1565, care a fost capitala Floridei pentru 200 ani. Iute fac eu socoteala că are peste 450 ani, lucru mare pentru acest continent. San Juan Capistrano din California, cel mai vechi loc de pe coasta de est, a fost inaugurat în 1776 de o misiune catolică, deci 220 de ani mai târziu. Sunt aruncată peste ocean cu viteză de rachetă superbalistică când deja am ajuns deasupra Lisabonei; cred că sunt vreo șase mii de mile între continentul american și cel european, pe care le-am parcurs cât o aruncătură de băț, trecând peste farul de pe malul portughez Capo de Roca , care marchează cel mai vestic punct european, apoi Sintra.
Iată și frumoasa capitală europeană Lisabona, încărcată cu o lungă istorie marcată de călătoriile temerarilor navigatori, cu arta încrustată în alb-negru pe caldarâmul bulevardelor largi, până la ceramicele colorate care decorează mai toate clădirile. Lisabona rămâne acum în urmă fiindcă gândind la Coimbra am ajuns deja deasupra ei. Oraș universitar cu vechime de peste trei sute de ani, cu o bibliotecă fabuloasă, cu turle de biserici vechi împodobite cu sculpturi și legături metalice grele la uși, toate sunt opere de artă încărcate cu memoria miilor de studenți care au atins mânerele să le deschidă, a trecătorilor care s-au oprit pentru o rugăciune sau la cărțile vechi de pe rafturi. Mă minunez cum de nu mă simt obosită de atâtea traversări peste lume și cum nu mi-este foame sau sete. Nu apuc să-mi adun gândurile că mă aflu dintr-o dată deasupra Barcelonei, pe care o recunosc după cupolele catedralei Sagrada Famila și a ordinii desăvârșite a sistematizării orașului. Pe când admiram Coimbra mi-a venit în minte Barcelona și iată-mă aici. Sunt purtată prea repede peste spații, uneori identific doar pete de culori, apoi clădiri neștiute, trec peste Figuera în mare goană recunoscând clădirea roșie cu ouăle lui Dali pe acoperiș; iată și Valencia – oraș al artei și al științei – pe care o identific prin câteva clădiri spectaculoase, opere arhitectonice a la secol XXII , poduri și pasarele create de mărețul Santiago Calatrava, care, privite de sus par construcții de pe o altă planetă. Scăldată în arta Spaniei gândul îmi pleacă spre alte locuri și imediat sunt purtată într-acolo cu viteză nebănuită; dorința mea a fost preluată de jetul portant care orientează mișcarea către obiectivul dorit.
Mi-a venit în minte muzeul Guggenheim din Bilbao, prin asociere cu aceste clădiri ultra moderne din Valencia, când într-o clipă m-am simțit împinsă într-acolo, ca o minune din povestea covorului fermecat. Clădirea m-a uluit fiind mult diferită privită de sus, cu stilul deconstructivist al lui Frank Gehry și cu luminile puternice reflectate de plăcile metalice în fomă de pește, deci structură cu aspect dorit organic.
Se spune că această clădire a pus Bilbao pe harta Europei. Prin acoperișul straniu modelat întrezăresc o expoziție cu lucrările lui Brâncuși care va fi deschisă până în 2016. Ce moment intuitiv am ales fără să fi știut nimic despre asta! Cum San Sebastian-Donostia se află tot pe coasta de nord a Spaniei, nu prea departe de Bilbao, mi-am dorit o clipă să-l văd și m-am aflat imediat deasupra lui. Ce așezare spectaculoasă a orașului se desfășoară în golful dintre Bahia și Biscaia cu plaje și faleze din care n-ai mai vrea să pleci… iar orașul nu seamană cu niciun altul din Europa, clocotind de temperamentul bascilor foarte mândri de obârșia lor; plin de artă la tot pasul, antren, restaurante vechi cu anumită noblețe clădiri originale, o altă lume.
Incepe să-mi fie frică de „mașina magică” care coordonează gândurile mele cu jetul portant peste lume, dar mă fascinează idea de a continua explorările. Am prins mișcarea că sunt dusă exact acolo unde am gândit ca și cum un sensor invizibil ar fi conectat la creierul meu furându-mi idea, dorința, care se execută în secunda în care am vizualizat și dorit locul preferat, ca o comandă. Acum voi încerca un alt traseu pe care mi-aș dori să zbor ca să văd până la ce punct jocul funcționează. Nebunie!? Nu, trăiesc această experiență pe viu! Lobsang T. Rampa descrie într-una din cărțile lui cum putea călători cu gândul peste lume privind totul de sus ca dintr-un obiect de zbor. Făcea acest lucru prin meditații profunde care-i deschideau spații nebănuite de explorat.
La timpul când i-am citit cărțile, cu vreo 40 ani în urmă, n-am prea înțeles cum se poate întâmpla asta și iată că acum mi s-a întâmplat să trăiesc deplasarea în spațiu. De la „Experimentul” Philadelphia 1943 și proiectul „Montauk” studiat până prin 1983 despre portarea în timp au fost elaborate diverse teorii, însă nu cred că mi-aș dori să fiu parte din acest gen de experiențe extravagante și foarte periculoase. Cum Nicola Tesla si Albert Einstein au fost martori (dacă nu chiar inițiatorii) experimentului militar din 1943, cu scopul de a scoate din raza radarului un vas de război, sunt sigură că acum, după 70 ani, știința are pusă la punct metoda prin care se poate face ușor portarea în timp a oamenilor. Oricum toate aceste mișcări sunt coordinate prin forțe paranormale de o anumită frecvență emanate de mintea unui om talentat și bine pregătit pentru experiment. Tunelul subteran care pleacă din camera holografică de sub munții Bucegi spre Platoul Tibetan a fost deschis prin comandă mentală data de o persoana cu putere paranormală și a fost parcurs deja utilizând portarea în timp care face ca distanțele uriașe să devină un nimic când se poți străbate mii de kilometri în zeci de minute. Un altul, care pleacă tot din Bucegi, este cel care duce spre Platoul Ghiza din Egipt, localizat între Sphinx și Marea Piramidă, care n-a fost deschis încă, apoi cel de la curbura Carpaților, situat sub întorsura Buzăului, care merge spre Irak, foarte aproape de Bagdad. O bifurcație a acestuia pleacă spre platoul Gobi în Mongolia. Un ultim tunel pleacă de sub camera de proiecție de sub Bucegi către centrul pământului, dar nu există date oficiale care să confirme dacă a fost străbătut sau nu, find cel mai mare secret al lumii la ora actuală. Aceste tuneluri au fost descoperite datorită unor proiecții holografice generate de un pupitru de control existent în fiecare dintre ele.
Nebunia zborului meu continuă fiind împinsă din nou de jetul puternic aerian care mă ridică deasupra pământului fără voia mea; numai dacă mă gândesc la o localitate se schimbă direcția zborului către destinația dorită. Îmi dorisem cîndva să văd Amsterdamul, dar nu apuc să mă gândesc la imaginea orașului știută din ilustrate că mă aflu deja deasupra Veneției nordului. Sunt aruncată peste Rotterdam, când prin asociație de idei gândesc la St. Petersburg, o altă Veneție a nordului și în foarte scurt timp ajung acolo; deodată mi se arată culorile verzui cu alb ale Palatului de Iarnă, cele turcoise ale Palatului Ecaterniei, clădirea Muzeului „Ermitaj” spectaculos chiar de la distanță, o uriașă biserica rusească cu două turle aurite ce patronează orașul, apoi statuile tot aurite care străjuiesc palatul de iarnă și podurile peste Neva ce-mi amintesc de Paris. Grandios totul!
Eu aș fi numit acest oraș Parisul Nordului și nu Veneția Nordului sau… poate chiar le-aș fi pus pe amândouă laolaltă, de ce nu, Parisul și Veneția Nordului într-o singură ilustrată. Mă uit în jos ce clar mi se arată toate clădirile, râul Neva, străzile largi precum într-un fim panoramic și visez la a fi luată peste alte continente, atâta timp cât forța portabilă ce mă susține acționează sub comanda mea mentală. M-am oprit însă din a mai viza alte obiective fiindcă mi s-a făcut frică de alte surprize după ce am văzut de sus adevărate invazii de mii de oameni în sudul Europei; pe Mediterana erau vapoare din care coborau șiruri nesfârșite de fugari traversând Grecia, Coasta Dalmată, Italia, Franța, Spania, urcând spre nordul Europei, atât de mulți, că de la înălțime se arătau ca niștea puhoaie sălbatice multicolore de adulți și copii. Nu m-am mai gândit decât la zbuciumul oamenilor pe acest pământ, la disperarea cu care se mută dintr-un loc în altul părăsindu-și toate legăturile ancestrale, prietenii, familiile, locurile iubite, bunurile acumulate, fugind către nicăieri doar pentru supravieuire. Exodul dramatic al secolului nostru!
Cine oare generează aceste tragedii numai pentru a inspira frica în numele căreia bieții oameni din orice etnie fug unde văd cu ochii și devin automat sclavi ai altui sistem? Cine nu ne lasă să trăim în liniște, să creem, să ne bucurăm de această scurtă viață, să ne creștem copiii, recoltele, animalele, florile, copacii și de ce? Așa am fost și noi înfometați, chinuiți, alungați din România și a trebuit să ne luăm lumea în cap. Privind de sus acest pământ binecuvântat și plin de bogății, totul se arată atât de frumos colorat, atât de viu că n-ai vrea să se mai oprească călătoria, dar când cobori să pășești printre oamenii care-l locuiesc te cutremuri de câtă dorință de putere, înavuțire, lăcomie, intrigă, ură emană de la ei. Dacă mai adaugi și poluarea reală cu toate otrăvurile aruncate de uzinele a căror emanații nu sunt filtrate, gunoaiele aruncate în mări și oceane, resturile contaminate din spitale, deșeurile radioactive care sunt răspândite pest tot, atunci gândești că bieții copii de astăzi nu mai au niciun viitor.
China de exemplu a ajuns la o asemenea poluare că nu se mai poate respira, iar oamenii tot fug care încotro în căutare de spații în care să mai poată trăi; apa care se împuținează și aerul otrăvit vor distruge viața pe această planetă.
Pădurile Braziliei, care sunt plămânul Terrei, se tot micșorează fiind exploatate fără milă sau logică, la fel în România, unde dispar zilnic mii de copaci seculari care iau drumul străinătații, lăsând locurile deschise fără protectie, fără ozon. Mai există oare șansa ca această mamă-pământ plină de comori naturale, istorice și artistice să supraviețuiască? Greu de știut! Eu m-aș refugia pe un continent locuit de îngeri, dacă acesta ar exista. Mi-aș dori să am numai flori și animale în jur, ceva fructe și legume de mâncare, muzica păsărilor din natură și să respir aerul saturat cu aromele florilor exotice. Cam așa arăta insula Hawaii acum vreo 25 ani, de aceea oamenii care locuiau acolo preferau să lucreze câte două-trei slujbe numai să se bucure de clima paradisiacă și de pacea locului. Cum nu mai am șansa să sper la o mutare pe acest pământ, rămâne doar speranța că un alt jet portabil mă va ridica într-un zbor de inițiere peste toate continentele și, de ce nu, peste spațiile altor planete din galaxia noastră, unde să mă pierd devenind praf de stele. Eu am credința că acest lucru se va întâmpla în timpul nostru.
Comenteaza