Moduri, modulări…

Este… Poate fi… Trebuie că este… Trebuie să fie… Stă să fie… Ar fi să fie… Fir-ar să fie… Să fie…

Constantin Noica a căutat modulările verbului a fi existente în limba română. În Logos, sunt mult mai multe. Ele țin de formatări dialectice platoniciene, nu hegeliene. Cum devine Unu un Multiplu? Nu știm  a fost răspunsul final al lui Platon. Ba știm  a răspuns Hegel. Acest răspuns modern a fascinat și încă fascinează. Realitatea logoică a lucrurilor nu o știm  iată o intuiție care nu fascinează, dar persistă. Cum devine focul aer, apă, pământ? Grecii uitaseră deja să gândească o astfel de devenire. Erau fascinați de ființialul gata devenit. Dar înainte ca presocraticii să cadă sub fascinația ființialului, în templele de misterii fuseseră căutate devenirile focului, devenirile aerului etc. Cum devine voința zeului natură a lucrurilor? Iată care fusese întrebarea neabstractizată despre Unu și Multiplu. Care sunt felurile în care poate fi rostită ființa? Aristotel le-a numărat: identitate, posibilitate, necesitate etc. Zece categorii a găsit. Era un răspuns și mai abstract decât acela platonician.

Orice poate fi abstractizat? Și voința? Nu. Ea este concretul însuși. Grecii presocratici nu au putut scoate din vechile temple de misterii acest adevăr. El a rămas ocultat. Nici Schopenhauer, care l-a găsit aparent dezocultat în patrimoniul oriental de intuiții, nu a reușit să vadă” cosmologicul devenirilor concrete ale voinței. Abia antroposofia a reconstituit cosmologia acestor deveniri. Dar asta s-a întâmplat într-o vreme când filosofii erau deja adepți ai materialismului plat și iată că vasta fenomenologie a devenirilor cosmo-spirituale îi lasă indiferenți, fără entuziasm, încremeniți în proiect.

Azi, ei neagă lucrările voinței divine. Nu mai suntem văzuți trinitar (voință spirituală  suflet  trup), ci doar binar (suflet și trup). Prin Hegel, spiritul universal este redus la istorie și înțelegerea istorialității devine un idol. Voința zeului ia forma unui mecanism fără viață organică în el. Heidegger se blochează în putința înțelegerii organice a timpului și cere intervenția directă a unui zeu nou.

Teologii curajului maxim nu mai îndrăznesc să cerceteze voința divină de teamă să nu fie considerați mistici.

Grecii se blocaseră în aporii: cum ar putea ceva fără dimensiuni (punctul) să producă ceva dotat cu o dimensiune (dreapta)?

Deblocarea rațiunii grecești nu a venit prin intelect, ci prin uimirea lui în fața luminii, care, iată, poate fi și val imaterial, și glonț material. Cum este ea în fapt? Stă ea pe o dialectică a lui nici-nici? Nu știm nici acum cum Unu devine Multiplu, dar știm că Niels Bohr nu s-a folosit de dialectul” dialecticului hegelian pentru a pacifica” contrariile luminii, ci de imaginația platoniciană: trebuie că aceste contrarii sunt complementare prin chiar natura lor contradictorie.

Modul, modularea verbului a fi a luat, prin voința lui Niels Bohr, forma unei gândiri care metabolizează paradoxul ca fiind cea mai bună făină pentru pâinea lumii la nivel cuantic.

Estimp, Rudolf Steiner a prezentat scara lui Iacob tuturor celor care nu credeau că acolo e o forfotă fără sens. Omul devine înger, îngerul devine arhanghel ș.a.m.d. Chiar și Treimea are devenirea Ei. Dar, înainte de orice, focul devine aer, aerul devine apă etc.

Înainte de a avea uitarea întrebării despre ființă, cum a constatat Heidegger, venise prin grecii presocratici, în urmă cu aproape trei milenii, uitarea preocupărilor pentru devenire. Ele au fost inițiatice, dar nu au putut dezvolta gândirea rațională. Uitarea cea dintâi a deschis porți pentru formatarea sufletului rațional.

La apogeul său, acest suflet a descoperit paradoxia cuanticii și a intrat triumfal pe poarta unei cosmologii noi, cu miez evoluționar. Evoluționismul este acum și-și: și spiritual, și material.

La o sută de ani după acel triumf, filosofii rămâîncremeniți într-un gând care continuă să abstractizeze spiritualul și înțelegerea concretului lumesc.