Declaraţia de Independenţă de la Oradea – 12 octombrie 1918. Primul oraş al Marii Uniri

Col. (r) Dr. Constantin Moşincat
Miercuri, 11 Octombrie 2017 19:12
Declaratia de Independenta Oradea 1918
Perioada de după revoluţia din 1848, până în 1918, pentru românii din Bihor a constituit un timp de luptă pentru afirmarea drepturilor naţionale. În această perioadă este cunoscută etapa naţionalismului oportunist reprezentată de Emanuil Gojdu, Aloisiu Vlad, Vlad de Selişte, Alexandru Roman şi Partenie Cosma. Idealul lor ideologic îl reprezenta egalitatea naţiunilor, dar concepţiilor lor li s-a opus pumnalul de fier al guvernului Ungar, distrugător de naţionalităţi. Emanuil Gojdu şi Nicolae Jiga instituie celebrele fundaţii culturale pentru conservarea neamului prin cultură, iar Partenie Cosma înfiinţează, în 1881, Partidul Naţional Român. Iosif Vulcan îşi mută revista „Familia”, în 1880, de la Budapesta la Oradea, revistă în care zvâcneşte sufletul românesc. La Oradea şi-a făcut debutul luceafărul poeziei româneşti, Mihail Eminescu. Giorgiu Popa, din Câmpani, a organizat şcolile româneşti în dieceza Aradului pe care a condus-o. Deşi în aparenţă, prin reprezentanţii lor din parlamentul din Budapesta, bihorenii erau reprezentaţi spre netezirea asperităţilor lor, în realitate, adâncimile sociale erau agitate. Aşa s-a conturat perioada 1905-1918 ca una a naţionalismului intransingent. Privirile politicienilor bihoreni se îndreptau, tot mai des, spre Astra din Sibiu şi Bucureşti. Între luptătorii acestei perioade găsindu-i pe Nicolae Zigre, Aurel Lazăr, Ion Ciordaş şi Părintele Vasile Lucaciu. Politica bisericească în Bihor era însemnată printr-o linie dreaptă, izvorâtă din manifestul episcopului Vasile Erdeli şi pe care se înşirau în forme nuanţate atitudinile politice ale episcopilor uniţi şi ortodocşi.

Cine a fost artizanul tuturor celor menţionate mai sus?: ţăranul, ori fiul său, Cel care a durat trainic şi frumos. Cel care a făurit şi depozitat tradiţii. Cel care a pătimit şi a plătit toate poverile şi dările pentru salvarea şi propăşirea neamului său. I-a mulţumit lui oare cineva că a dus pe umerii săi această dulce şi grea povară a neamului pe drumul spre „Golgota” întregirii? Istoria a consemnat sporadic, în sinteză, mobilizarea ţăranilor – ca soldaţi, în jurul marilor bărbaţi şi martiri ai locului: Horea, Cloşca, Crişan şi Crăişorul Munţilor – Avram Iancu. Căci ei purtau peste timp, porunca divină a Viteazului Mihai – de făurire a „României dodoloaţe”. Admirabil testament, minunată pildă! Iată de ce demersul nostru pleacă de la talpa ţării. Căci minunate şi neplagiate sunt plăsmuirile meşterilor populari. Fantastică lucrare a perpetuat femeia, de la sămânţă, la recoltă, la hrana cea de toate zilele, frământată cu energie şi sudoare, dospită şi coaptă cu rugăciune. Pâinea cea de toate zilele era împărţită în gospodărie şi trecătorului cu mulţumirea înălţată către bunul Dumnezeu, cu nădejdea în vremi mai bune. Din acest areal geografic, brăzdat de cele trei Crişuri, de pe culmea Bihariei şi până pe întinsul câmpiei de vest, bihorenii au durat o operă ce poate fi aşezată pe piedestalul universal. Aceşti oameni, simpli şi modeşti din fire, au fost conştienţi că Ţara este ogorul lor. S-au ocupat mai mereu de împrejmuirea sărăcăcioasă din bătătură, dar au suit şi au luat aerul tare al munţilor şi au prăvălit suliţe otrăvite, ori au dres documente de o pilduitoare forţă. Îndepărtându-se de evenimente, suntem tentaţi să le uităm, să privim numai spre ţinte noi, europene. Demersul nostru, ştiinţific, are menirea de a rememora fapte şi întâmplări din perspectiva reexaminări critice a evenimentelor de acum 100 de ani şi mai bine.

Oradea cheia Ardealului

Oradea a fost locul în care s-au dres documente programatice ale neamului românesc, adevărate pilde de protest civilizat, strigăte energice ale durerii: Supplex Libbelus Valachorum (1791) – redactat de cărturarul orădean Ignatie Durabonţ, document programatic al Şcolii ardelene, Proclamaţia de la Blaj (1848) a fost susţinută de fruntaşii bihoreni, iar Memorandumul din 1892 a fost un preludiu al celebrei Declaraţii de independenţă, din 12 octombrie 1918, de la Oradea. Din raţiuni metodologice şi pentru fixarea scolastică a informaţiilor, vom face apel la mărturiile acelora ce au fost actorii actului măreţ al Unirii şi la memoria documentelor ca forţă argumentară. Studiul evenimentului epocal al Marii Uniri ne îngăduie să înlăturăm subiectivismul unor aprecieri şi să conchidem: în fruntea luptei s-au situat politicieni remarcabili sprijiniţi de clerul ardelean şi urmaţi de popor în întregul său. Scut tuturor s-a pus armata, organizată în gărzile naţionale, detaşamente de voluntari şi armata Regelui Ferdinand I.

Oradea reprezenta, în opinia episcopului Roman R. Ciorogariu, prin poziţia sa geografică şi ca centru politic şi cultural cu tradiţii „Cheia Ardealului”. Oradea a avut rolul cultural şi de capitală imperială în perioada evului mediu. La început de secol XX acest rol s-a întărit prin apariţia pe scena politică a unor personaje legate de istoria locului: Ştefan Tisza[1], Bela Kun[2] director bolşevic al Republicii Sfaturilor din Ungaria. Vârful lor de lance îl reprezenta colonelul Kratochwil organizatorul Diviziei 20 de secui, comandant al Regimentului 4 Honvezi Oradea. Lor li s-au adăugat nume mici dar foarte zgomotoase şi absolut agresive, cei care au condus atrocităţile în Bihor şi nu numai. Acestea au fost şi motivele avute în vedere de fruntaşii ardeleni atunci când au hotărât că Oradea este cel mai potrivit loc de întrunire pentru a hotărî soarta românilor asupriţi. În acest context local, nefavorabil şi ostil – în care spunea tradiţia – dacă nu te dai cu ungurii nu poţi face politică, a fost convocat, la cererea lui Aurel Lazăr, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român. Preşedintele Teodor Mihali, în prezenţa lui Alexandru Vaida, Nicolae Ioan, Aurel Vlad, Sever Dan, Vasile Goldiş, Ioan Duciu, Ştefan Ciceo Pop, Ciordaş şi Aurel Lazăr, canonicul Vasile Suciu de la Mitropolia Blajului, ce a făcut doar act de prezenţă, au adoptat o epocală hotărâre: Declaraţia de independenţă a naţiunii române cu următorul conţinut: „Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională. Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziunile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere – după multe suferinţe de veacuri – afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la deplină viaţă naţională”[3].

Alexandru Vaida, membru al Directoratului ales, alături de Teodor Mihali, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Ştefan C.Pop şi Aurel Lazăr au fost mandataţi cu citirea Declaraţiei în Parlamentul de la Budapesta[4], convocat pentru 16 octombrie 1918. Pentru susţinerea ideilor Declaraţiei o delegaţie formată din Teodor Mihali, Alexandru Vaida şi Aurel Vlad s-au dus la episcopii locali, Roman R. Ciorogariu[5] şi Radu Demetrie[6] cărora le-a cerut înrolarea pe frontul de luptă patriotic al românilor. Răspunsul lor a fost după cum mărturiseşte rezumat, în jurnalul său Roman R. Ciorogariu: „Alea acta. Dumnezeu să fie cu noi. Eu voi fi la datoria mea”[7].

Declaraţia citită de Alexandru Vaida-Voievod a produs stupoare şi o infernală furtună: a urmat o şedinţă secretă a Camerei, la care deputaţii români nu au participat, în care ungurii şi-au luat măsuri de apărare contra Sârbilor. Vestea şi conţinutul Declaraţiei a cuprins teritoriul străvechiului Ardeal, ungurii începând refugiul şi împachetarea bagajelor pentru migraţiune, în timp ce contele Appony tuna şi decreta în cameră că „ungurii îşi vor apăra integritatea statului şi caracterul naţional a acestui stat până la ultimul ungur”[8]. Zadarnic, glasul libertăţii a fost mai puternic decât încercările patrioţilor unguri de a menţine rudimentarul imperiu dualist austro-ungar. Guvernele incapabile de a gestiona criza internă şi de a face auzite şi ascultate contra principiilor noii democraţii proclamate de Wilson, demisionează pe rând. Guvernul Karolyi Mihaly se instalează, susţinut de tineretul universitar, de francmasonerie şi soldaţi; ia cu asalt palatul regal, obligă pe colonelul Wekerk să demisioneze şi astfel contele Andrassy, socrul lui Mihaly, devine ministru de externe. În miopia lor nu vedeau prefacerile din lumea democratică şi întreţineau, iluzia regatului milenar, antrenau armata revenită de pe front pentru apărare. Pentru a-i ademeni pe sârbi şi români ungurii propuneau ideea cartei republicane, fără armată întreţinută şi cu împărţirea pământului. Din punct de vedere politic promiteau românilor autonomia naţională în cadrul statului unitar ungar şi un portofoliu ministerial în noul guvern. După demisia regelui Carol se proclamă Republica Austria şi Republica Ungară, în care Karolyi ca guvernant somează oraşele şi comitatele să se alăture Consiliului Naţional Ungar, constituit pe 25 octombrie 1918.

În Transilvania, ca urmare a Declaraţiei de independenţă de la Oradea, act care echivala cu suveranitatea naţiunii române şi reprezenta desprinderea prin ruptură de Austrio-Ungaria, organul politic şi-a ales comitetul director în componenţa. Ştefan Cicea Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida. Preşedintele directoratului a fost ales Vasile Goldiş, iar reşedinţa provizorie s-a stabilit la Arad. Pe 18 octombrie 1918 reprezentanţii Partidului Social Democrat şi ai Partidului Naţional român constituie, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, Banat şi părţile ungureşti. Consiliul[9] a publicat manifestul „Revoluţia a învins”.

La 20 octombrie 1918 a fost lansat „Apelul Consiliului Naţional Român” prin care Consiliul cerea încrederea, să fie cu răbdare pentru afirmarea naţiunii. Soldaţii erau chemaţi la formeze Sfatul Militar Naţional Român, cu supunere numai faţă de Consiliul Naţional Român. În cinci puncte apelul chema la: unire pentru susţinerea ordinii, apărarea vieţii şi a avutului, ascultarea dată numai Sfatului bărbaţilor; constituirea gărzilor naţionale locale; obţinerea de la furturi şi omoruri. Apelul publica şi numele fruntaşilor aleşi în Consiliul Naţional Român Central precum şi convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Directivele date de C.N.R.C. trebuiau înfăptuite de Consiliile Naţionale Locale, ca organe ale noii puteri. La Cluj, ofiţerii români au refuzat să depună jurământ de credinţă faţă de Consiliul Naţional Maghiar. Delegaţia condusă de Amoş Frâncu a declarat că vor jura numai pentru un consiliu românesc. Aşa s-a născut Senatul Naţional Român, cu secţia civilă şi militară ,subordonate C.N.R.C. din Arad. Asumându-şi şi prerogative organizatorice centrale pentru întregul Ardeal, Senatul, a creat oarecari confuzii, fapt pentru care C.N.R.C. i-a limitat drepturile de dispoziţie, la nivelul comitatului Cluj, dacă acestea vor fi în concordanţă cu prevederile dispoziţiilor date din Arad. Amoş Frâncu a fost demis din Senat, funcţia de preşedinte a exercitat-o Emil Haţeganu.

Consiliile naţionale locale

Consiliile naţionale locale au depus jurământul de credinţă ce avea următorul conţinut: „Eu, …, jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”[10]. Asemenea celorlalte comitate din Ardeal şi Bihorul a fost cuprins de flacăra revoluţiei. Pe axa Viena-Budapesta-Cluj, imperiul în destrămare, era zguduit zilnic de manifestări revoluţionare care mai de care mai aprinse, mai anarhice. Teroarea cunoştea forme diferite. Ungurii respectau lozinca lansată de colonelul Kratokwil „minden émber émber légyen, ciok magyar légyen”[11] fapt pentru care, de la nivelul politic, la omul de rând, trufia ungurească nu avea margini. Presa, preoţimea şi politicieni unguri întreţineau atmosfera de nesiguranţă. Karolyi Mihaly, unul dintre cei mai mari latifundiari, declara în Dietă „că ungurii vor lupta ca tigri dacă România va ataca Ungaria”, teză preluată în provincie şi aplicată cu duritatea stăpânului, ce se voia a fi ungurul. România nu a atacat Ungaria, nu de teama „tigrilor”, ce nu s-au prea văzut în faţa oştilor generalului Traian Moşoiu, ci pentru că a respectat liniile de demarcaţie impuse de Antanta şi au lăsat ca plebiscitul de la Alba Iulia să se desfăşoare după planul organizatorilor.

La Oradea şi în Bihor s-a constituit Consiliul Naţional

Situaţia era foarte tensionată. Ungurii îşi formase şi ei un consiliu ungar. Pe 3 noiembrie 1918, în casa sa, dr. Aurel Lazăr convoacă pentru constituire Consiliul local şi Garda Naţională. Fruntaşii intelectuali răspund acestei convocări şi formează consiliul din 16 membrii, întregiţi la 25. În aceeaşi şedinţă au fost alese şi comitetele executive pentru fiecare circumscripţie electorală din judeţ. Garda naţională din Oradea, formată din 25 de ofiţeri, se subordonau gărzii formate la Timişoara sub comanda colonelului Şerb Miron. Despre această organizare a fost informat şi consiliul ungar. În interesul păstrării ordinii şi liniştii, pentru siguranţa politică în oraş şi în judeţ, prin comitetele executive, Consiliul Naţional Oradea şi Bihor a cooperat cu cel maghiar. Revolta se manifesta la sate cam sub aceleaşi forme: alungarea notarilor, jefuirea prăvăliilor evreieşti, furt din fermele domneşti de vite şi cereale, furt de lemne pentru foc şi construcţii. Toţi îşi făceau dreptate după legea lor, dar nu omorau. Notarii erau vizaţi de ţărani căci ei erau ce-i ce i-au trimis pe front, le-au rechiziţionat bunuri fără discernământ sau nu împărţeau ajutoarele de pe front cu dreaptă măsură. Femeile întreţineau atmosfera răzbunării prin poveştile spuse bărbaţilor întorşi de pe front. Întâlnim situaţii hilare, povestite de Roman Ciorogariu, despre un notar „legat cu căpăstru de o căruţă şi dus la păscut de iarbă verde”, după cum el sfătuia pe cei ce nu aveau hrană să facă. Este menţionat şi proprietarul Cristian din Răpsig protejat de săteni ca răsplată a omeniei sale. Contele Latour, admirând hărnicia şi omenia localnicilor pe de Valea Mureşului a lăsat testament fiului său să împartă 7.000 jugăre ţăranilor români. Admirabile pilde!

Preoţii satelor au fost ocrotiţi. Învăţătorii numiţi din oficiu a face rechiziţii în timpul războiului – s-au purtat cu blândeţe sau cu răutate, după cum a fost omul din fire. Pe cei răi poporul i-a alungat de la sate. Aşa s-a întâmplat şi cu preotul din Cheresig care în vreme de război era o brută, un inchizitor pentru copii pe care-i brutaliza, pe preoţii români îi batjocura şi îşi denunţa colegii „daco-români”. Prada averilor nu s-a făcut pe criterii etnice. Lipsa bunurilor i-a determinat pe săraci să jefuiască. Târgul săptămânal din Oradea a înregistrat mai multe asemenea episoade. Dar multe episoade au cunoscut ieşiri şovine. Roman Ciorogariu, singur în stradă, a fost agresat de un „domn cu tricolor unguresc la buton” şi somat: „beszei magyarul” (vorbeşte ungureşte!). Mirat, episcopul s-a uitat în jur, …..nu vorbea cu nimeni, fiind singur! Trufia lucra! Comitetul mixt româno-maghiar, reprezentat de Aurel Lazăr, Iacob Radu, Coriolan Pop, Nicolae Zigre, Sever Erdelyi şi Roman Ciorogariu, a funcţionat pe baza principiului autonomiei naţionale. Fiecare comitet îşi exercita autoritatea în satele în care fiecare naţionalitate era reprezentativă.

Comitetul Executiv român a lansat manifestul „Către poporul român din Oradea Mare şi Biharia!” prin care poporul era chemat la ordine. Rolul răspândirii directivelor revenea preoţilor. Roman Ciorogariu a trimis circulara nr.2350/1918 cu următorul conţinut: „Circulara către onorata preoţime şi învăţătorime de sub jurisdicţia Consistoriului Greco Ortodox Român din Oradea-Mare. Pe fronturi s-a încheiat armistiţiu pentru a deschide calea tratativelor de pace, pe baza principiilor de egală îndreptăţire a tuturor naţiunilor, enunţate de marele apostol al libertăţii popoarelor, Wilson. Vestiţi poporului această bucurie mare. Ne-a venit însă la cunoştinţă, că în unele părţi s-au dezlănţuit patimile. Cete de oameni veniţi după câmpul de luptă primejduiesc siguranţa personală şi a averii paşnicilor cetăţeni, mai adăugând prin aceasta la mizeriile războiului de cinci ani şi războiul intern, care va să nimicească ce ne-a mai rămas în avere şi viață din focul mistuitor al crâncenului război. Păstorul cel bun, sufletul şi-l pune pentru turma sa, şi dascălul român este credinciosul său tovarăş în această sfântă apostolie. Să se arate vrednici de misiunea lor în aceste zile de grea încercare! Orice omisiunea de la datoria de a ilumina poporul asupra adevăratei stări a lucrurilor, poate avea ca urmare pierderi de vieţi şi averi, pentru cari noi suntem răspunzători în prima linie înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Drept aceea, mă adresez către onorata preoţime şi învăţătorime să-şi facă datoria deplină. Preoţimea de pe amvon să vestească poporului evenimentul mare al zorilor păcii definitive şi a datoriei cetăţeneşti de a susţine pacea şi bunăvoinţa între oameni. După aceea, împreună cu învăţătorimea să lumineze om de om asupra datoriei cetăţeneşti de-a respecta ordinea publică.

Pe lângă antisia comunală în fiecare comună se va institui câte un comitet poporal şi o gardă a siguranţei publice; în comunele româneşti dirijează aceste întocmiri naţionale ale vremurilor de astăzi excepţionale, Consiliul Naţional Român din Oradea-Mare. Vă fac de datorie să sprijiniţi acţiunea acestui Consiliu Naţional, care îşi va trimite bărbaţii săi de încredere şi ofiţerii de naţionalitate română, să organizeze garda păcii publice, dintre oamenii aleşi din comuna respectivă. Să intraţi înşivă în aceste comitete locale, cari nu sunt comitete revoluţionare, ci sfaturi de pacificare şi îndrumare în albia ordinei publice. Dreptul de liberă dispoziţie a naţiunilor nu înseamnă anarhie, înstăpânirea volnică a răzvrătiţilor peste viața şi averea concetăţenilor paşnici, ci dreptul de a trăi liber viața naţională, între marginile legii, respectând acest drept şi celorlalţi concetăţeni. Liniştiţi poporul, că se vor lua demersuri pentru lecuirea tuturor rănilor pricinuite de război, anume că se vor rezolva doleanţele agrare şi se vor şterge lacrimile văduvelor şi a orfanilor. Să se uşureze aceste stăruinţe a oamenilor de bine prin încrederea împrumutată şi păzirea ordinei publice. Toată stăpânirea este de la Dumnezeu dată; rămâneţi între marginile legii, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt numărate”, Oradea-Mare, la 23 oct. (5 noiembrie) 1918.

Cooperarea cu Consiliul Naţional Maghiar încetează în împrejurarea în care dr. Rigo, ca preşedinte al Consiliului Maghiar local fusese chemat în 7 noiembrie la Budapesta. El considera pe români „un surogat dependent de Budapesta”. La Budapesta s-a hotărât formarea unei armate de voluntari cu soldaţi unguri, plătiţi cu 30 de coroane/zi şi 40 pentru ofiţeri. Şedinţele comune se suspendă. Aurel Lazăr se duce la Arad pentru stabilirea definitivă a atitudinii românilor. Concomitent s-a difuzat comunicatul oficial a lui Wilson[12] prin care se recunoştea dreptul naţiunii române la autodeterminare. Guvernul Karolyi a fost somat să predea administraţia locală consiliilor, iar generalul Boeriu – comandant al Legiunii române, cu regimentele româneşti din Viena se întorc acasă. La Viena, Iuliu Maniu juca rolul de ministru de externe în tratative cu austriecii, germanii şi cehii. La Budapesta orădeanul Vasile Erdeli a fost numit reprezentant diplomatic. Sibiul a fost decretat sediul Comandamentului Trupelor din Transilvania – condus de generalul Traian Moşoiu. În asemenea împrejurări apar excesele de orgoliu rănit al ungurilor ce nu ezită să treacă la atrocităţi pe tot cuprinsul comitatului Bihor[13].

Consiliul şi ofiţerii Gărzii Naţionale române s-au întrunit pe 12 noiembrie 1918 în casa dr.Aurel Lazăr unde au depus jurământ pe drapelul românesc, ridicat falnic în faţa vicecomitetului ungur, care privea din casa de peste drum, marea solemnitate”[14]. Încep frecuşurile şi răzbunările ungurilor. Pentru a slăbi forţa Gărzii Naţionale române, ungurii, refuză să le dea arme sub pretextul că nu sunt. Mai mult, Budapesta, ordonă mobilizarea generală. Joszi ca reprezentat al guvernului ungar s-a întâlnit, la Arad, cu Iuliu Maniu. Teza lui Jaszi viza „dreptul de libertate şi dispoziţie a românilor în cele 26 de comitate româneşti după sistemul cantonal”[15] în cadrul statului ungar suveran. Românii cereau „recunoaşterea suveranităţii poporului român din Ardeal, de a se constitui în stat naţional independent”[16] pe teritoriul comitatelor româneşti. Jaszi nefiind de acord întreabă: de ce nu vă uniţi cu România? Răspunsul la întrebare avea să fie dat la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918.

––––––––––––-
[1] Ştefan Tisza – prim ministru al Ungariei, sub guvernoratul său s-au aplicat draconic legile contelui Appomyi. La Budapesta, pe 13 octombrie 1918, în prezenţa gărzii personale de jandarmi, Tisza a fost asasinat de un civil flancat de 3 soldaţi revoluţionari. A fost mare proprietar de terenuri, având un castel lângă Salonta, jud. Bihor.
[2] Wikipedia, S-a născut într-o familie de funcționari atei. Tatăl lui era evreu renegat și activa ca notar public, iar mama lui era protestantă renegată. Béla Kun a urmat mai întâi cursurile școlii reformate, continuându-și apoi studiile la universitatea din Cluj. După absolvirea studiilor a devenit avocat, apoi a abandonat avocatura și a început cariera de ziarist. În 1906 și-a maghiarizat numele din Cohen (maghiarizat Kohn), în Kun. În 1913 s-a căsătorit cu învățătoarea Irén Gál. Înainte de a începe primul război mondial, a fost ziarist la Cluj într-un grup de simpatizanți ai partidului Social Democrat Ungar. A fost de mai multe ori judecat din cauza articolelor anarhiste pe care le-a publicat. În 1907a stat în închisoare timp de un an jumătate, s-a lăsat de jurnalism și a ales să fie mic funcționar. Kun a fost și casier al Comitetului de Asigurări Sociale al Sindicatelor din Cluj, care l-au acuzat ulterior de delapidare, scăpând de judecată doar prin fuga la Budapesta
[3] Constantin Moşincat, Sfânta datorie de ostaş, Oradea, 1999, Editura GP, 1999.
[4] Despre importanţa acestui document, Ştefan Ciceo-Pop, spunea: „Pentru istorie, ţin să se fixeze: către început se flutura ideea că această declaraţie să fie tradusă în mai multe limbi şi publicată în presa mondială. Eu însă, de la început, am susţinut că Declaraţia de la Oradea să fie citită în Parlament, ceea ce s-a şi înfăptuit (în şedinţa din 18.10 1918). Actul acesta este cel mai măreţ din întreaga activitate politică a Comitetului Partidului Naţional Român, deoarece a constituit lovitura mortală ce s-a dat statului milenar al coroanei Sfântului Ştefan. Despre eveniment şi ecoul acestuia vezi pe larg Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, Bucureşti, 1983; Dr. Viorel Faur, Declaraţia de independenţă naţională, Oradea, 12 octombrie 1918, în volumul „Triumful marelui ideal”, Bucureşti, 1988, Bihorul în epopeea Unirii, Documente, Oradea, 1978; colonel Vasile Tutula, Declaraţia de la Oradea, notă ultimativă către Consiliul naţional ungar din Budapesta, în Pietre de hotar, volumul I, ediţie argumentată de Constantin Moşincat, Editura Papyrus, Oradea, 1998, Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926.
[5] Roman R.Ciorogariu Episcopul Roman R. Ciorogariu originar din Pecica, Arad, îşi face studiile la Arad, Bratislava, iar teologia la Arad, absolvită în 1879. ocupă funcţia de cancelist şi arhivar diocezan la Arad, iar din 1880 devine profesor de teologie. În 1901 a fost numit director al Seminarului teologic-pedagogic din Arad. În 1917 a fost ales preşedinte al Consistoriului Ortodox din Oradea, cu titlu de vicar episcopal. Activitatea Sa în fruntea Consistoriului a dat frumoase roade în păstorirea celor 312 parohii, împărţite în 12 protopresbiterate, cu un total de 208.428 credincioşi, conform recensământului din 1920. Legătura episcopului Roman R. Ciorogariu cu armata din Bihor este prea bine cunoscută. În vâltoarea evenimentelor din toamna anului 1918 nu ezită să-şi manifeste înaltul patriotism.
[6] P.S. Sa dr. Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Oradea între 1902 – 8.12.1920, a căzut jertfă bombei plasate în senat, atunci când rostea o cuvântare. A luptat pentru neamul său într-o frumoasă viaţă, plină de fapte remarcabile, şi a sfârşit cu funeralii naţionale. Destoinic în tinereţe, la Roma, a luat medalia de aur, dăruită de Papa Leo XIII, celui mai bun teolog. Din Blaj a plecat să păstorească la Bucureşti şi după zece ani a fost chemat la Lugoj în fruntea eparhiei româneşti, pe care o condus-o 6 ani. S-a îngrijit în acea vreme de repararea catedralei şi a publicat „Sematiru istoric al diocezei Lugojului”. Sub cârmuirea Sa s-au pus bazele şcolilor şi bisericilor din zonă şi temelia mănăstirii Prislop (Haţeg). Din 1903, trecut în scaunul episcopal al Oradiei, zideşte Palatul episcopal (azi biblioteca Gheorghe Şincai), cea mai frumoasă reşedinţă arhierească greco-catolică din ţară. Reface cea de-a doua reşedinţă episcopală la Beiuş – în locul celei arse de ungurii din Tărcaia ca răzbunare pentru alegerea părintelui dr. Vasile Lucaciu în camera deputaţilor la Budapesta în 1906 – şi pune bazele gospodăriei episcopale de la Holod.
[7] Roman R. Ciorogariu, Zile Trăite, partea II – Revoluţia, ediţie îngrijită de dr. Viorel Faur, Ed. Fundaţia culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1994, p.39
[8] Ibidem, p.44
[9] Consiliul s-a format din reprezentanţi ai P.N.R.: Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida, Ştefan Cicea Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazăr şi P.S.D.: Ion Flueraş, Iosif Jumanca, …, B.. surdu, Tiron albani şi Iosif Renoiu
[10] Dumitru Ogăşanu, Legitimitatea Marii Uniri, 1 Decembrie 1918, Ed.Universitară din Oradea – 2002, p.43
Românii din Transilvania au depus jurământ, cu mâna pe cruce şi evanghelie având următorul conţinut: „Eu jor atotputernicului Dumnezeu, cum cî ăntru toate voi fi cu credinţă şi spunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunei române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de dorinţele ce le impun vremurile istorice de azi, JOR că în toate manifestările mele voi fi fiu credincios naţiunei unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe orice fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Acest jurământ a fost depus de românii din Inău pe 15-28 noiembrie 1918.
[11] orice om – om să fie, numai ungur să fie! – traducere C.M.
[12] Woodrow Thomas Wilson (1856-1924), om de stat american, preşedinte al S.U.A. (1912-1916; 1916-1920), a militat pentru participarea ţării sale la primul război mondial. La 8 ianuarie 1918 a prezentat condiţiile de pace sub forma unui mesaj adresat Congresului, în care erau incluse „cele 14 puncte”. Acestea acopereau, practic, aproape întreaga problematică a Conferinţei de la Paris. Se viza deschis şi problema asupririi popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Rusia, şi dreptul acestora de a-şi hotărî singure soarta.
[13] Pentru detalii vezi pe larg dr. Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919) Documente, fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1993.
[14] Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, op.cit., p.59
[15] Ibidem, p.63
[16] Ibidem, p.62

footer

Articole asemanatoare
Terorizarea populatiei româneşti din Bihor de către soldaţii unguri bolşevici – 04.10.17
Dictatul de la Viena. Confesiuni (3) – 05.09.17
Dictatul de la Viena. Confesiuni (2) – 30.08.17
Dictatul de la Viena. Confesiuni (1) – 27.08.17
Cinstirea eroilor martiri de la Sânlazăr-Bihor şi Lazuri-Satu Mare – Documente inedite – 16.08.17
© 2009 ART-EMIS