Mais où sont…
Şeitanii, palpitanta trilogie a lui Ion Coja, are o capacitate care ţine de paranormal: narează „mirabunde” (nume creat pentru situaţii imposibil de petrecut în realitate dar care, totuşi, au loc) nu numai păţite de autor ci şi pe cele ale cititorilor, de care autorul nu avea cum să aibă ştire.
Una dintre acestea ar putea fi intitulată „Poezia lui Nichifor Crainic Unde sunt cei care nu mai sunt? recitată de un evreu”.
Am trăit-o eu însumi, cu corectura: „Poezia lui Nichifor Crainic Unde sunt cei care nu mai sunt? nu recitată ci cântată de un evreu pe melodia proprie într-o mânăstire ortodoxă”.
Iată cum s-a petrecut mirabunda.
La apariţia unuia din volumele sale de Imne, Ioan Alexandru a dăruit („donat” mi se pare vulgar şi neadecvat) onorariul (substanţial) pentru construirea la mânăstirea Rohia a unei Case de Creaţie denumite „Casa Poetului”. Drept model erau mânăstirile din Moldova unde marii scriitori interbelici nu numai îşi petreceau vacanţele ci şi scriau. Poetul o spunea mereu ca identificând un miracol: Va fi prima casă care are drept temelie o carte de poezii. Clădirea a şi fost realizată în scurt timp, iar la inaugurare, printre personalităţile apropiate poetului, am avut bucuria de a fi invitat şi eu.
De la Cluj au fost: D.R. Popescu şi Căprariu, duşi cu maşina de mine, Ion Lungu, Negoiţă Irimie, iar din Capitală: Lăncrănjan, Al. Oprea, Edgar Papu, acesta nedespărţit de un prieten pe care nu-l ştiam. Gazdă era Î.P.S. Justinian, acum Arhiepiscop al Maramureşului, fost multă vreme stareţ al mânăstirii, de fapt al doilea ctitor la propriu, dar şi spiritual, dânsul scoţând sfântul lăcaş dintr-un anonimat total şi propulsându-l pe orbita notorietăţii. Nicu Steinhardt încă nu se pustnicise. Cu el am avut o altă mirabundă, una de neuitat, dar mai târziu. Mai era, dar trebuia s-o pun prima, mama poetului-ctitor, o ţărancă din acelea cărora modestia, sfiala în faţa „domnilor”, retragerea mereu în planul doi dacă nu ultimul le dă o frumuseţe suprapământeană.
Cum vizitam noua clădire, fiecare plănuindu-ne în secret vara pe care o vom petrece aici, într-o cameră am dat de o pianină. Atunci, prietenul lui Edgar Papu a ieşit de prin spatele grupului, pe unde se strecura cât mai nevăzut, mai apropiat de mama poetului decât de spilcuiţii oaspeţi, şi s-a repezit la aparat. S-a aşezat pe un scaun şi a început să cânte cu vocea acompaniindu-se la pianină (Edgar Papu nu se desprindea de el, parcă îi întorcea filele unei partituri inexistente):
„Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sânt cei care nu mai sânt?
Unde sânt cei care nu mai sânt?”
– Cine e?, i-am întrebat siderat pe cunoscători.
– Harry Brauner.
În acel moment, Harry Brauner, mereu ascunzându-se, asemenea mamei lui Onucu, pe după ceilalţi, a apărut, ca într-o apoteoză, şi mai în faţa poetului şi mai chiar într-a Înaltului Ierarh, devenit subit el gazda, o gazdă nemaivăzută, cea care îl aducea în sfântul lăcaş pe unul alungat de peste tot, care nu mai avea loc nici în viaţa civilă şi nici în istoria literaturii, nici în revistele literare, el care făcuse mirabila „Gândire”, ostracizată şi ea.
Păcat că reporterii TV au judecat că incidentul trebuie şters cât mai rapid ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut şi nicidecum imortalizat.
Am avea o mărturie incredibilă, cum un evreu, şi încă ce evreu, l-a scos pe Nichifor Crainic din puşcărie şi l-a adus cu cea mai mare cinste în Casa Poetului, şi nu oriunde, într-o minune de mânăstire ortodoxă, o mărturie de pe vremea când Nichifor Crainic era interzis, azi când Nichifor Crainic e din nou interzis.
Comenteaza