Observaţii privind poziţia CL faţă de noua propunere MCC

Notă: Mi-am exprimat deja opiniile privind redactarea unei Constituţii care să dea putere reală cetăţeanului,  ca adnotări pe marginea Constituţiei actuale, a celor două propuneri a Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC) şi a reacţiei Consiliului Legislativ (CL) faţă de prima versiune propusă de MCC. Consideraţiile care urmează constituie o reluare rezumativă a pledoariei mele, organizată ca un comentariu pe marginea ultimei reacţii a CL. Încep cu observaţii generale şi continui cu adnotarea punctuală a textului-ţintă, prevenind cititorul care a urmărit eseurile mele pe această temă, că va da peste idei re-expuse (sper, cu un plus de concentrare). Menţionez că am purtat discuţii cu domnul Cojocaru pe marginea fiecărui articol al ultimei versiuni CC, care au scos în evidenţă rezonanţe, dar şi contradicţii- deci că punctul meu de vedere rămîne personal şi nu angajează colectivul MCC. Recunosc că folosesc şi această ocazie pentru a provoca- pe cine o fi să fie- la meditaţie de fond, nu numai pe marginea problemei bazei dreptului, ci şi în legătură cu falsificabilitatea construcţiilor ideatice, în lipsa unui ultim postament epistemic.

Remarci generale

  1. Şi această reacţie a CL este de mare relevanţă/expresivitate, pentru cine are ochiul pregătit ca să vadă simulacrele, să observe făcătura teoretică, să lumineze mintea capturată de aparenţe. Ea ilustrează/demonstrează rolul real al aparatului juridic într-o (pseudo)democraţie: de modelare a relaţiilor sociale în interesul puterii, de protejare a intereselor profitorilor legii, care uzurpă instituţiile şi folosesc statul ca instrument de înlănţuire a „cetăţenilor”. Totul acoperit cu savante justificări, folosind capacităţi nelimitate de speculaţie. Dar nu există crimă teoretică perfectă, manipularea normativă lasă urme. In mod spectaculos de metodic, CL atacă tocmai propunerile MCC care ar spori puterea cetăţeanului, de parcă ar dori să-şi reveleze rolul real (deşi probabil nu e vorba de sinceritate, ci de lipsa de rafinament a mercenarilor juridici de pe Dîmboviţa). Nici că se putea o mai reuşită confirmare a caracterului premeditat al încălcării intereselor societăţii prin „legalitatea” criminală, capturată de cuceritorii statului- un megadelict letal pentru comunitate, acoperit cu falsă legitimitate. Poate că vor înţelege mai mulţi că principalul duşman al dreptăţii e legea clocită de nedrepţi. Este – cred eu- un cîştig major al demersului MCC. El ne indică faptul că puterea nu trebuie lasată să ne pună zgardă teoretică, fară rezistenţă intelectuală. Siliţi să se explice, sforarii doctrinari se dau de gol.

Ca să observăm eficace pledoaria CL, să nu pierdem din vedere contextul, miza partidei constituţionale. Se împletesc, peste tot şi dintotdeauna, două maniere de a domina mulţimea: una bazată pe forţă/violenţă/coerciţie şi cealaltă bazată pe diversiune/amăgire/manipulare. Eşti tîlhărit cu bîta sau jefuit prin înşelăciune. Umilit (înfrînt în voinţă) sau prostit (înfrînt în raţiune). Lucrezi sub bici sau sub hipnoză. Iubeşti pe Big Brother- ca să suporţi mai uşor faptul că nu i te poţi opune.  Domesticit prin frică sau păcalit să te crezi liber. Aici intervine „Legea”- începînd cu Constituţia, prevalîndu-se de faptul că o comunitate are nevoie de reguli, căci anarhia nu scapă de condiţia umană. Unii stăpîni ar redacta Constituţia „totalitar”, încît să-ţi vezi de lungul nasului, curbînd spinarea, ca să fii conform. Ceilalţi, ar aranja-o „democratic”, încît să îţi porţi senin lanţurile montate pe cuget. Poţi sluji cu credinţă sau crezînd că nu slujeşti.  Un singur lucru nu trebuie să se întîmple: scăparea din laţ în masă. Fiinţa care a domesticit apele, vîntul, holdele, turmele- a găsit şi mijlocul de capturare a semenilor.

Dacă poporul exploatat (majoritar numeric) ar lua puterea cu adevărat, reprezentanţii săi ar elabora un cadru legislativ care să sprijine pe cei de jos (şi nu din „stînga”…), în lupta eternă cu cei de sus (şi nu din „dreapta”), ar proteja victima şi nu căpuşa,  ar favoriza emanciparea omului folosit de sub dominatia omului care foloseşte, ar apăra cetăţenul- de putere. Respingerea modificării Constituţiei în direcţia împuternicirii reale a poporului arată pentru cine lucrează plutonul lăsat să păzească buncărul legii, ocupat de „reprezentanţi” . Cei „mandataţi prin vot” nu lucrează (eliberator) pentru alegătorii care i-au legitimat, ci pentru stăpînii din umbră, care îi cumpără şi controlează.  Ne aflăm în faţa unei farse mai scîrboase decît tirania faţişă, dar care are calitatea de a amorţi durerea umilinţei.

            Reacţia CL arată că paraziţii care au cotropit puterea în Romănia nu sînt capabili de concesii, de compromisuri, de paşi înapoi. Se bazează pe slăbiciunea rezistenţei, datorată degradării populaţiei, compromise eficace prin „descurcare”, dezeducare, dezinformare. Cui nu-i place statutul de sclav , poate să încerce să devină stăpîn , sau măcar mercenar- folosit în menţinerea dominaţiei. Să fure singur sau în gaşcă, să caute o ocazie de ciupeală, să-şi facă loc în joc, înlocuind un alt fur. Nu are rost să aspire la o lume mai dreaptă, să se gîndească la o legalitate mai justă, la o democraţie reală.

Această mărturisire implicită a relei credinţe legislative, ar trebui explicată poporului, ca să inţeleagă bine cum e înlănţuit normativ. Scoţînd la iveală scamatoriile „oamenilor legii”, pregătim cetăţenii pentru războiul de sens. Condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru revanşa omului demn.

  1. După ce au slujit „tehnic” partidul-stat, juriştii postcomunişti au trecut cu agilitate în solda noilor stăpîni ai României, adoptînd ideologia noii etape, fără jenă/complexe. În loc să se arate frămîntaţi de creerea cadrului juridic adecvat năzuinţelor populaţiei, ei propovăduiesc acum europenismul şi capitalismul. Ştiu probabil foarte bine că deciziiile impuse de UE nu corespund intereselor locale, că ele scot din joc mecanismul democratic şi pregătesc terenul dispariţiei statului român. Dar mercenarii justificării puterii curente se arată la fel de lucrativi pentru noua agendă, ca atunci cînd înrămau în normiţe naţionalismul ceauşist (la care comutaseră dinspre tezele închinării spre Moscova- vechea formă a cosmopolitismului slugarnic).Răspunsul CL relevă agenda juridică care decurge din „integrare”. Este greşită evitarea înfruntării ei explicite, e inutilă şi dăunătoare ascunderea contradicţiei dintre independenţa unui stat şi încorporarea lui într-o alta structură. MCC va primi lovituri fatale din direcţia în care încearcă să nu deschidă front.

  1. Cea mai importantă observaţie făcută de CL este însă validă: nu este vorba, în propunerea MCC, de o revizuire a Constituţiei actuale, ci de o înlocuire a ei cu o cu totul altă specie de Constituţie. Diferenţele de ţintă, spirit şi mijloace – deşi nu merg pănă unde aş fi vrut eu- sînt radicale. Demersul MCC nu se poate înscrie (firesc, cu rost) într-un proces corector, reformator, ci doar intr-unul revoluţionar-juridic. INLOCUIREA actualei carte a robiei libere cu o Nouă Constituţie (care nu are a respecta nimic din cea veche, căci e bazată pe cu totul alte principii) care dă putere reală poporului- corespunde unei schimbări de regim. Aceasta se poate face prin revoluţie de stradă sau mutaţie politică (aducerea la putere, prin alegeri, a celor care să legifereze noua Constituţie şi legalitatea aferentă). Fiind previzibil că împotrivirea răpitoarelor cartelate mafiot, lucrînd în tandem cu pegra mondială, susţinute de mercenari şi de prostimea teleghidată-va conduce la înfruntări violente. Deci la suferinţe, cu care s-a plătit- totdeauna scump- o libertate- deseori doar aparentă. De unde decurge responsabilitatea celor care instigă la eliberare.

Şansele unui cutremur socio-politic sînt minime, din cauza stării moral-intelectuale a populaţiei supracontrolată cognitiv. Să nu eludăm nici faptul că uzurpatorii statelor din întreaga lume se sprijină întru împiedicarea emancipării populaţiilor captive. Cale de mijloc nu încape însă. Căutarea ei, pentru a se continua demersuri aparente de „revizuire”, nu duce decît la o confuzie care face rău fluxului novator. Sau la compromisuri inutile, începînd cu acela- major- de a recunoaşte legitimitatea sistemului pînă acum, pentru a-i putea bate la uşa cu jalba schimbării. Nu avem ce şi de ce respecta, ce şi de ce continua. O abordare cuminte tolerează conservarea bolii în miezul cetăţii, fiind schimbaţi eventual doar actorii, cu unii noi, care să ajungă la plăcinte- în numele  dreptăţii, după care- să se declare învinşi. Dacă nu tăiem rădăcinile răului, care sînt înfipte în trecut, ne vor covîrşi ramurile sale, otrăvind inerţial orice reorganizare. Teoria non-retroactivităţii reparaţiei e o capcană tipică, menită paralizării emancipării şi corecturii. Numai în caz de continuitate juridică trebuie respectat abuzul consumat, acoperit cu aparenţe formale. Cînd crima s-a făcut prin lege, de deasupra ei, dreptatea denunţă retroactiv şi legea strîmbă, îi corectează efectele şi penalizează pe cei care au lovit societatea cu ea. România trebuie curăţită de otrava vechii legalităţi, protectoare a atîtor mişelii. Constituţia veche trebuie denunţată, nu revizuită. Compromisul nu are nici rost tactic. E deşartă speranţa că stăpînii se vor da la o parte, dacă li se promite că nu se umblă la trecut, că echitatea va începe doar de azi, cîştigătorii tranziţiei păstrîndu-şi avantajul. Precedentul „schimbării” paşnice din 1990 e aparent: securicomuniştii nu au cedat atunci puterea, ci au convertit-o, fructificîndu-şi poziţiile pentru a-şi însuşi prada administrată de stat- ca bunuri proprii.

E evident că propunerea MCC nu va fi validată de actualul parlament (sau de altele similare), ci va fi respinsă în numele unor argumente similare cu cele ale CL (care ne face deci serviciu de prevenire). Rămîn la convingerea că strîngerea celor 500 000 semnături pentru o revizuire improbabilă nu este calea optimă. Ceea ce vor gîndi şi alţii, care nu vor putea fi acuzaţi că nu susţin un demers previzibil steril. Eforturile irosite astfel ar putea fi canalizate spre actul educaţional (trezirea conştiinţelor, încît să-şi perceapă sclavia), sau/şi spre un atac antisistem viguros, constînd în promovarea directă a NOII CONSTITUŢII, susţinută de semnăturile strînse,  pe care o mişcare politică sau o revoluţie să o poată impune. Şi atunci s-ar vedea cu ce viteză se reorientează juriştii români, cu ce talent justifică ei noile paradigme- dacă sînt lăsaţi să slujească şi noua putere, a cetăţenilor. Ce uşor au trecut de la teza partidului-stat la tezele proprietăţii private sacrosante….

Adnotări pe text

„1. Prezenta iniţiativă legislativă a cetăţenilor are ca obiect de reglementare revizuirea Constituţiei României, republicată, fiind formulată în temeiul art.150 din Legea fundamentală.Conform Expunerii de motive, proiectul a fost elaborat astfel încât să reprezinte un model de stat „organic”, care permite optimizarea eforturilor cu maximizarea rezultatelor. In fapt, este vorba de o rescriere a Legii fundamentale, pe alte principii, cu alte instituţii fundamentale ori cu menţinerea unora dar având alte atribuţii, iară a ţine cont de principiile care decurg din legislaţia Uniunii Europene, având în vedere că România este stat membru al acesteia.Prin obiectul său de reglementare, iniţiativa legislativă se încadrează în categoria legilor constituţionale, fiind incidente prevederile art. 151 din Legea fundamentală.”

Notă IR: Aşa cum am semnalat, observaţia este justă. Degeaba s-a chinuit MCC să pară că nu iese din cadrul revizuirii, fixat prin actuala Constituţie- pentru ca propunerea să fie tolerată. Răspunsul CL, care arată că regimul nu acceptă schimbarea radicală a  regulilor întru o democraţie reală-  chiar dacă populaţia ar vota majoritar pentru asta, este un îndemn la răsturnarea puterii, ca singură manieră de a impune o Constituţie nouă în spirit.

 .
2.            Semnalăm că în anul 2013, Consiliul Legislativ a mai avizat o iniţiativă   cetăţenească   privind   revizuirea   Constituţiei   României, depusă de aceiaşi membri ai Comitetului de Iniţiativă ca şi cei ai

prezentului proiect. Avizul Consiliului Legislativ nr.308 din 22 aprilie 2013 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 23 mai 2013. Intre cele două proiecte există însă numeroase diferenţieri, provenite şi din faptul că actualul proiect cuprinde mult mai multe intervenţii asupra Legii fundamentale decât precedentul.”

Notă IR:  Fiind vorba de versiuni diferite, nu puteau fi rezolvate cu un unic aviz. Şi nici nu se puteau strînge semnături la gramadă, pentru ambele propuneri. Din clipa în care o propunere e înregistrată şi începe strîngerea semnăturilor, nu se mai poate umbla la text, decît reluînd procesul de la capăt.  Observînd reacţia la noua propunere MCC, care trebuia tratată ca demers independent, constatăm că juriştii CL au renuţat la unele dintre obiecţiile cu care întîmpinaseră anumite articole din prima versiune, prezente şi în a doua. Deci şi-au retras criticile respective.

„3.            Semnalăm că, de principiu, Constituţia unui stat trebuie să reflecte realitatea prezentului, dar este necesar a previziona, pe cât posibil,  şi  evenimente  viitoare  care  nasc  situaţii  nereglementate

juridic. în acest context, apare necesară actualizarea normelor legale la noile realităţi, constatându-se, în acest sens, că „o lege fundamentală este oricând perfectibilă, trebuie doar cântărit atent momentul (când), metoda (cum) si doza (ce) de perfecţionare care i se administrează”. De aceea, majoritatea revizuirilor constituţionale sunt motivate de considerente interne, fie de natură politică, fie predominant juridică. Totodată, o revizuire constituţională trebuie să aibă un caracter fundamentat şi realizabil, adaptat condiţiilor materiale, sociale, politice şi juridice existente, în vederea îmbunătăţirii lor. Prezentul demers, prin modificările propuse, vizează, mai degrabă, unele condiţii ideale în viaţa unui stat, îmbinând protejarea intereselor cetăţeanului cu diminuarea şi controlul prerogativelor autorităţilor statului. Astfel de prevederi însă, nu pot fi implantate în realităţile interne, unionale şi internaţionale.”
Notă IR: Începe spectacolul instructiv. Juriştii din CL spun iniţiatorilor din MCC şi poporului chemat să-i susţină că statul cu adevărat controlat de cetăţeni (democraţia reală) e o utopie, sau un lucru pe care „realităţile interne, unionale [!?] şi internaţionale” nu-l pot tolera…  Trecînd peste gravitatea acestei profesii de credinţă a constituţionaliştilor de serviciu, să remarcăm că ei îşi permit să cenzureze orientarea civică a constituţiei, în loc să se rezume la consideraţiile tehnice pentru care au mandat. Nimeni nu are dreptul să impună cetăţenilor ce fel de stat trebuie să vrea- asta e treaba fiecărui om liber, căruia i se propune convenţia socială. Nici atîta lucru nu simt/ştiu/respectă „specialiştii” din CL?

„4.       Este, de asemenea, de relevat faptul că o Constituţie reprezintă baza întregului sistem juridic al unui stat şi trebuie să aibă un caracter vizionar pentru a răspunde cerinţelor şi necesităţilor actuale şi viitoare care apar în evoluţia unui stat, ea reflectând stadiul dezvoltării şi modernizării   societăţii.   Prin  Constituţie  sunt  reflectate  interesele tuturor cetăţenilor unui stat, imprimându-i astfel, o valoare supremă ce determină respectul de care trebuie să se bucure Legea fundamentală.  În Constituţia unui stat democratic sunt consacrate principiile vieţii economice, sociale, politice şi juridice, care îşi au corespondent în valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără.

Ca atare, Constituţia unei ţări reglementează aspectele cele mai importante şi generale ale ordinii juridice ale societăţii, principiile şi liniile directoare, formulate într-un limbaj concis, sobru, accesibil şi previzibil, fără detalierea unor aspecte care să încarce inutil normele constituţionale, aspecte ce vor fi reglementate în detaliu în legislaţia subsecventă. In acest context, precizăm că unele articole nou introduse cuprind 13, 20, 25 de alineate, ceea ce contravine normelor de tehnică legislativă, iar conţinutul acestora nici nu ar putea fi cuprins în Legea fundamentală a unui stat.

Constituţia este principalul izvor de drept al unui stat, fiind clasată mai presus de toate celelalte izvoare de drept. Legile, ca acte juridice ale Parlamentului, sunt elaborate în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei, fiind adoptate cu respectarea normelor fundamentale.

Poziţia supraordonată a Constituţiei presupune că aceasta reglementează relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, stabilind principiile fundamentale pentru întregul drept, ramurile dreptului dezvoltând aceste dispoziţii de principiu. Se constată însă, că prezentul proiect de revizuire încearcă să reglementeze unele situaţii care nu ar trebui să se regăsească într-o constituţie, ci în acte subsecvente, de natura legii.”

Notă IR: O nouă mărturisire de (rea) credinţă, tipică „legislativilor” români. Nu cumva să fie redactată Constituţia suficient de concret/precis, încît să nu se mai poată emite legi care îi contrazic „spiritul vizionar” (la  rîndul lor formulate suficient de vag, pentru ca, pe teren, privilegiaţii puterii să aibă mîna cît mai liberă). Cetăţenii să nu poată arăta simplu, prin raportare la un text precis, că o lege nu e constituţională; acest privilegiu fiind rezervat Curţii Constituţionale, un for de arbitraj magic, putere ocultă în stat. Reproşul CL ar fi putut fi de fapt invers: că sînt articole insuficient de detaliate, ceea ce introduce o lipsă de omogenitate. Dar şi aşa ar însemna că din nou, juriştii spun poporului ce Constituţie poate să susţină. Dacă românii vor o redactare extinsă, sau chiar una neomogenă, cine are dreptul să-i cenzureze, cu pretenţii „tehnice”? Aici e o chei a deturnării moderne a democraţiei: ce are voie să vrea cel de jos, se fixează „temeinic”…. de sus.

„5. Sub aspectul condiţiilor de elaborare şi redactare a unui act normativ, prezentul proiect nu este redactat într-un limbaj juridic specific normativ, concis, clar, sobru şi precis, care să excludă orice echivoc (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1018/2010). Astfel, se formulează unele ipoteze juridice care, pe lângă caracterul permisiv, nerecomandat, creează şi situaţii nedorite. Este cazul dispoziţiilor art.41 alin.(l.l), conform cărora „statul este obligat… să ofere locuri de muncă pentru toţi cetăţenii apţi de muncă şi care doresc să muncească.” sau de art.42 alin.(2), conform căruia „munca forţată, prestată în condiţii acceptabile biologic sau moral, este permisă …” .

De asemenea, semnalăm că în proiect nu este utilizată o terminologie unitară, în conformitate cu prevederile Legii nr.24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind utilizate concomitent noţiunile de autoritate legislativă, Parlament, Camera Reprezentanţilor.

De asemenea, constatăm şi reglementarea unor instituţii care, în mod normal, nu trebuie prevăzute în Legea fundamentală, cum ar fi dispoziţiile privind Fondurile naţionale sau cele privind regimul monopolului de stat, rezervele internaţionale, protejarea concurenţei, protecţia consumatorilor, propuse la pct. 161-167,170-173.”

Notă IR: Nu era rău dacă erau semnalate meticulos erorile, ambiguităţile şi inconsecvenţele din textul MCC, inevitabile într-o intreprindere de asemenea complexitate. Aici este însă criticată imprecizia textului MCC într-un mod… imprecis, cu exemplificări puţine şi neconvingătoare. Nu se înţelege ce se reproşeză al. 1.1 din art 4.1 ca „situaţie nedorită”- că ar avea de muncă toată lumea, că statul ar avea obligaţii sau că se promite ceva irealizabil? Dacă în redactarea Constituţiei (mama legilor) poporul trebuie să se supună unor supralegi stilistice, ceva nu e în regulă. Trebuie recunoscut poate, în teoria statului şi dreptului, că deasupra/dedesubtul Constituţiei mai este un strat- cel al  limbajului etalon, partajat de comunitate? Cine îl are în putere? Unde sînd definiţi termenii Marelui Contract? În fine, se revine aici la iritarea reprobabilă faţă de garanţiile Constituţionale, oferite prin concretizarea unor mecanisme de protecţie a intereselor cetăţenilor, pentru a nu lăsa loc implementărilor ticăloase.

„6. Revizuirea Constituţiei este un proces firesc în contextul modificării continue a realităţilor vieţii sociale, însă aceasta nu poate fi realizată decât cu respectarea limitelor formale şi materiale prevăzute de Legea fundamentală. Aşa cum s-a precizat în doctrină, limitarea puterii constituante derivate de către cea originară „permite, în primul rând, o mai mare stabilitate a Constituţiei, iar, în al doilea rând, reprezintă încă o dovadă a faptului că prin legea fundamentală sunt consfinţite valorile esenţiale ale unei societăţi, unele dintre acestea fiind atât de importante încât limitează în acţiunea sa chiar puterea constituantă derivată”2. în acest context, este de subliniat că limitele materiale ale revizuirii se impun indiferent care dintre subiectele de drept prevăzute de art.150 din Constituţie ar fi iniţiatorul acesteia. Din acest punct de vedere, se remarcă, în primul rând, că prezentul proiect cuprinde o modificare a însăşi dispoziţiei din cuprinsul art.152 alin.(l) din Constituţie, prin care sunt stabilite limitele materiale ale revizuirii Constituţiei. Astfel, este eliminată interdicţia revizuirii prevederilor privind forma republicană de guvernământ, norma fiind corelată, de altfel, cu prevederea, în cuprinsul art.l alin.(2) din proiecta posibilităţii modificării, prin referendum naţional, a formei de guvernământ. O astfel de soluţie legislativă este însă inacceptabilă, întrucât excede limitelor stabilite de legiuitorul constituant originar. Avem în vedere că, aşa cum s-a subliniat în doctrină, este de domeniul evidenţei „că o constituţie nu este doar o regulă fundamentală, ci că ea se bazează pe o serie de principii intangibile, în absenţa cărora ea îşi pierde raţiunea de a fi”3. Astfel, nici modificarea normei care stabileşte limitele revizuirii, şi nici modificarea normelor care reglementează valorile stabilite de aceasta drept intangibile, nu pot fi acceptate, întrucât o astfel de soluţie legislativă ar fi contrară scopului iniţial al reglementării, constituind deci un abuz de drept. Menţionăm  că schimbarea fundamentală a principiilor care stau la baza ordinii constituţionale actuale nu este imposibilă, dacă voinţa populară o impune, însă o astfel de modificare nu poate fi realizată pe calea unei revizuiri a Constituţiei, ci doar pe calea înlocuirii acesteia în întregime.

Pe lângă soluţiile legislative deja analizate, proiectul supus avizării cuprinde o serie întreagă de dispoziţii prin care se depăşesc limitele revizuirii Constituţiei, după cum urmează:

Notă IR: Constituţia din mintea juriştilor CL poate fi doar cîrpită de jos în sus, în limite stabilite la naşterea ei , în măsura în care o permite puterea, care face ce vrea- de sus în jos (aşa cum s-a văzut cu ocazia intrării în UE, cînd s-a putut renunţa chiar la independenţă, fără mofturi legate de limitările plajei de revizuire). Este interzis a modifica popular orientarea stabilită iniţial de meşteşugarii fesenişti, ca nu cumva poporul să vrea altceva decît a fost programat să trăiască. Observînd că a devenit prea vizibilă dictatura, prea evident faptul că populaţia nu are o cale de a schimba din temelii cadrul juridic nedorit, juriştii CL conced poporului dreptul la o Constituţie nouă- dacă nu ajunge o revizuire. Dar cum poate face poporul asta? Nici un cuvînt în Constituţie, şi nici în acea sursă tenebroasă (exterioră piramidei legislative legitimate popular) denumită cu tact parşiv :”doctrină”. Putem şti de unde vine doctrina răsturnării Constituţiei, dacă nu există un sediu legal?

„6.1.    Norma propusă la art.I pct.2 pentru art.l alin.(5), potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea „sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului” aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art.l52 alin.(2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse Judecăţii populare”. In plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează, până la eliminare, principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel, o simplă declaraţie de intenţii.”

Notă IR: Eu fiind sursa inovaţiilor de acest gen în textul MCC, voi explica ce nu vor juriştii CL să înţeleagă, ce acoperă ei cu morgă teoretică- pentru a nu se crede că ne aflăm într-un impas banal. Există două viziuni contrapuse: dreptul domină (determină, acoperă) realitatea sau realitatea domină (determină, acoperă) dreptul. „Formaliştii” vor ca justiţia să constea în primul rînd în aplicarea legilor  (crima- este încălcarea codului formal, prins în norme) în timp ce „realiştii”- vor ca justiţia să facă în primul rînd dreptate (crima- este încălcarea codului moral, trăit în societate). Formaliştii ascund faptul că realitatea e mult prea complexă şi labilă pentru a fi acoperită de legi. Fac orice ca nimeni să nu-şi pună întrebarea: ce facem dacă legile sînt nocive, dacă ele sînt emise cu intenţii şi efecte constatabil criminale, de către instituţiile unui stat uzurpat de paraziţi? Pentru ei, ar fi un dezastru să se recunoască că prezumţia legitimităţii legii nu e absolută, că ea cade- dacă e dovedit contrariul. Asta, deşi istoria e plină de experienţe juridice criminale- ultimul episod de deturnare a  justiţiei fiind realizat de regimul genocidar comunist. Deci, ceea ce nu ar trebui să existe…. există din plin. Dar asta nu contează pentru formalist. El ne invită să ne uităm tragedia, pentru a nu observa că legalitatea lucrează de la lege în jos, indiferent ce s-a întîmplat de la lege în sus, acolo unde puterea are mînă liberă. În spatele acestor ciocniri teoretice se află interese. Pretinzînd legitimitatea absolută a legii, juriştii postcomunişti blochează condamnarea crimelor celor pe care i-au slujit, deci şi a lor – drept complici. De aceea nu vor să apară în constituţie primatul dreptăţii şi criminalizarea legiferării dovedit distructive. Dar nu au a impune unui popor liber ce viziune să adopte majoritar privind raportul dintre societate şi drept.

„6.2.    Norma propusă la art.I pct.12 pentru art.8 alin.(3), prin instituirea dreptului constituţional al partidelor politice de a urmări schimbarea   ordinii   de   drept   existente,   fie   chiar   şi   „pe   căi

democratice”, constituie o încălcare a limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât conferă partidelor politice îndreptăţirea de a iniţia sau de a susţine   inclusiv  modificări   ale  Legii   fundamentale.   Prin  aceste dispoziţii se aduc atingere valorilor fundamentale protejate de art.l52, valori care se înscriu, toate, în cuprinsul noţiunii de „ordine de drept existentă”.”

Notă IR: Deci forţele politice trebuie să vegheze încît să nu se schimbe nimic, care să perturbe patologia socio-politică care distruge România. Se spune măcar pe şleau aici că nu sînt acceptabile decît partidele care conservă sistemul putred, care nu fac decît să rotească actorii pe scena simulacrului democratic, în timp ce profitorii îşi exploatează victimele neperturbaţi. Pentru cine este „ordinea de drept existentă” o „valoare fundamentală”? Pentru paraziţii care profită de ea. Dar  dacă victimele sînt mai numeroase şi vor să-şi impună priorităţile?

  6.3.  La art.I pct.16, completarea art.13 cu norme prin care se instituie obligaţia utilizării exclusiv a limbii române în raporturile cu autorităţile publice, coroborată cu abrogarea art.120, potrivit art.I

pct.133, precum şi cu lipsa unei norme de excepţie în cuprinsul Titlului   referitor   la   autorităţile   locale   (art.I   pct.158),   elimină posibilitatea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere semnificativă, prevăzută în prezent de art.120 alin.(2). întrucât această posibilitate reprezintă o garanţie a dreptului la identitate consacrat de art.6 din Constituţie, suprimarea acesteia încalcă limitele revizuirii, potrivit dispoziţiilor art.152 alin.(2). În plus, dispoziţia propusă pentru art.13 alin.(2), referitoare la dezbaterile publice în limba română la toate nivelurile administraţiei publice, nu poate fi acceptată şi pentru că este în contradicţie cu obligaţiile asumate de România prin ratificarea, prin Legea nr.33/1995, a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin Legea nr.282/2007, a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992.

În conformitate cu prevederile Cartei, la nivel constituţional se regăsesc în prezent norme care asigură posibilitatea folosirii limbii minorităţilor naţionale în învăţământ, justiţie, autorităţile administraţiei publice locale. Şi actualul proiect menţine, de altfel, unele dintre aceste soluţii legislative, cum ar fi, dispoziţiile art.32 alin.(3) din Legea fundamentală, astfel cum sunt propuse la art.I pct.32, potrivit cărora dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. In acest context, amintim şi dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice, care este consacrat de art.128 alin.(2) din Legea fundamentală, astfel cum este propus la art.I pct.142.”

Notă IR: Discutabil. Grija pentru protejarea minorităţilor de tirania majoritară ar trebui să  intervină şi la nivelul celei mai mici minorităţi: individul- care nu trebuie să cadă nejustificat sub dominaţia unui grup, pierzîndu-şi libertatea, dacă prin ea nu face rău altora. Impunerea de sus a unei norme de protecţie nedorite de majoritate anulează însă democraţia şi nu se poate spune care este suprafaţa pe care e legitimă supunerea cuiva la o voinţă colectivă. Dacă se reglementeză, prin Constituţie, relaţiile  pe toată suprafaţa României, pare firesc să garantezi unui cetăţean că poate folosi limba română în faţa administraţiei, oriunde s-ar afla. Căci şi etnicul român are drepturi cetăţeneşti, care nu trebuie dimunate- deci se poate invoca art 152 al2. şi în direcţie inversă. Cînd urci plapuma spre unii, o tragi de pe alţii.  Minoritarii se pot mulţumi să-şi vorbească limba între ei? Altfel va trebui să vorbim mandarin la primăria unui sat în care se aşează mulţi chinezi….

„6.4. La art.I pct.19, referitor la textul propus pentru art.I6 alin.(3), relevăm că eliminarea, din cuprinsul textului actual, a tezei a doua, care prevede, în prezent, drept garanţie a egalităţii în drepturi, obligaţia st ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, reprezintă o suprimare a garanţiei principiului egalităţii în atului român de a garanta egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru drepturi, depăşind astfel limitele revizuirii Constituţiei. Totodată, prin norma propusă pentru alin.(5) se instituie, în fapt, suprimarea definitivă a dreptului unor categorii de persoane de a ocupa funcţii publice. Observaţia este valabilă şi pentru art.37 alin.(l), astfel cum este propus la pct.37, în care trimiterea făcută la art.I6 alin.(5) are ca efect suprimarea unui drept fundamental, încălcându-se astfel limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2).”

Notă IR: Aici dăm peste carenţele de logică produse de educaţia juridică de la noi. Comentatorii CL nu înţeleg  că formularea „fără privilegii şi fără discriminări” de la al.1 apară şi egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi, dar interzice şi alte inechităţi (a tinerilor faţă de bătrîni etc.) Deci este un progres în materie de concizie/eficacitate. Cît priveşte dreptul infractorilor politici de a fi repuşi în poziţii de conducere, pentru a putea recidiva, să lăsăm cetăţenii să decidă dacă îl consideră legitim (aşa cum suţin juriştii CL) sau nefiresc şi nefast pentru societate.

” 6.5.            Normele   din   cuprinsul   art.20,   referitoare   la   efectele tratatelor   internaţionale   privind   drepturile   omului,   propuse   spre abrogare la art.1 pct.22, reprezintă garanţii ale tuturor drepturilor şi libertăţile   cetăţenilor   consfinţite   prin   Constituţie,    astfel   încât eliminarea lor reprezintă o încălcare evidentă a limitelor revizuirii Legii fundamentale prevăzute de art.152 alin.(2).”
Notă IR: Nu e vorba de eliminare ci de cuprindere in alt articol (11). Dar dacă tot vorbim de garanţii, nu ar fi cazul ca şi dreptul de a trăi într-o ţară independentă şi nu aservită imperiilor- să fie respectat?

„6.6.    La art.I pct.26, norma propusă pentru art.24 alin.(2),coroborată    cu    includerea    avocaturii    în    Cap.III    Autoritatea judecătorească,  propusă în  cuprinsul  art.I  pct.148,   are  ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului la apărare, respectiv aceea ca persoana să poată fi asistată de un avocat ales. Avem în vedere faptul că, spre deosebire de formularea actuală, din redactarea art.24 alin.(2) lipseşte referirea la „avocatul ales”, iar potrivit art.I32.1  alin.(4), „cererile de asistenţă adresate de părţile în proces barourilor sunt repartizate avocaţilor prin tragere la sorţi, organizată conform legii”, întrucât are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului la apărare, soluţia legislativă propusă prin proiect depăşeşte limitele revizuirii şi nu poate fi acceptată. „

Notă IR: Se doreşte garantarea dreptului real la apărare? Atunci trebuie în primul rînd interzisă obligarea părţii la folosirea unui avocat, care nu are aceleaşi interese cu clientul, ba chiar, în cazul asistenţei remunerate, are interese contrare (să lungească procesul, să menajeze instanţa etc). Şi pentru ca partea să se poată apară singură, eficace, trebuie impusă , prin constituţie, o legislaţie accesibilă, pe care fiecare să o poată înţelege şi urmări (din moment ce este presupusă cunoscută, de fiecare cetăţean). Pentru echitate juridică, trebuie ca săracii să nu fie dezavantajaţi- la nivelul avocaţilor abordabili. Toate acestea sînt realizate mai bine în propunerea MCC, faţă de forma actuală. Dar cum să recunoască juriştii sistemului că avocaţii cumpărabili deturnează justiţia? E şah la casta lor parazitară.

„6.7.    Art.44 alin.(6), astfel cum este propus la art.1 pct.46, prevede că stabilirea despăgubirilor în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau al utilizării subsolului proprietăţilor imobiliare

pentru lucrări de interes general se face „potrivit legii”. Reglementarea propusă înlocuieşte astfel, prevederea în vigoare potrivit căreia, în aceste   situaţii,   despăgubirile   se   stabilesc   de   comun   acord   cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Această dispoziţie reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate, care nu poate fi suprimată prin revizuirea Constituţiei. Avem în vedere faptul că, în lipsa oricăror alte limite constituţionale, „legea” la care face referire textul propus prin proiect poate  stabili  orice  fel  de  criterii  de despăgubire, inclusiv unele mai puţin avantajoase pentru proprietar.”

Notă IR: Culmea ipocriziei, din partea unui corp juridic care a fost folosit pentru dezmoştenirea proprietarilor adevăraţi (în favoarea unor „băieţi deştepţi”) lăsînd retrocedările (botezate şiret „reconstituiri”)- la cheremul Comisiilor, instanţelor şi ANRP!  După două decenii de hărţuire, victime ale unor primari şi judecători fără scrupule, proprietarii rămaşi fără imobile (ajunse la cine trebuie) s-au văzut în final „compensaţi” cu „puncte”, pe baza unor „grile a notarilor”- care cuprind valori fără nici o legătură cu piaţa. Dacă actuala Constituţie oferă garanţii că asta nu se poate întîmpla, cum de s-a întîmplat? Unde erau juriştii CL în 2013, cînd s-a dat noua „lege” a reparaţiilor? Dar atunci cînd FSN a expropiat CAP-urile, pentru a le putea distribui mafiot terenurile, prin legea 18/91? Dar atunci cînd a privatizat şi vîndut pe nimic, terenurile  chiabureşti trecute de comunişti abuziv în administrarea unor intreprinderi? Dar atunci cînd a expropiat avuţia colectivă, prin legea 15/1990?

„6.5.    Cu privire la alin.(8) al art.44, astfel cum este propus la art.1  pct.46,  care  are  ca finalitate  eliminarea  din  Constituţie  a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma

s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra  căruia  Curtea  Constituţională  s-a  pronunţat prin  Decizia nr.799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei.  în absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a Ii-a, nr.29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art.152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8) din Constituţie, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin. (2) din Constituţie

Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr.453 din 16 aprilie 2008 şi anume că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter, în măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, nici norma propusă pentru art.44 alin.(9) nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă sarcina probei în raport cu reglementarea actuală, impunând persoanelor să probeze „caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”. O astfel de soluţie legislativă constituie, la rândul ei, o suprimare a garanţiei dreptului de proprietate prevăzută în prezent de art.44 alin.(8) din Constituţie, care impune dovedirea caracterului ilicit al dobândirii bunurilor celui care invocă acest caracter.”

Notă IR: Să garantăm dreptul de proprietate indiferent cum a fost dobîndită? Să obligăm la probe pe cel care bănuie că palatele apărute din senin, latifundiile care se întind fulgerător, conturile care explodează, traiul mult deasupra veniturilor fireşti- ascund acţiuni ilicite? Un turnesol care revelează rolul corpului juridic criminalizat: să protejeze interesele jefuitorilor, „dreptul ” lor de a rămîne cu prada. Complicii legislativi ne împiedică să modificăm Constituţia, protecţia infractorilor operînd în numele dreptului de a fura şi înşela, care nu trebuie restrîns… Un om corect nu are nimic de pierdut dacă, în interesul însănătoşirii societăţii, trebuie să arate cum a produs minunea înmiirii averii. Este lamentabilă teza că proprietarul îmbogăţit fulgerător (în timp ce bugetul e sifonat, resursele sînt înstrăinate, intreprinderile sînt date,  majoritatea românilor sînt lăsaţi la piele) s-ar simţi „stresat”, dacă ar trebui să se justifice. A aplica prezumţia de achiziţie cinstită într-un loc ca România în tranziţie, înseamnă să răstorni sensul ideii de prezumţie, sau te faci că ai picat din lună. Cum de în alte ţări, în care corupţia şi „ingineriile” criminale sînt incomparabil mai puţin devastatoare, juriştii nu consideră că a dovedi modul de formare a proprietăţii ar înseamna o ştirbire a ei?

„6.9. La art.I pct.75, norma propusă pentru art.72 instituie răspunderea parlamentarilor prin eliminarea celor două forme actuale ale imunităţii parlamentare. Din acest punct de vedere trebuie subliniat că, analizând o dispoziţie similară din cuprinsul unui proiect de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională a subliniat, în Decizia nr.799/2011, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin.(l) al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de neviolabilitate, ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste.

Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, fiind general admis faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, fiind admis, de regulă, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 15 7), Spaniei (art. 71) ]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83) J. Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. în activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri  ce  s-ar  comite   împotriva persoanei  sale, fiindu-i  astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.

Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. In ceea ce priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.

Pe cale de consecinţă, norma propusă pentru art.72 la art.I pct.75 depăşeşte limitele revizuirii prevăzute de art.I52 din Constituţie şi nu poate fi acceptată.”

Notă IR: Cîtă strădanie pentru a apăra uzurpatorii democraţiei, de pedepse pentru încălcarea mandatului de reprezentare!  Cine fură un ou , sparge un cap, jigneşte un seamăn – trebuie pedepsit, nu poate invoca „libertatea individuală fundamentală”. Dar ai dreptul la înaltă protecţie cînd distrugi o naţie,  încălcînd contractul prin care ai fost trimis în parlament,  votînd invers decît te-ai angajat, jefuind cetăţenii în folosul celor care te plătesc să-ţi trădezi alegătorii.    Avem parte de trimiteri la istorie şi la legislaţia din alte ţări- ca să ne convingem că singura pedeapsă pentru crima politică, cea mai distrugătoare, este să fie votaţi alţi infractori – tot imuni, la viitoarele alegeri.  Şi dacă nu mai vrem să continuăm această tradiţie sisifică, ci vrem să ne apărăm de cei care-şi iau libertatea înşelăciunii parlamentare?  Ar fi mai puţini amatori la preluarea cîrmei , din cauza răspunderii mari… Ar fi rău dacă s-ar implica în posturi de răspundere numai cei care cred că vor face faţă cinstit?

„6.10.  La art.96 alin.(7), astfel cum este propus la art.I pct.102, dispoziţia referitoare la organizarea unui referendum pentru demiterea Preşedintelui României în cazul în care înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie hotărăşte condamnarea pentru trădare a acestuia, precum şi cea referitoare la demiterea din funcţie a judecătorilor de la înalta Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  care  au  votat pentru  condamnarea

Preşedintelui în cazul în care „poporul, prin referendum, respinge propunerea de demitere a Preşedintelui” aduc atingere independenţei justiţiei. Supunerea unei decizii a instanţelor de judecată unui „control popular” exercitat prin referendum înfrânge orice regulă a statului de drept făcând inutilă, astfel, recurgerea la justiţie.Întrucât independenţa justiţiei reprezintă, potrivit art.I52 din Constituţie, o valoare care nu poate fi afectată prin revizuire, soluţia legislativă propusă prin proiect nu poate fi acceptată.”

Notă IR: Câţiva judecători nu pot impune unui popor să nu se considere trădat. Teoretic, poporul este deasupra tuturor puterilor în stat, deci ele nu sînt autonome faţă de el. „Independenţa” justiţiei nu înseamnă dreptul ei de a distruge societatea. Anticorpii juridici deveniţi nocivi sînt un pericol extrem pentru sănătatea cetăţii. Dacă un grup de uzurpatori se cocoaţă în fruntea justiţiei, cineva trebuie să o poată elibera/curăţa. De ce ar fi inamovibilitatea furnizorilor de servicii juridice o valoare nerevizuibilă? Trebuie să reaşezăm justiţia (reabilitată, curăţată de actuala ei putreziciune) într-o postură care să permită renaşterea societăţii româneşti, punînd-o sub control public, încît să nu mai putem fi loviţi prin ea, în numele independenţei ei.

„6.11.            Modificarea raportului dintre Guvern şi Parlament, prin prevederea, în cuprinsul art.102 alin.(2), astfel cum este propus la art.I   pct.110,   a   subordonării   Guvernului   faţă   de   Preşedintele României  care îi încredinţează mandatul,  şi prin prevederea, în cuprinsul art.103 alin.(l), propus la pct.lll, a numirii membrilor Guvernului de către Preşedintele României, Guvernul răspunzând numai în faţa acestuia (art.109 alin.(l), propus la pct.115) poate fi interpretată ca semnificând situaţia caracterizată de doctrină drept „falsă revizuire sau fraudă constituţională”5,   adică „o modificare a regimului politic consacrat în texul iniţial al Constituţiei fără a se schimba în mod corespunzător şi cadrul constituţional”. În sistemul constituţional actual este „instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist”, potrivit căruia „puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern”7. Prin normele propuse însă, concepţia legiuitorului constituant este radical modificată, Preşedintele României conducând „Autoritatea Executivă a statului român” şi răspunzând „în faţa poporului pentru buna funcţionare a Guvernului şi a tuturor instituţiilor publice care compun Autoritatea Executivă a statului”, astfel cum prevede art.80 alin.(l) şi (3), propus la art.I pct.86. Prin urmare, o astfel de modificare a raportului dintre autorităţile publice generează modificări esenţiale în cadrul regimului politic actual consacrat de Constituţie, putând fi interpretată ca încălcând limitele revizuirii.”

Notă IR: Ni se reaminteşte că putem schimba totul, doar dacă nu modificăm mai nimic…  Nici măcar la raportul dintre Preşedinte şi puterea executivă nu se poate umbla. Acuzaţia de „fraudă constituţională” nu se referă la folosirea Constituţiei în scop antisocial ci la tentativa de modificare a regimului politic! Se pare că asta s-ar putea totuşi face, dacă  schimbăm „în mod corespunzător şi cadrul constituţional”.   Dar nu revizuind Constituţia. Atunci cum? Mister total. Să nu uităm că nici partidele nu au voie să aibă astfel de scopuri. Sîntem instigaţi la revoluţie?

„6.12. Referitor la norma propusă la art.I pct.115, pentru art.109 alin.(2), potrivit căreia răspunderea penală a membrilor Guvernului urmează a fi stabilită prin lege, precizăm că, soluţia legislativă similară, propusă într-un alt proiect de revizuire, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr.799/2011 a Curţii Constituţionale. Astfel, Curtea a reţinut că actuala consacrare constituţională a dreptului Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor constituie, din perspectiva membrilor Guvernului, o garanţie constituţională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art.109 alin. (2) din Constituţie instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului său la apărare. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată, împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art.I 52 alin.(l) din Constituţie.”

Notă IR: Deci nici membrii Guvernului nu trebuie să răspundă… Şi ei merită protejaţi de tirania cetăţenilor… Au încercat recent fără tact să se auto-scutească de orice pedeapsă pentru abuz de putere şi a ieşit-totuşi- scandal.  Cei din MCC vor să apere cetăţeanul de cei cocoţaţi la putere, să le micşoreze acestora libertatea de a domina/profita? CL vegheză ca să nu fie ştirbite privilegiile uzurpatorilor statului. Scapă cine poate din aşa societate, în funcţie de cît e de decurcăreţ.

„6.13.            Redactarea normei din cuprinsul art.118.1 alin.(3), astfel cum este propus la art.I pct.128, ar putea fi interpretată în sensul că, în cazul cetăţenilor care încalcă legile ţării, ar fi justificată încălcareavdrepturilor şi libertăţilor fundamentale. O astfel de soluţie legislativă nu poate fi acceptată, întrucât nici o împrejurare nu poate justifica încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci doar, eventual, restrângerea exerciţiului acestora, în condiţiile art.53 din Constituţie, rămas    nemodifîcat.    Precizăm    că,    potrivit    acestei    norme, restrângerea (nu încălcarea) exerciţiului drepturilor sau al libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, dacă este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi dacă nu aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. întrucât aceste elemente  constituie  garanţii  ale tuturor  drepturilor  şi  libertăţilor fundamentale,   prevederea,   în   legea   de   revizuire,   a  posibilităţii încălcării acestora este inacceptabilă în raport cu dispoziţiile art.I52 alin.(3) din Legea fundamentală.”

Notă IR: Este drept că exprimarea „Măsurile luate pentru apărarea siguranţei naţionale nu pot justifica încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor care nu încalcă legile ţării” e nereuşită, dînd ocazia unei critici de pe simulate poziţii libertare.  Sensul demersului MCC se vedea însă clar din restul paragrafului : „Este intezis să se execute foc sau alte acţini de molestare fizică sau de intimidare asupra manifestanţilor paşnici”– o prevedere concretă, pe care experţii CL o trec cu vederea. Ipocrizia lor e acoperită cu fineţe terminologică formată în timp (reprimarea e corectă dacă înseamnă „restrîngere”- nu încălcare şi dacă e „proporţională”…)

„6.14.  La art.I pct.139, referitor la textul propus pentru art.125 alin.(l), întrucât inamovibilitatea judecătorilor constituie o garanţie a realizării principiului independenţei justiţiei, eliminarea normei cu privire la acest aspect nu poate fi acceptată, întrucât depăşeşte limitele revizuirii   Constituţiei   consacrate   de   art.I52   alin.(2)   din  Legea fundamentală.”

Notă IR: Orice schimbare poate fi respinsă prin această schemă: ea ar aduce atingere la un mecanism care constituie o garanţie pentru apărarea unui drept (inventat) al cuiva, deci nu poate fi acceptată, datorită art.152. Arbitrar fiind şi principiul şi aplicarea lui- în folosul celor care încalcă drepturile reale ale altora, folosind ocazia dată de un mandat public. De ce independenţa justiţiei ar garanta apărarea dreptăţii, un drept fundamental al cetăţenilor? Şi cum să fie independenţi nişte salariaţi ai statului, cărora li se stabilesc salarii regeşti şi pensii speciale, şi li se cere în schimb să nu acorde reparaţii mari în litigiile contra statului. Şi cum să nu fie beneficiarii respectivelor privilegii de castă îngăduitori cu parlamentarii care le aprobă (condamnaţi metodic…. „cu supendare”)? De ce ar fi „inamovibili” judecătorii care strîmbă dreptul?

„6.15.  Norma propusă la art.I pct.146 pentru art.131 alin.(l), prin eliminarea referirii la apărarea, de către Procuratură (actualul Minister  Public),   a  drepturilor  şi  libertăţilor  cetăţenilor,  încalcă

limitele  revizuirii,  prin  suprimarea unei  garanţii  a drepturilor  şi libertăţilor. „

Notă IR: La ce a folosit „norma” asta, ne-intărită de prevederi concrete, care să o impună, dinspre Constituţie? Au apărat procurorii cetăţenii- sau pe cei care şi-au bătut joc de drepturile şi interesele lor? I-a obligat norma găunoasă să se autosesizeze, demarînd anchetele care se impuneau, în faţa valului gigantic de fărădelegi şi crime cu care ne-a pus pe butuci „tranziţia”? Sau să se îndrepte în regres către prepuşii care au abuzat,  producînd pierderi statului comitent? I-a oprit ceva de la a tergiversa anchetele pînă la depăşirea termenelor de prescriere?  Ca să fie suprimate, garanţiile ar fi trebuit să existe.

„7. Din analiza proiectului, sub aspectul respectării limitelor revizuirii Constituţiei, reiese că cele mai importante dispoziţii ale acestuia se situează dincolo de „hotarul” stabilit prin prevederile art.I52 din Legea fundamentală. întrucât readucerea respectivelor dispoziţii între limitele statornicite prin Constituţie nu este posibilă tară a afecta concepţia generală a proiectului, rezultă că acesta nu poate fi promovat în forma propusă.

Cu toate acestea, precizăm că, şi în situaţia în care s-ar avea în vedere reformularea proiectului în scopul respectării limitelor revizuirii, există suficient de multe dispoziţii care, fără a depăşi aceste limite, nu pot fi promovate în forma propusă, fie pentru că instituie soluţii legislative inacceptabile sub aspectul respectării principiilor pe care se fundamentează statul de drept, fie pentru că nu se corelează cu reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, fie pentru că excede cadrul reglementării fundamentale, învestite cu forţă juridică superioară, cuprinzând norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii fundamentale, astfel cum se va reliefa în cele ce urmează.”

Notă IR: Pentru a reitera inadmisibilitatea unei adevărate schimbări, sînt puse pe tapet principii „pe care se fundamentează statul de drept” care aterizează de undeva, de deasupra Constituţiei.  Acolo, tratatele internaţionale sînt plasate deasupra voinţei reale a poporului român. În acele cercuri misterioase deranjează reglementarea Constituţională a unor mecanisme concrete de garantare a principiilor, „investite cu forţă juridică superioară”….

„8.       Cu privire la textul propus la art.I pct.2 pentru art.l alin.(4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului „autorităţilor statului”, aşa cum se prevede în proiect. în acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină , cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. In acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu „puterea de stat” (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).”

Notă IR: Obişnuita diversiune terminologică, pentru a se distrage atenţia de la fond. Să trecem peste încleştarea lingvistică: „puteri” versus „autorităţi” ca să observăm ce îi supără de fapt pe cerberii din CL: scoaterea puterilor subterane, care deturnează democraţia,  în lumina Constituţiei! În ciuda camuflajelor, se ştie cum lucreză puterea mediatică sau financiară. Dar ar fi grav pentru marii sforari ca ele să fie supuse unor norme constituţionale. Pentru a se evita demascarea, se face iar apel la tenebroasa „doctrină”. Ce-i aia, tovarăşi jurişti, o altă putere sau o altă autoritate? Ce e deasupra Constituţiei, şi ne guvernează din cer, fără legitimitate electorală ?

” 9.      Cu privire la art.I pct.7, precizăm că norma propusă pentru art.3.1. alin.(l) ridică problema succesiunii statelor din punct de vedere al dreptului internaţional, problemă care apare atunci când au loc modificări teritoriale care conduc la apariţia unor noi  state. „Mutaţiile pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere şi care dau naştere   unor   situaţii   calificate   în   dreptul   internaţional   drept „succesiune” „9, sunt: reunirea mai multor state într-un singur stat; dezmembrarea unui stat; separarea sau secesiunea şi transferul de teritorii. Statul succesor nu este un simplu moştenitor al drepturilor şi obligaţiilor statului predecesor. In prezent, în dreptul internaţional contemporan, succesiunea statelor este reglementată prin Convenţia referitoare la succesiunea statelor la tratate, adoptată la Viena în anul 1978 şi prin Convenţia referitoare la succesiunea statelor în ceea ce priveşte bunurile, arhivele şi datoriile, adoptată la Viena în anul 1983. Mai mult, Guvernul României a încheiat înţelegeri internaţionale referitoare la acest aspect, cum ar fi Protocolul dintre Guvernul României   şi   Guvernul   Republicii   Croaţia   privind succesiunea la acordurile încheiate între România şi Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, semnat la Bucureşti la 5 martie 2004, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.951/2004. Prin urmare, statul român nu poate fi continuatorul statului naţional şi unitar menţionat în text, aşa cum se propune prin proiect.

Având în vedere că alin.(2) prevede că „poporul român militează şi acţionează necontenit şi paşnic, pentru Reîntregirea Patriei (…) cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional”, precizăm că modalităţile de modificare a teritoriului admise de dreptul internaţional contemporan sunt următoarele10: modificările intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui11 sau unor state independente12; alăturarea la teritoriul unui alt stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state . Indiferent, însă, de modalitatea de dobândire sau de modificare a teritoriului, admisă de dreptul internaţional, aceasta trebuie să aibă ca fundament consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul în cauză14. In caz contrar, s-ar încălca cel puţin două dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional, şi anume: neamestecul în treburile interne ale altor state şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Prin urmare, referirea, în cuprinsul normei, la acţiunile poporului român pentru „Reîntregirea Patriei” vine în contradicţie cu principiile dreptului internaţional.”

Notă IR: Ciudată pledoarie- împotriva continuităţii noastre istorice. Peroraţie filozofică despre destinul existenţei compuse, care stîrneşte multe întrebări.  Cum se naşte statul care capătă dreptul să îndatoreze pe cei încă nenăscuţi? Ce-i oferă identitate, voinţa indivizilor care-l compun sau înţelegerile internaţionale (de masă verde, între diplomaţi care se fac că reprezintă populaţii) ? Cum ajung membrii unei convenţii sociale să fie obligaţi de acorduri făcute de nişte panglicari, în trecut? De ce nu am avea dreptul să anulăm înţelegerile care ne fac rău?  Învăţăm ceva de la SUA, care a invocat „odious debt” cînd a inhăţat California de la Mexic- şi a recidivat de curînd în Iraq? Sau aceste atitudini nu sînt şi pentru ţări satelit? Nu ai voie să vrei reunificarea, dacă nu eşti o Germanie? Pînă cînd trebuie să respectăm pactul Ribbentrop-Molotov? De unde au dedus juriştii CL că MCC nu doreşte consultarea basarabenilor, că îndemnă la o acţiune de forţă?  Dacă ne pretăm la interpretări, putem considera şi că a respinge „acţiunile poporului român pentru „Reîntregirea Patriei”, în numele ne-dreptului internaţional, înseamnă a nega democraţia şi a promova un statut de colonie.

„10.     Norma propusă la art.I pct.9 pentru art.5 alin.(1.3) se referă la „genocidul antiromânesc de după 1944″, fără ca această noţiune să fie  circumscrisă vreunei definiţii care  să facă posibilă stabilirea criteriilor pe baza cărora s-ar putea realiza constatarea „participării la genocid”.”

Notă IR: Remarca aceasta lămureşte poziţia politică a CL şi arată efectul evitării lustraţiei în justiţie. Instrumentele juridice ale genocidului comunist (împlinit de FSN-ul continuator), care nu ne permit de 24 de ani să deblocăm justiţia , se fac că încă nu înţeleg despre ce e vorba. Trebuia precizat că articolul se referă la indivizi care, după ce au participat la crima împotriva umanităţii care a secerat românii mai tare ca războiul mondial,  au emigrat (benevol) în ţări din care pot pretinde să revină, cu drepturi depline. Prudenţa MCC de a elimina articolele referitoare la genocid si la lustraţia aferentă se dovedeşte o greşeală. Trebuiau lăsate, ca să fie clar care sînt criteriile participării la genocid… Chiar dacă legislatorii şi juriştii complici s-ar fi simţit vizaţi.

„11.     La art.I pct.10, referitor la norma propusă pentru art.6  alin.(4) şi (5), precizăm că recensământul reprezintă o operaţiune statistică, astfel încât nu poate avea efect constitutiv de drepturi pentru anumite categorii de persoane, aşa cum se prevede în proiect.  „

Notă IR: Recensămîntul produce statistici pe baza unor declaraţii individuale. Dacă o persoană nu-şi asumă o etnie, printr-o declaraţie explicită, cum poate pretinde să-i fie respectată identitatea respectivă? Care ar fi mecanismul de evitare a etniilor declarate fictiv? Şi care ar fi acela prin care membrii comunităţii pot şti ce etnie au concetăţenii lor, astfel încît să poată observa dacă nu au obligaţii de fidelitate faţă de alte state, care intră eventual în conflict cu interesele ţării; sau dacă nu practică discriminare în favoarea unor co-etnici? De exemplu, poate vrem să ştim dacă incriminarea penală a antisemitismului a fost promovată de cercuri filosemite, pentru îngreunarea apărării intereselor economice româneşti. Sau dacă autonomia Ardealului e cerută de mulţi unguri. Căci democraţia românească nu poate promova decît interesele cetăţenilor români.

  1. La art.8 alin.(5), astfel cum este propus la art.I pct.12, calificarea partidelor drept „persoane juridice de drept privat” nu este corectă, în raport cu statutul constituţional al acestor entităţi. Aşa cum s-a precizat în doctrină15, „scopul asocierii în partide politice se delimitează de scopurile celorlalte asociaţii: scopurile partidelor politice sunt, pe de-o parte, formarea şi exprimarea opiniilor politice ale cetăţenilor, manifestarea libertăţii politice a acestora, conturarea şi consolidarea societăţii politice şi, pe de altă parte, obţinerea majorităţii sufragiilor cetăţenilor pentru cucerirea şi exercitarea puterii prin realizarea propriului program politic”.

Notă IR: Tot „în doctrină” se explica, pe stil vechi, de ce trebuie să ne supunem partidului-stat…. Eu mă abţin aici, pentru că am o altă poziţie faţă de partidele politice, cărora nu le-aş mai permite să adminstreze ţara, ci numai să incube soluţii şi specialişti, validaţi apoi direct de alegători. Sau, dacă li se oferă posibilităţi de acţiune mai mari ca ale altor asociaţii  civice, să le revină şi responsabilităţi specifice- cum ar fi garantarea -pecuniară- a contractelor electorale. Problema este însă: care o fi dorinţa majorităţii românilor (informaţi).

  1. La art.I pct.14, referitor la norma propusă pentru art.ll alin.(2) teza finală, semnalăm faptul că, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional este reglementată posibilitatea încheierii, de către stat, a unor tratate care pot fi, în totalitate sau în parte, declarate secrete, în măsura în care acestea cuprind informaţii clasificate. In acest sens, menţionăm şi faptul că, în prezent, România este parte la mai multe instrumente juridice internaţionale care au ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, dintre care amintim, cu titlu de exemplu: Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii  Slovace privind protecţia reciprocă a  informaţiilor,  a materialelor şi a documentelor secrete de stat, semnat la Bratislava la 3 septembrie 1999, ratificat prin Legea nr. 173/2000 şi Acordul între Statele Membre ale Uniunii Europene, reunite în cadrul Consiliului, privind  protecţia   informaţiilor   clasificate   schimbate   în   interesul Uniunii Europene, semnat la Bruxelles, la 25 mai 2011, ratificat prin Legea nr.64/2013. Menţinerea prevederii potrivit căreia tratatele nu pot  avea clauze  secrete,  ar conduce  la neîndeplinirea,  de  către România,   a  obligaţiilor  asumate  pe  plan  internaţional,   fiind  în contradicţie cu norma prevăzută la alin.(l) al aceluiaşi articol. Mai mult, art.I7 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, enumera informaţiile care intră în categoria informaţiilor secrete de stat, aici regăsindu-se, inclusiv, relaţiile şi activităţile externe ale statului român, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicităţii, precum şi informaţiile altor state sau organizaţii internaţionale, faţă de care, prin tratate ori înţelegeri internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţia de protecţie. 

Notă IR: Aceste consideraţiii sînt extrem de expresive, revelînd rolul aparatului juridic într-un stat uzurpat şi tehnicile vicioase de argumentaţie puse în slujba obiectivului antisocial (cum ar fi „justificarea”: sforăria trebuie să fie secretă…. pentru că e clasificată). Din nou legile (vechi) sînt puse deasupra Constituţiei (noi)- ca să nu devină evidentă lipsa de „sediu” valid a ideii aberante a contractelor secrete. Doi oameni pot păstra secretul privind o înţelegere contra unui al treilea. Dar între societăţi democratice astfel de situaţii nu sînt normale, căci, pentru ca „duşmanul” vizat să nu ştie ce se coace în taină, trebuie ca popoarele respective să nu afle ce s-a complotat în culise… în numele lor. Cum pot reprezentanţii cuiva să aibă secrete faţă de cel reprezentat? Sau recunoaştem că e vorba de pseudo-reprezentare, de simularea democraţiei în interesul unor forţe obscure (cum ar fi cele care ar apăra „interesele europene” faţă de cele ale unor naţiuni captive, fără ca adevărul să ajungă la urechile cetăţenilor europeni). Legitimăm făcături ca pactul Hitler-Stalin? Acceptarea clauzelor secrete în acorduri făcute în numele popoarelor ar trăda incoerenţă/inconsecvenţă în gîndire- dacă nu ar fi vorba de o eroare premeditată.

  1. La art.I pct.14, referitor la art.ll alin.(6), semnalăm că soluţia   legislativă  propusă   ar   implica   o   reanalizare   a   tuturor tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru a se stabili dacă prevederile acestora sunt sau nu sunt contrare intereselor naţionale, în raport cu noile dispoziţii constituţionale. O astfel de operaţiune juridică este imposibilă, atât din punct de vedere al principiilor dreptului intern (tratatele respective făcând deja parte din ordinea juridică naţională), cât şi din punct de vedere al regulilor dreptului internaţional. Astfel, chiar dacă s-ar accepta că o entitate (nedefinită în cuprinsul normei propuse), ar stabili că anumite tratate sunt „contrare intereselor naţionale”, supunerea lor „aprobării poporului, prin referendum naţional, iniţiat de cetăţeni, potrivit legii” ar fi imposibilă, întrucât respectivele tratate sunt deja în vigoare şi produc efecte. Singura modalitate prin care, eventual, ar putea fi supuse aprobării poporului aceste tratate ar fi prealabila lor denunţare, urmată de o nouă negociere, semnare şi aprobare a acestora, fapt care ar putea reprezenta, de fapt, o nerespectare de către România a obligaţiilor asumate pe plan internaţional.

Notă IR: Evident că despre denuţare sau renegociere este vorba, în cazul în care poporul doreşte să se scuture de jugul unei semnături nocive- produsă, deseori, prin falsă reprezentare. Numai aşa se poate rămîne în cadru democratic autentic. Cum să aibă trazacţiile făcute odinioară între cîţiva indivizi, prioritate faţă de voinţa actuală a unui întreg popor? Numai populaţia care poate denuţa un acord internaţional aservitor se auto-conduce cu adevărat. Altfel, avem colonialism, camuflat cu eufemisme.

  1. La art.I pct.20, semnalăm că norma propusă pentru art.17  alin.(2), referitoare la dubla cetăţenie, nu se încadrează tematic în obiectul de reglementare al articolului, respectiv „Cetăţenii români în străinătate”. Pe de altă parte, soluţia legislativă propusă este cel puţin discutabilă, având în vedere că impune cetăţeanului să decidă cu privire la sfera noţiunii de „interese ale României” şi „să aleagă cetăţenia care îi convine”.

Notă IR: Naţiuni ca SUA interzic dubla cetăţenie, pentru a evita conflictele de interese, datorate dublei fidelităţi. MCC a încercat un compromis, pornind de la constatarea că tranziţia criminală a produs o uriaşă diasporă. Românii rămaşi acasă trebuie să decidă dacă vor permite şi celor plecaţi, aflaţi sub influenţe diverse,  să le influenţeze viaţa, fără a participa direct la ea. Şi, mai general, dacă ţara lor mai are sau nu o delimitare geografică clară.

  1. La art.I pct.29, referitor la art.29 alin.(l), precizăm că teza finală  a normei,  prin  care  se  exclude  posibilitatea „penalizării” „delictelor de opinie” face imposibilă angajarea răspunderii civile în cazul exprimării unor afirmaţii calomnioase, fapt care nu poate fi acceptat.

Notă IR:  Un exerciţiu semantic rudimentar conduce la confuzie între „delictul de opinie” şi „calomnie”. Dacă pretind public că am informaţii certe despre un lucru dezonorant – poate că se pune problema agrersării păgubitoare a altuia (deşi, în cazul unui funcţionar public , poporul poate alege să nu pună stavile luptei anticorupţie). Dar dacă spun că bănui pe cineva de un lucru, impresia fiind bazată pe intuiţii şi raţionamente personale- nu au de ce exista restricţii. A interzice cuiva, de exemplu, să desteste pe altcineva, sau să afirme că îl consideră nociv, înseamnă a-i reduce libertatea de conştiinţă, în dauna contractului social.

  1. Norma propusă la art.1 pct.31 pentru art.31 alin.(2.1) este redactată   ambiguu,   formularea  putînd   fi   interpretată  în   sensul instituirii obligaţiei personalului salarizat din fonduri publice de a face publice toate achiziţiile realizate, soluţie legislativă excesivă, în mod evident.

Notă IR: Deşi tropotesc pe claviaturi, juriştii români (ca şi alte categorii de iubitori ai umbrei- politicienii, arhivarii etc) nu vor să ia notă de creşterea explozivă a capacităţii de gestiune informaţională, cu ajutorul tele-informaticii. Dar noi ştim că nu mai există un obstacol practic ca fişierele tăinuite prin birouri să fie scoase la lumină. E suficient să se elimine paravanele, ca „intranetul birocratic” să devină „internet democratic”.

18.La art.32 alin.(2), astfel cum este propus la art.I pct.32, semnalăm că eliminarea posibilităţii desfăşurării învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională şi în cadrul unităţilor de învăţământ de stat constituie o restrângere a dreptului la învăţătură, generatoare de discriminare  pentru  persoanele   care   nu   dispun   de  posibilităţile materiale de a urma cursurile unor „şcoli private”.

Notă IR: Aşa se vorbeşte…. limba internaţională a neocolonialismului. Dacă tot producem specialişti ieftini pentru alţii , de ce să ne mai încurcăm cu limba română? Să contribuie şi Vasile, prin buget, la plecarea din ţară a copiilor lui Gheorghe, şcoliţi special în acest scop. Pînă cînd vorbim toţi noua rusă.

  1. Norma propusă la art.I pct.33 pentru art.33 alin.(1.2), prin referirea la „degradarea conştiinţelor”, la „intoxicarea informaţională” şi la „supunerea la condiţii de viaţă degenerative” este lipsită de precizia şi claritatea cerute de stilul normativ.

Notă IR: Este justă pretenţia la claritate, dar sînt lucruri care nu pot fi spuse (sintetic) cu expresiile clasice (construcţii tipice ale limbajului de lemn). Cel căruia nu-i este clar ce înseamnă să degradezi conştiinţe, să intoxici informaţional şi să supui la condiţii de viată degenerative, de ce ar înţelege păsăreasca juridică ?  Cine şi pe ce baze stabileşte/impune populaţiei vocabularul utilizabil şi „stilul normativ”?  Nu cumva , aşa cum semnalează Orwell în „1984”, „Ministerul Adevărului” (constituţional) încearcă să împiedice înarmarea populaţiei cu concepte şi sintagme ce pot fi folosite eficace în războiul de sens?

  1. Referitor la art.34 alin.(l), astfel cum este propus la art.I pct.34, precizăm că statul nu poate garanta „dreptul la sănătate fizică şi mentală”, ci poate avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei, aşa cum se prevede în textul actual al art.34 alin.(l).In ceea ce priveşte referirea expresă la calitatea hranei, precizăm că aceasta nu este necesară, întrucât rezultă din prevederea, în alin.(2), a obligaţiei statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.Totodată, menţionăm că obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura „accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, apă curată şi aer curat” prevăzută în norma propusă pentru art.34 alin.(l.l) rezultă din dispoziţiile art.35, potrivit cărora statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. De altfel, precizăm că formularea propusă prin proiect este discriminatorie, întrucât textul se referă exclusiv la „cetăţeni”, în vreme ce prin art.35 alin.(l) dreptul la un mediu sănătos este recunoscut, aşa cum este şi firesc, „oricărei persoane” aflate pe teritoriul României, nu doar cetăţenilor români.

Notă IR: Este poate bine să precizezi că statul doar garantează că va apăra (activ) sănătatea fizică şi mintală, dar că nu poate şi garanta reuşita, în fiecare caz. Nu văd însă cu ce supără precizarea explicită a unor potecţii, care s-ar putea şi deduce. În ce priveşte garantarea constituţională a drepturilor vizitatorilor, eu văd temeiul lor moral, dar nu şi pe cel democratic- căci legitimitatea contractului social derivă din co-asumare. Cadrul de tratare a vizitatorilor ar trebui reglat prin prevederi aparte.

  1. Cu privire la art.34 alin.(5), astfel cum este propus la art.I pct.34,   precizăm   că,   odată   cu   aderarea  României   la  Uniunea Europeană,  politica în  domeniul comerţului  intră în  competenţa

exclusivă a Uniunii Europene. în acest sens, potrivit art.207 din Tratatul   privind   Funcţionarea   Uniunii   Europene,   „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună”. In cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se aplică prevederile art.207 şi 218 din acelaşi tratat. în consecinţă, interdicţia prevăzută în cuprinsul normei  de  la  alin.(5)   al  art.34   este  contrară  dreptului  Uniunii Europene.

Notă IR: Aşadar, dacă acolo, sus, se decide să consumăm toxinele agriculturii intensive şi să eliminăm alimentaţia naturală, va trebui să ne pliem…. Garantarea sănătăţii nu ne poate apăra şi de îmbolnăvirea prin UE…  Ni se pot impune şi reguli care să ducă la distrugerea unor ramuri ale economiei? Sau la favorizarea unor corporaţii străine, în căutare de piaţă de desfacere, faţă de întreprinzătorul român?  Ne amintim de vremea în care statul comunist sprijinea SOVROM sau fixa cote şi preţuri de achiziţie prin decret… Dacă prin „politică comercială comună” se înţelege dreptul statelor mari să impună condiţii comerciale ţărilor mici, prinse în plasa UE- trebuie ieşit din jug, sau trebuie aruncată Constituţia naţională la coş şi asumat rolul de provincie europeană, reglementată numai prin drept european. Ce să ne mai jucăm de-a democraţia, într-o cetate în care  ordinele vin din exteriorul zidurilor?

  1. La textul propus la art.1 pct.43 pentru art.41 alin.(2.1), sintagma „raporturi de muncă abuzive” este restrictivă, având în vedere că există persoane care îşi desfăşoară activitatea şi în temeiul altor modalităţi legale decât în temeiul unui raport de muncă, cum ar fi raporturile de serviciu, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Notă IR: Se poate completa, dacă se urmăreşte şi protecţia respectivei categorii. Dar nu este sigur că e vorba de o situaţie similară. Funcţionarii publici ar trebui să aibă drepturi şi obligaţii specifice. De regulă, birocraţii îşi asigură condiţii indecent de avantajoase, deturnînd maşinăria statului în favoarea lor. Au devenit stăpînii stăpînilor lor: cetăţenii pe care ar trebui să-i servească.

  1. Norma din cuprinsul art.42 alin.(2), astfel cum este propusă la art.I pct.44, prin care anumite activităţi sunt considerate „muncă forţată permisă”  nu  este  corelată cu  dispoziţiile  art.4 pct.3  din

Convenţia   Europeană    a    Drepturilor    Omului,    potrivit    cărora desfăşurarea muncii în situaţiile enumerate la lit.a)-c) nu se consideră muncă forţată.

Notă IR: Adică? Ce ar trebui făcut? Să  interzicem obligarea la astfel de munci, sau să pretindem că obligarea nu se numeşte forţare, dacă racordezi eufemismele la CEDO?

  1. Modificarea art.44 alin.(2) astfel cum este propusă la art.I pct.46, în sensul excluderii menţionării posibilităţii cetăţenilor străini şi apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, nu poate fi acceptată, întrucât acordarea acestei posibilităţi este necesară ca urmare a faptului că România este stat membru al Uniunii Europene cu drepturi şi obligaţii depline.   Pentru   acest   motiv,   ţara   noastră   trebuie   să   respecte reglementările Tratatelor Uniunii Europene, inclusiv cele referitoare la asigurarea liberei circulaţii a persoanelor (art.45 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene). Această posibilitate a fost acordată prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003. Precizăm că, analizând   respectiva   normă,   Curtea   Constituţională,   în   Decizia nr. 148/2003, a subliniat următoarele: Integrarea României în Uniunea

Europeană presupune respectarea dispoziţiilor acquisului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români.   Curtea Constituţională observă că posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art.41 alin.(2) teza finală din Constituţia României, prin care se interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru instituirea unor  garanţii  ale   dreptului   de proprietate privată  se propune modificarea art.41. Prima modificare vizează denumirea articolului, în sensul că, în locul denumirii „Protecţia proprietăţii private”, se propune sintagma „Dreptul de proprietate privată”. Cea de-a doua modificare  vizează  chiar  alin.(2)   al  art.41.   în   noua  redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular,  iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la  Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constată că sunt înscrise în această nouă redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu interesul general şi cu respectarea prevederilor acquisului comunitar”. Pe cale de consecinţă, este evident că nu poate fi acceptată modificarea art.44 alin.(2), întrucât se exclude posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor.

Notă IR: Cu asta, este desavîrşită demonstraţia faptului că aceşti jurişti, simulează doar orientarea democratică  şi corectitudinea logică,  lucrînd de fapt în slujba stăpînilor lor vremelnici, împotriva intereselor poporului român. Găsim în acest fragment recuzita retorică tipică, pusă în slujba manipulării juridicoase. Romanii sint liberi, in ţara lor liberă …. dar nu să îşi apere interesele, sau măcar glia. Convenţii oculte, făcute între dresori ai naţiunilor europene, ne guvernează constituţia, controlată neofanariot. Statul slugă trebuie să se lase explotat neocolonial, văduvit de industrie competitivă locală, golit de resurse, ocupat funciar.  În timp ce cotropitorul „integrant”, care pretinde libera circulaţie a bişniţei, nu respectă dreptul la libera circulaţie a consumatorilor care vor să producă… În numele „echităţii” (egalităţii!!) se permite celor cu putere de cumpărare de zece ori mai mare, să acapareze pămîntul de sub picioarele românilor, care nu au cum face faţă atacului. Atîta timp cît nu ni se asigură condiţii egale de acces la veniturile europene, de ce ne-am vinde şi pamîntul pe nimic, aşa cum ne-am vîndut şi puterea de muncă? Va răspunde cineva pentru acest nou episod genocidar, acest jaf funciar efectuat prin lege? Nu- atîta timp cît ideea responsabilităţii pentru criminalitatea juridică nu-şi face loc în Constituţie.

 

  1. Normele din cuprinsul art.44 alin.(17) şi (18), astfel cum sunt propuse la art.I pct.46, prin reglementarea exproprierii drept sancţiune pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii, vin în contradicţie cu alin.(3) al art.44, rămas nemodificat, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Precizăm că o eventuală extindere, la nivel constituţional, a cazurilor în care se poate dispune exproprierea ar încălca limitele revizuirii Constituţiei, prin suprimarea unei garanţii a dreptului la proprietate. În acest context, precizăm că şi normele propuse pentru art.44 alin.(ll), precum şi pentru art.135.1 alin.(2) (propus la art.I pct.161) au ca efect, de fapt, operarea unor exproprieri în ceea ce priveşte „baza materială a autorităţilor şi instituţiilor publice” sau „capitalul vândut de statul român până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Notă IR:  Cauza pedepsirii celor are au jefuit poporul romîn şi reparării daunelor nu este de utilitate publică? Nu poporul fixează limitele expropierilor necesare supravieţuirii sale? Înţelegînd că dreptul natural la existenţă, individuală şi colectivă, este deasupra dreptului la proprietate- o convenţie socială reglabilă, în funcţie de context- ca orice contract.

  1. La art.I pct.47, referitor la art.45 alin.(4), apreciem că soluţia   legislativă   privind   prevederea   competenţei   exclusive   a instanţelor judecătoreşti   de   a  autoriza  desfăşurarea  de   activităţi economice nu se justifică, întrucât excede funcţiei judiciare pe care o îndeplinesc respectivele instanţe.

Notă IR:  Şi eu am avut rezerve privind acest aliniat. Căci nu văd de ce o activitate economică ar avea nevoie de vreo aprobare. Dacă încalcă legile- se poate interveni, pe baza lor.

  1. Semnalăm faptul că denumirea propusă la art.I pct.48 pentru art.46.1, şi anume „Dreptul la locuinţă”, nu este în concordanţă cu prevederile art.31 din Carta socială revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999. Potrivit Cartei, în vederea asigurării exercitării efective a dreptului la locuinţă, părţile se angajează să ia măsuri destinate: să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat; să prevină   şi   să   atenueze   lipsa  locuinţelor,   în   vederea   eliminării progresive a acestei situaţii şi să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente. Prin urmare, există o neconcordanţă între denumirea articolului şi conţinutul acestuia, ceea ce conduce la dificultate în aplicarea prevederilor Cartei. Precizăm că prin legea de ratificare, România a făcut rezervă cu privire la aplicarea art.31 din Cartă.

Pe de altă parte, referitor la norma din art.46.1 alin.(3), precizăm că gajul nu poate fi constituit decât în ceea ce priveşte bunurile mobile, nu şi imobilele, aşa cum prevede textul.

Notă IR:  Nu dispun de formularea MCC la acest punct.

  1. La art.49, astfel cum este propus la art.I pct.50, considerăm că prin modificarea propusă, respectiv înlocuirea sintagmei „copii şi tineri” prin cuvântul „minori”, se restrânge aria persoanelor care beneficiază de protecţie.

Notă IR:  Dacă românii vor, pot stabili că tinerii ne-minori pot beneficia de o protecţie specială. Dar ar fi o atingere a principiului non-discriminării.

  1. La art.I pct.59, referitor la art.60, instituirea obligaţiei Avocatului poporului ca, în raportul anual, să facă aprecieri asupra modului de respectare a „contractului electoral” de către cei aleşi în

funcţii publice excede obiectului de activitate al acestei instituţii, astfel cum este stabilit la art.58 alin.(l) – propus la art.I pct.57.

Notă IR:  Uşor de rezolvat. Mai greu e de tranformat această instituţie într-un instrument real prin care poporul poate combate cotropirea puterii. MCC încearcă să facă nişte paşi în acest sens. Ce poate fi mai grav pentru cetăţean decît frauda politică, marea cauză a încălcării drepturilor celor prinşi în capcana statului uzurpat?

  1. Referitor la textul propus la art.I pct.62 pentru art.61 alin.(4),  potrivit  căruia Parlamentul  este  alcătuit  dintr-o  singură Cameră, semnalăm că o astfel de soluţie legislativă a fost prevăzută şi

în proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.799/2011. Cu această ocazie,  instanţa de contencios constituţional a arătat că această

modificare  nu pune  în  discuţie  niciuna  dintre  limitele  revizuirii prevăzute de art.I52 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei. Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului roman şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală. Curtea a reţinut în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ” al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală – Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.

Notă IR:  I-a întrebat cineva pe juriştii CL ce gusturi politice au ei, ce preferinţe? I-a apucat conservatorismul (pe care-l resping, acolo unde îşi are rostul) pe un subiect faţă de care românii s-au pronunţat prin referendum, fără a fi ascultaţi (lucru trecut sub tăcere aici)?  Dar dacă CL ar fi pus în discuţie modul în care s-a ajuns la respectivul plebiscit, să denunţe faptul că populaţia nu a avut la dispoziţie o alegere optimă, ar fi scos la lumină carenţe ale practicii referendare, şi ale dreptului care pretinde a ne guverna viaţa.

  1. La art.I pct.63, referitor la art.62, este de discutat dacă excluderea  dreptului   la  un   loc   de   deputat  pentru   organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în

alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, prevăzut în prezent de art.62 alin.(2), nu este de natură a crea o discriminare între cetăţenii care aparţin unor minorităţi naţionale.

Avem în vedere că, aşa cum s-a subliniat în doctrină16, această prevedere   constituţională   „permite   cetăţenilor   care   aparţin   unei minorităţi naţionale să-şi manifeste vocaţia electorală în cadrul unei

organizaţii reprezentative”.Totodată, în literatura de specialitate 17 s-a reţinut că norma „reprezintă una din modalităţile prin care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale îşi realizează propriile aspiraţii, la nivelul reprezentanţei naţionale”.

Notă IR: Din nou dăm peste recursul extra-legal la „literatura de specialitate”, prin care se susţine o speculaţie. De ce ar avea 100 de cetăţeni dreptul de a avea un reprezentant în parlament, adică tot atît cît 25 de mii, discriminarea operînd pe criterii etnice, în numele echităţii? Atunci să oferim cîte un loc şi pentru reprezentarea aspiraţiilor microbiştilor, balerinilor, cascadorilor, hingherilor, ateilor, depresivilor, etc… ajungîndu-se la un fel de senat corporatist (în sensul interbelic).  Ce-i împiedică pe minoritari să susţină un candidat independent? Nu mai bine s-ar elimina partidele etnice, dacă apare prin ele o discriminare în favoarea minoritarilor mai numeroşi? Pe cînd cîte un parlamentar pentru un malgaş, doi salvadorieni,  trei islandezi şi patru mongoli- împămînteniţi în România?.

  1. La art.I pct.74, referitor la art.71 alin.(2.2), precizăm că stabilirea pedepsei în cazul săvârşirii unor infracţiuni nu poate fi realizată prin norme constituţionale, ci doar prin norme de drept penal.

Observaţia este valabilă pentru toate situaţiile similare din cuprinsul proiectului.

Notă IR:  Codul penal se referă la nerespectarea legilor şi prea  puţin la deturnarea legalităţii de către uzurpatorii puterii, care o folosesc împotriva cetăţenilor, degenerare patologică fatală, de care Constituţia trebuie să se ocupe cu prioritate. Nimic nu poate împiedica un popor să reglementeze la nivel constituţional fenomene care atentează la supravieţuirea sa. Mai ales dacă e vorba de infracţiuni care lovesc direct în ordinea constituţională. Juriştii CL  nu ar trebui să apere „drepturile” (interesele) celor care distrug legitimitatea legalităţii.

  1. La art.I pct.78, referitor la norma propusă pentru art.74, soluţia   legislativă   privind   eliminarea   limitărilor   referitoare   la domeniul   de   reglementare   a   iniţiativelor   legislative   cetăţeneşti prevăzute în prezent de art.74 alin.(2) este discutabilă. Menţionăm că, în doctrină,  s-a subliniat că problemele fiscale,  cele cu caracter internaţional,   amnistia  şi  graţierea  au  fost  excluse  din  obiectul iniţiativei  legislative  a  cetăţenilor pentru  a  se  evita propunerile legislative demagogice

Notă IR:  Stupefiantă notă!  Este demagogie a da cetăţenilor posibilitatea reală să se apere de abuzurile puterii, care îi loveşte pe linie fiscală sau îi aserveşte străinilor… Ce răsturnare neruşinată a evidenţei!  Cînd tocmai faptul că supuşii statului nu se pot opune dărilor şi înaltei trădări, adică nu pot rezista malversaţiei neocoloniale, este marca marii demagogii care subminează contractul constituţional. Pentru cine lucrează aceşti jurişti, care nu vor ca membrii simpli ai societăţii să se poată emancipa din postura de sclavi cu iluzia libertăţii, avînd un cuvînt de spus privind birurile?

  1. 3La art.1 pct.83, referitor la art.79, semnalăm că se propune schimbarea regimului juridic al instituţiei Consiliul Legislativ, din organ consultativ de specialitate al Parlamentului, în instituţie publică autonomă, condusă de un preşedinte ales de popor. Prin această schimbare nu mai este precis conturată natura juridică a instituţiei şi nici rolul exact al acesteia. Pe de altă parte, modalitatea alegerii în acest fel a preşedintelui Consiliului Legislativ pare excesivă în raport cu atribuţiile pe care le îndeplineşte.

Notă IR:  Curat dezinteresat , nu-i aşa? Domnii din CL nu vor să ajungă sub controlul cuiva numit de popor prin alegeri, deci pretind să rămînă o instituţie operînd discret, în afara unei supravegheri publice eficace. În acest scop,  ei îşi subestimează importanţa (şi resposabilităţile…). Puţini ştiu că trăim într-o lume plămădită de experţi juridici, că aceşti „tehnicieni” pun pe masa validatorilor legislativi labirinturi perfide, pe care puţini parlamentari au posibilitatea de a le analiza cu atenţie, atunci cînd le votează. Consultanţii aceştia ne-au plămădit continuu plasa regulilor toxice, dar nimeni nu i-a pedepsit sau lustrat pentru asta.

  1. La art.I pct.87, referitor la art.81 alin.(1.2), stabilirea prin Programul   Naţional   de   Dezvoltare   a   României,   a   dinamicii indicatorior economici şi sociali prevăzuţi la lit.a) – k) este specifică unei economii planificate, şi nu economiei bazate pe libera iniţiativă şi concurenţă, aşa cum se prevede în cuprinsul art.135 alin.(l), propus la art.I pct.160.

Notă IR:  Jenant mini-panseu despre raportul dintre libertatea individuală de intreprindere şi nevoia de planificare în societate, dintre componente şi sistem. Cît trupeu îţi trebuie ca să vorbeşti pe acest ton, după 24 de ani de tranziţie devastatoare, realizată în numele „liberei iniţiative”… Astfel de inamici ai statului puternic, sînt mai eficaci decît anarhiştii. Dacă acestor experţi din CL li s-ar cere avizul despre managementul României, pregătirea lor intelectuală ar trebui să fie super-interdisciplinară.  De aceea ei trebuie să se ocupe numai de ce pot face cu oarecare meşteşug: să observe coerenţa eşafodajului constituţional, ca temelie a protocoalelor de negociere, inclusiv în problema nivelului de macro-planificare. Hotărăşte poporul român, pus în gardă corect privind consecinţele,  dacă România aşteaptă lucrarea „mîinii invizibile”, sau dacă pune în funcţie o strategie globală de dezvoltare.

  1. Norma propusă la art.I pct.91 pentru art.85 alin.(l) lit.k), prin instituirea unei sancţiuni radicale – dizolvarea Parlamentului în cazul nerespectării unui termen destul de scurt de 60 de zile în care trebuie să se pronunţe asupra respectivelor proiecte de lege – este de natură a avea efecte negative atât asupra calităţii actului de legiferare, cât şi asupra stabilităţii politice a ţării.

Notă IR:  Dacă poporul ar trece la putere, evadînd din rotativa ramurilor mafiei feseniste, care a fructificat genocidul comunist,  nu s-ar atinge singura stabilitate politică respectabilă? Şi nu e bine ca falsa reprezentare să fie corectată repede? Un ticălos nu trebuie lăsat să mai facă rău nici o zi, în numele „stabilităţii”. Cît timp ar vrea CL să tolerăm deturnarea parlamentului, văzînd că propunerile poporului (referendumul privind numărul de parlamentari, semnăturile pentru legea Cojocaru) nu sînt luate în discuţie?

  1. în cuprinsul normei prevăzute la art.1 pct.127 pentru art.118  alin.(l) teza finală se prevede faptul că armata română nu poate participa decât la operaţiuni militare care au ca scop eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de agresori  externi  şi neutralizarea capacităţilor militare ale agresorilor, ceea ce exclude, între altele, şi participarea armatei române la operaţiuni de menţinere a păcii şi asecurităţii internaţionale. Acest fapt contravine prevederilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, la art.43, dispune următoarele: „Toţi Membrii Naţiunilor Unite spre a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau  acorduri speciale, forţele armate, asistenţă şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.

Prin urmare, menţinerea, în cuprinsul proiectului, a normei, în actuala redactare, va atrage răspunderea internaţională a statului român, pentru neîndeplinirea obligaţilor asumate.

Notă IR:  Şi dacă românii nu înghit cacealmaua imperială cu „răboiul de prevenire” întru „menţinerea păcii”, care ne-a dus la ruşinoasa participare la agresiunile rapace din Iraq sau Afganistan? Şi dacă ei nu uită că ruşii ne-au ocupat, jefuit şi înrobit în numele prietenii dintre popoarele comuniste? Îl poate obliga un jurist CL pe un cetăţean, prin ucaz lingvistic,  să considere că pătrunderea pe teritoriul unei ţări în alt scop decît de eliberare, nu poate fi o acţiune pentru „menţinerea păcii şi securităţii”- deci că prevederile MCC nu încalcă nici un tratat?

  1. La art.125 alin.(2.2), astfel cum este propus la art.I pct.139, prevederea sancţiunii revocării din funcţie a judecătorilor „care s-au făcut vinovaţi de decizii greşite”, în lipsa oricăror alte circumstanţieri este de natură a afecta principiul independenţei judecătorilor.

Notă IR:  Iată că aici se doresc detalii. Dacă este aşa de greu de înţeles ce înseamnă „decizii greşite” şi de imaginat mecanismele care le pot repera , se poate adauga: „Se vor arhiva 50 de ani toate dosarele din instanţe. Se va institui un organism/mecanism de verificare a acestor dosare. Se va stabili prin lege şi numărul de abuzuri care conduce la demiterea judecătorului vinovat”. Şi dacă tot combatem ambiguitatea, ce-ar fi să o depăşim şi pe aceea din expresia găunoasă „independenţa judecătorilor”? Sigur că un judecător trebuie să decidă fără nici o influenţă exterioară, conform dreptăţii şi legii.  Dar poate fi el indepedent în sensul de a da decizii abuzive, fără a fi tras la răspundere?

  1. Norma propusă pentru art.127 alin.(5) la art.I pct.141, referitoare   la   punerea   la   dispoziţia   publicului,   pe   internet,   a conţinutului dosarelor de judecată, este de natură a încălca dreptul laviaţă intimă, familială şi privată consacrat de art.26, soluţia legislativă fiind, pentru acest motiv, inacceptabilă.

Notă IR:  ??. Dar şedinţele de judecată nu sînt publice? Cine nu vrea să se dea în spectacol, să nu recurgă la justiţie sau să nu comită delicte. Prioritatea României acum este maxima transparenţă a actului de justiţie, care, lăsat înafara privirilor indiscrete,  e pe cale să răpună dreptatea şi socialitatea. Se doreşte ca judecători să poată în continuare face ce vor din victimele lor, ca nişte călăi în serie, serviţi regeşte de patologia societăţii?

  1. La art. 134.5 alin.(5), astfel cum este propus la art.I pct.154, referirea din teza finală la „sancţiunile prevăzute de lege pentru dare şi luare de mită” este greşită, întrucât sub denumirea de „mită electorală” sunt reunite fapte care nu au vreo legătură cu infracţiunile de luare şi

dare de mită.

Notă IR:  Observaţie justă, amendînd o neatentă operare cu termenii, metafora folosită de MCC ducînd la confuzie. Cumpărarea electoratului nu e asimilabilă mitei ci pervertirii grave a democraţiei, deci ar trebui penalizată exemplar şi mai ales prevenită- prin împiedicarea folosirii averilor în lupta politică. Ne putem deci întreba, dacă o Constituţie nu ar trebui însoţită de un dicţionar de termeni şi expresii, ca orice contract serios.

  1. Din redactarea propusă la art.I pct.157 pentru art.134.8 alin.(4) – (7) rezultă că Autoritatea Ştiinţifică ar reprezenta o adevărată „forţă conducătoare” a societăţii, întrucât Programele asumate de candidaţi, precum şi iniţiativele legislative şi proiectele finanţate de la bugetul  public  naţional  trebuie   să  se   coreleze   cu   Strategia  de dezvoltare a României, elaborată de respectiva Autoritate. O astfel de reglementare,  care  conferă unei  autorităţi  o  putere  supraodonată tuturor celorlalte autorităţi ale statului, este în dezacord cu principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Notă IR:  Textul C.C. nu conferă Autorităţii Ştiinţifice decît un rol consultativ, de incubator de proiecte şi sursă de analize riguroase. Dar dacă această Autoritate ar deveni putere deplină în stat, cu acordul poporului român- nu văd cu ce s-ar ştirbi democraţia. Dimpotrivă, de-abia aşa ar fi atenunată o carenţă a recurgerii la votul popular- sub presiunea politicianimului partidist. Poporul are nevoie de un reper de autoritate neinteresată, de opinia înţelepţilor care nu au putere de decizie.

  1. Normele referitoare la autorităţile locale, astfel cum sunt propuse la art.1 pct.158 cuprind în detaliu atât modalitatea de alegere, cât şi organizarea şi funcţionarea respectivelor autorităţi. Precizăm că astfel de reglementări trebuie să se regăsească în lege, şi nu în Constituţie.

Notă IR:  Protocolul central de organizare a unei societăţi unitare trebuie să fie un tot coerent. Problema grea este de principiu: care e legitimitatea nivelului local de decizie colectivă, suprapus peste nivelul central? Interferează două metabolisme sociale, aşa cum trăieşte celula in corp, sau două etaje ale unei unice structuri, ierarhizate? E nevoie de subsidiaritate ca să recunoşti entităţii locale dreptul la propria ei democraţie, deci la existenţialitate politică? Poate funcţiona (democratic) o ţară în care fiecare localitate are alt cod, pe lîngă cîteva prevederi comune? Dar dacă aşa ceva nu e posibil, nu înseamnă că o construcţie ca UE nu e compatibilă cu democraţia la nivel naţional?

  1. în ceea ce priveşte instituirea, potrivit art.I pct.159,  a „Asociaţiilor comunitare”, apreciem că aceasta nu face decât să multiplice în mod inutil numărul de entităţi care reprezintă interesele

comunităţilor locale. Dincolo de această observaţie, trebuie precizat că instituirea, la nivelul Legii fundamentale, prin dispoziţiile art. 134.84 lit.j), a atribuţiei unei entităţi de a organiza „manifestaţii de protest ale membrilor” împotriva actelor normative, împotriva autorităţilor publice sau împotriva agenţilor economici, indiferent de motivul organizării respectivelor manifestaţii, reprezintă o modalitate de instigare la rezolvarea pe calea „presiunii străzii” a unor probleme care trebuie soluţionate prin recurgerea la proceduri şi mecanisme de control prevăzute de lege. Desigur că „dreptul de a protesta” este o componentă esenţială a libertăţii de exprimare, însă nu este necesară reglementarea, ca „atribuţie” a unei entităţi, de „a organiza manifestaţii de protest”.

Notă IR: Interesantă observaţie. De ce nu ar fi protestul împotriva abuzurilor o funcţie cheie într-o democraţie, lucrînd pentru apărarea cetăţeanului de putere- şi nu invers?  Există un pericol mai mare decît folosirea instituţiilor puternice ale statului împotriva celor prinşi în plasa lor?  Poate că într-adevăr infrastructura propusă de CC pentru transformarea activităţii civice într-o „putere a cetăţeanului” e cam stufoasă. Dar ea are meritul de a scoate civismul de pe tuşa pe care e ţinut acum, ca să consume steril energiile celor ce se implică, pentru diverse cauze , fără a susţine un partid.

44 În legătură cu textul art.135 alin.(2) litd), propus la art.I pct.160,  precizăm  că norma nu  este  corectă,  întrucât veniturile obţinute din muncă aparţin prestatorilor muncii, prin urmare nu pot fi

supuse unei „distribuţii echitabile” din partea statului. Referitor la Fondul Naţional de Capital Distributiv, care urmează „să fie utilizat pentru împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv”, semnalăm că norma propusă la alin.(2) lit.e) tinde să aducă atingere dreptului de proprietate privată al cetăţenilor, garantat de Constituţie, precum şi proprietăţii publice şi private a statului.

Notă IR: Dar taxarea cîştigurilor din muncă, mai tare chiar decît cele speculative, de ce este practicată intens? Cu ce drept bagă statul mîna în buzunarul cuiva care a făcut altuia un serviciu?  Şi cine a demonstrat că averile care ar urma să fie taxate, adică cele jefuite în timpul tranziţiei, sînt realizate prin muncă?  Cît priveşte valoarea pensiei, am atras atenţia MCC că ea trebuie stabilită nu numai respectînd principiul contribuţiei şi cel al solidarităţii, ci şi calculele actuariale.

Dar aici merită în primul rînd consemnată prudenţa celor din CL, care evită înfruntarea frontală a „Legii Cojocaru”. Oare de ce?

  1. La art.I pct.161, referitor la art. 135.1, norma de la alin.(7) este în contradicţie cu alin.(9) al aceluiaşi articol, potrivit căruia sumele sunt transformate în cote individuale şi alocate prin concursuri de proiecte.

Notă IR: Există într-adevăr o anume contradicţie între spiritul unei împroprietăriri- reparatorii şi necondiţionate şi cel care cere beneficiarilor să treacă de filtrul unor concursuri de proiecte. Nu am putut să-l conving pe domnul Cojocaru să renunţe la această formulă, care ar creea oportunităţi de corupţie pentru birocraţia stufoasă care s-ar ocupa cu evaluarea proiectelor- cu suspiciunile de rigoare. Eu nu aş vota deci aliniatul 9. Se manifestă însă şi aici carenţa votării constituţiei- la pachet, pe care cei din CL o ştiu foarte bine. Dintotdeauna „poporul” înghite referendar tot felul de găluşte, plasate în supa constituţională.

  1. Iniţiativa legislativă cetăţenească cuprinde reglementarea unor instituţii care, în mod normal, nu trebuie prevăzute în cuprinsul Legii fundamentale, cum ar fi dispoziţiile privind Fondurile naţionale de la art.135.1, 135.2, 135.3, 135.4, 135.5, 135.6, 135.6, astfel cum sunt propuse  la  art.I  pct.161   –   167.   Mai  mult,  potrivit  proiectului, respectivele fonduri ar urma să funcţioneze  ca instituţii publice subordonate Guvernului, fără a se preciza calitatea conducătorilor şi, totodată, a gestionarilor acestor fonduri.

Notă IR: Reglementarea respectivelor fonduri (de capital distributiv, de pensii, de şomaj, asigurări de sănătate, inovare, mediu, valutar) este o dovadă că MCC vrea să micşoreze plaja de manevră a celor care ajung la cîrma statului, să facă un pas în direcţia concretizării tezelor de principiu,  prin instrumente operaţionale, cu fundament solid. Cît priveşte calitatea conducătorilor şi gestionarilor… încă nu a găsit nimeni leacul magic.

  1. La art.I pct.171, referitor la art.135.10 alin.(l), precizăm că rezervele internaţionale ale unui stat cuprind aur şi valută, nu doar aur, cum greşit s-a reţinut în text.

Notă IR: Cine „precizează” aici şi de ce? Să fie glasul din umbră a celor care au ocupat Banca Naţională şi instrumentează aservirea poporului român, profitînd de faptul că sînt feriţi de lumina Constituţiei?  Excluderea hîrtiilor fără acoperire reală,  din categoria „rezerve”- nu e un accident, ci este un demers fundamental întru însănătoşirea finanţelor publice. De ce am tolera combinaţia între jaful de la Roşia Montană  şi acumularea de pseudo-valori exportate ocult?

  1. La art.1 pct.176, referitor la art.138 alin.(3), soluţia de dizolvare a Parlamentului trebuie reanalizată, deoarece, în această situaţie, lipseşte reglementarea cu privire la sursa de finanţare a cheltuielilor aferente respectivelor alegeri, în cazul în care bugetul nu este aprobat, iar bugetul precedent nu cuprinde capitole pentru astfel de destinaţii.

Notă IR: De ce nu ar cuprinde capitolele de rigoare? Precizînd eventual limitarea cheltuielilor electorale, prin folosirea tele-informaticii. Fără o astfel de soluţie, combinată cu măsurile contra falsurilor şi cu eliminarea pragurilor de prezenţă, orientarea către democraţie participativă/directă – nu poate fi materializată. Dar cu mijloace adecvate, bugetul ar putea fi aprobat direct de popor, pe capitole. Ce rămîne din libertate dacă alţii hotărăsc la ce trebuie folosiţi banii strînşi de la noi?

  1. Norma din art.147 alin.(5), astfel cum este propusă la art.I pct.185, potrivit căreia poporul poate, prin referendum naţional, să modifice,   să  completeze  sau  să  anuleze  orice  decizie  a  Curţii

Constituţionale este incompatibilă cu principiile statului de drept. O astfel de prevedere anulează, de fapt, orice semnificaţie a deciziilor Curţii, lipsindu-le de eficienţa necesară. Precizăm că, aşa cum s-a

pronunţat Curtea Constituţională în Decizia nr. 1/2011, niciun instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept.

Notă IR: Şi uite aşa rămîne „poporul” la cheremul Curţii Constituţionale, care-şi bate joc de el şi de ideea democratică, de atîţia ani. Cine crede că exagerez, poate citi uluitoarele decizii ale micii benzi de Dumnezei vicioşi rămase la timona legalităţii, care sabotează emanciparea noastră, de peste 20 de ani. Căci de atîta grijă pentru eficienţa instrumentelor juridice, poporul a rămas fără eficienţă, întreaga constituţie căpătînd un caracter iluzoriu.

Bucureşti Nr.47/16.01.2014

Având în vedere observaţiile formulate, rezultă că prezenta iniţiativă cetăţenească, prin amploarea intervenţiilor legislative care afectează concepţia generală şi caracterul unitar al Constituţiei, în loc să aducă un plus de valoare actualei reglementări, nu ar face decât să favorizeze interpretările eronate şi confuziile cu privire la normele din cadrul Legii fundamentale. Totodată, aşa cum s-a arătat, iniţiativa legislativă nu întruneşte condiţiile necesare unei legi de revizuire a Constituţiei, întrucât depăşeşte limitele impuse de art.152 din Legea fundamentală şi cuprinde reglementări contrare principiilor statului de drept şi principiilor rezultate din tratatele internaţionale la care România este parte, astfel încât nu poate fi promovată în redactarea propusă.

Notă IR: Rezum şi eu. 1. Propunerea MCC este mai mult decît o revizuire, este o reformă din temelii 2. Poporul are dreptul la o constituţie nouă şi istoria recentă îl sileşte la această măsură de apărare. 3. Principiile statului de drept nu sînt deasupra Constituţiei, ci sînt exprimate prin ea.  4. Tratatele internaţionale nu pot fi impuse unei populaţii care nu le (mai) vrea. 5. Juriştii din CL îşi pot apara interesele, facînd observaţii, dar nu au căderea să spună poporului român ce cadru să promoveze.

Ioan Roşca 2.03.2014