dnitsoc@gmail.com 75.57.36.95
Am tradus mai jos nota autorului ca viitorii cititori sa afle de ce si cum s-a scris romanul istoric. DE CE AM SCRIS VLACHICA? În urmă cu mai bine de patruzeci de ani, într-o după-amiază de vară la Constanța, România, o poveste repetată de unul dintre unchii mei din neamul mamei mele mi-a luat cu asalt mintea. Familia se adunase pentru o masă și, dintr-o dată, poveștile mamei, pe care le auzisem de-a lungul copilăriei, au devenit reale și dureroase în timp ce ascultam relatările despre greutățile de sute de ani ale clanului Armân. Ceva ce refuzasem să accept devenise de necontestat: chiar dacă alesesem limba Tatălui și o respinsesem pe a mamei pentru că îmi strica vorbirea, limba, făceam parte din poporul armân. Cine sunt vlahii? Armânii? Și unde este Vlachica? Suntem urmașii poporului originar al Europei, care a trăit cu mii de ani în urmă de la Marea Adriatică la Marea Neagră, de la Munții Haemus (astăzi numiți Munții Balcani) până dincolo de nordul Carpaților Transilvaniei, în Pannonia,2 în Moravia, în sudul Poloniei, de la Rin în vest la Nistru în est.3 Vlahii de la sud de Dunăre au ajuns în România în timpul unui schimb de populație în secolul al XX-lea (după războaiele balcanice din 1912-1913). Vlahii, cunoscuți și la sud de Dunăre sub numele de Armâni, pentru că așa se numesc ei înșiși, sunt un fragment din populația originală a acestui vast ținut. Chiar dacă au supraviețuit imperiilor vaste și războaielor sângeroase și sunt încă foarte mulți în viață în sutele de mii – poate chiar un milion – ei lipsesc de pe orice hartă a Europei. Populația originală a Europei de la sud de Dunăre s-a retras la un moment dat în istorie în zonele muntoasă, de unde au privit ascunzând soarta imperiilor înconjurătoare. Migrațiile și invaziile confederațiilor tribale germane venite din est, care au început în Europa în secolul al III-lea d.Hr. au fost urmate de migrații slave masive în secolele al V-lea și al VI-lea d.Hr., precum și de cucerirea și dominația otomană din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Aceste migrații și invazii nu i-au șters pe „anticii”, care au continuat să trăiască ascunzându-se în munții și teritoriile dens împădurite din Balcani. Dacă triburile germanice s-au mutat în întreaga Europă, „conchistadorii” slavi au preluat regiunea de la sud de Dunăre și au revendicat pământurile vlahilor. Strămoșii vlahilor au fost forțați să fugă dintr-o lume remodelată de forțe care nu se aflau sub controlul lor. Au fugit în pădurile și vârfurile inaccesibile ale munților. Ascunzându-se, ei au supraviețuit prăbușirii Imperiului Roman răsăritean (bizantin) și au scăpat intactă de cucerirea slavă. Descendenții lor trăiesc acolo astăzi, în munții și pădurile din Epir, nordul Greciei sau Macedonia, Macedonia de Nord, Croația, Dalmația, Serbia, Bulgaria, ducând mai departe tradițiile strămoșilor lor ca într-o capsulă a timpului de soiuri, neschimbată de sute de ani. Ei sunt poporul meu. În timp, motivul refuzului încăpățânat de a vorbi armâneaște în copilărie a fost că, cele două limbi fiind apropiate, am făcut greșeli, amestecând Armân cu cuvintele româniei, iar colegii mei și-au bătut joc de mine în timp ce profesorii m-au corectat dur. Un alt motiv pentru refuzul meu de a vorbi Armâneashte a fost în atitudinea xenofobă a regimului comunist, infuzat în școli, mass-media, și viața de zi cu zi. M-am născut în anii negri ai României, bântuit de ocupația Armatei Roșii Sovietice (1944-1958), de propaganda stalinistă și de rescrierea trecutului național, precum și a istoriei literare. Au fost ani de încercări de „rusificare”, granițe închise și lagăre de muncă forțată în care a fost măcelărită elita româniei. Cu toate acestea, în ciuda acestui fapt, chiar în acea seară, s-a născut ideea de a scrie acest roman. Am rugat-o pe mama Hrisula, al cărei nume de fată era Limona, și pe unchiul Hristu Papadumitru, soțul surorii mai mari a mamei mele, să scrie tot ce știau despre Armâns. Curând mi-am dat seama că nu puteam scrie cartea pe care o aveam în minte fără să văd locurile numite în povești, care erau împrăștiate în toată Balcanii. Chiar dacă trăiam într-un mediu de frică, am cerut un pașaport. I-am explicat de ce am nevoie de ea, dar cererea mea a fost respinsă. Mi s-a spus că mai bine scriu despre reconstrucția comunistă a țării. Era anul 1975, cu cultura româniei cenzurată pe deplin și țara luptându-se sub conducerea dictaturii comuniste. Anii au trecut. Acea carte a rămas pe arzătorul din spate al minții mele în timp ce am publicat altele; cu fiecare carte nouă, mama mi-a amintit că am promis să scriu romanul despre armâni. Pe patul de moarte din New York, în iulie 2001, mi-a amintit care a fost sarcina mea și m-a rugat să o îndeplinesc. Mingea a început să se rostogolească în timpul meu sabatic/vacant prelungita, în 2008. Din acel an, am petrecut aproape în fiecare vară în Balcani. Am vizitat toate orașele importante de pe harta istorică a Epirului (astăzi sudul Albaniei, nordul Greciei și Macedonia de Nord). Am traversat coasta dalmată doar cu rucsacul și un aparat de fotografiat, de la Veneția până la Croația, Bosnia, Herțegovina, Muntenegru și Albania, terminând în Macedonia și Grecia. Am petrecut zile, săptămâni și luni în peninsula Istria, Rijeka fost Fiume, Dubrovnik, Kotor, Korce, Gyrokastro, Voskopoje, Sarande, Berat, Ochrid, Bitola, Krushevo, Skopje, Ioannina, Metsovo, Salonic. Mama mea a avut dreptate. Puteam comunica în limba antică (îmi aminteam mai mult sub presiune!) cu istrienii din Croația; cu Armâns și Fărșeroți (de la Frashër sau Farșari) sau Rumëri sau Arrmanji (așa se numesc ei, spre deosebire de Mucanji care trăiesc la nord de Dunăre) în Albania de astăzi, în Macedonia de Nord și în Grecia. În timpul călătoriilor mele, am observat că mulți vlahi / armâni se temeau să fie auziți vorbind limba lor, pentru că puteau fi ușor etichetați „proști”, „analfabeți” sau „murdari” și ridiculizați pentru că au rămas neschimbati. Întrebându-mă despre Istrian Vlași în Croația, mi s-a spus că nu există – deși le-am descoperit. Istrienii Vlași au fost reticenți să vorbească cu mine chiar și atunci când am putut să-i cunosc. Ascunzându-se pe vârfurile munților, ei existau în paralel cu imperiile și statele-națiune. Ei au evitat războaiele devastatoare și dominația și și-au păstrat obiceiurile, limba și modurile de viață intacte. La sfârșitul secolului al XIX-lea, ei au fost cumva forțați să se ascundă și să intre în istorie prin munca lingviștilor europeni. Vlahii/armânii din Balcani au devenit vocali în zilele noastre pentru că și-au dat seama că lumea lor – cultura lor antică, limba lor – este la un pas de dispariție sub presiunea limbilor naționale, a xenofobiei și a politicilor educaționale care exclud predarea în limba vlahă/armână. Chiar dacă sultanul Abdulhamid a recunoscut vlahii/ulahii ca națiune în Imperiul Otoman prin celebrul Irade/Decret din 22 mai 1905, nu toate țările balcanice recunosc acest fapt. În timp ce Albania și Macedonia de astăzi recunosc existența vlahilor/armân/Vlașilor, România vrea să-i asimileze ca rumanieni. Croația nu le recunoaște și nici Muntenegru. Recomandarea 1333 (1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 24 iunie 1997 a recunoscut că această populație se confruntă în prezent cu un risc grav de dispariție și a recomandat ca statele în care trăiesc vlahii/armânii să își sprijine limba în domeniile educației, religiei și mass-mediei. În ciuda acestui fapt, Grecia refuză să recunoască cultura vlahă/armână ca parte a patrimoniului său cultural și nu face nimic pentru a ajuta această comunitate antică să-și păstreze identitatea. Destul de ciudat, politica nu s-a schimbat cu adevărat în ultimii 300 de ani. Un iubitor de carte, fermecat de misterul existenței și supraviețuirii vlahilor/armânilor, ar fi lovit de acest fapt, așa cum am fost si eu în timp ce cercetam și scriam acest roman – o bătălie a inteligenței cu răsturnări uluitoare, care au loc în Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. Traducerea CD |
Comenteaza