Mirela Roznoveanu: Ana Blandiana și Dizidența Imaginară
17 martie 2024 (R.C.) Actualitate 41

Cine controlează prezentul deține trecutul și

cine deține trecutul

controlează viitorul.

Prin prestigiul obținut în ultimele trei decenii grație Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet, unde este membru fondator, ca și președintele Fundaţiei Academia Civică și al Consiliului director, Ana Blandiana este una dintre persoanele care controlează discursul public românesc. Această poziție de forță i-a dat posibilitatea de a trece la rescrierea propriului trecut. În cartea recentă Mai-Mult-Ca-Trecutul. Jurnal. 31 august 1988-12 decembrie 1989 (Humanitas, 2023) portretul „rezistentei prin cultură”, așa cum a fost descris în multe rînduri de cărțile și jurnalele lui Paul Goma, dispare, înlocuit de figura opozantei anti-comuniste, pentru ca rumorile despre protecția puternicilor zilei sa fie discreditate.

Generația de scriitori a Anei Blandiana care a debutat între anii ’50 și ’60 ai secolului trecut a avut menirea de a înlocui generația interbelică de scriitori români cu una a tinerilor scriitori comuniști. Scriitorii vechiului regim trebuiau să piară: interziși, marginalizați, scoși din librării, fără drept de a publica cum au fost Lucian Blaga, Hortensia Papadat Bengescu, Ion Barbu, Petre Țuţea, Vasile Voiculescu etc. Spre deosebire de aceștia, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, George Călinescu au acceptat compromisul cu realismul socialist și li s-a permis să publice în continuare. Generația Anei Blandiana apărută grației revoluției culturale marxiste din anii `50 a înflorit și a fost protejată de reprezentanții nomenklaturii ca produs al comunismului. La debut, toți membrii marcanți ai generației, de la Labiș la Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, A.E.Baconsky, poeta în discuție etc au scris o literatură angajată realist-socialistă. Ca răsplată, li s-au oferit toate privilegiile posibile de la cărți publicate în tiraje astronomice bine plătite, cronici laudative în toate revistele de cultură, traduceri in limbile europene, călătorii pe toate meridianele lumii, statutul de vedetă literară, premii substanțiale. Când cei în cauză au început să uite cui datorau gloria literară, șurubul s-a strâns puțin pentru a-i aduce la realitate.

Mai-Mult-Ca-Trecutul. Jurnal. 31 august 1988-12 decembrie 1989 (Humanitas, 2023) nu este un jurnal ci o carte de memorii care oferă versiunea suferințelor personale dintr-o perioadă de timp și care are menirea de a perpetua ideea ca Ana Blandiana a fost interzisă de regimul comunist, neadevăr intrat în manualele școlare. Deasemenea cartea are menirea de a contracara imaginea jalnică a rezistenței prin cultură cu una în care protipendada literară încearcă să se opună, în planuri pe hârtie, cenzurii și atmosferei irespirabile a ultimilor ani ai guvernării Ceaușescu. Piesa centrala a rezistenței va fi o scrisoare – care nu ni se oferă în text, dar probabil o rugăminte din care s-au redat doar fragmente la Europa liberă – adresată de poetă conducătorului suprem, comitetului central, conducătorilor culturali etc. care are drept urmare o audiență la cc al pcr și reasigurarea poetei că totul este în regulă. Ceea ce a și fost. Selecția de poeme intitulată Poezii insoțita de comentariul critic superlativ al lui Eugen Simion dar de prezentarea rece a lui Alexandru Philippide pe coperta a patra (ales probabil pentru nume) i-a fost publicată în 1989 în colecția BPT într-un tiraj impresionant.

Un jurnal înregistrează pe scurt experiențele și evenimentele zilnice pe măsură ce se întâmplă transcriind și reacția intimă a gândurilor, observațiilor, ideilor etc. O carte de memorii este o colecție de narațiuni în care autorul își amintește experiențe, emoții și evenimente dintr-o anumită perioadă sau reflectă asupra unui șir de evenimente tematice de-a lungul vieții prin prisma prezentului. Comentariile curajoase din cartea de față nu aparțin în mod evident timpului în care se spune că au fost scrise – timp marcat de frică, psihoza urmăririi, groaza de a nu i se citi jurnalul precum unei amice pedepsite de securitate că a scris ce a gândit în jurnal etc – ci timpului prezent. Mai izbește scrisul de dragul de a scrie, pentru că nimeni nu transcrie cu minuție halucinantă fiecare pas, gest al zilei. Scrisul pare o formă de terapie. În plus, mai mult ca trecutul este proto trecutul sau trecutul dinaintea trecutului, un trecut mitic neaparținînd istoriei. Titlul susține premiza că avem înainte o proză în cea mai mare parte de ficțiune.

Generația de azi nu știe mai nimic despre lumea comunismului românesc iar scriitorii care au trăit în acel timp nu scriu din discreție (nu este ușor să scrii despre situația mizeră dintr-un timp mizer) sau silă. Actiunile represive ale securității dejiste și ceaușiste împotriva scriitorilor și culturii române nu există în manuale ca și opera scriitorului Paul Goma de altfel care a scris mult despre securitate și scriitorii acelui timp ca și despre lașitatea scriitorilor români în comunism, incluzînd-o și pe Ana Blandiana. Contrazicînd realitatea istorico-literară, Ana Blandiana se prezintă în cărțile care rescriu povestea vieții ei din timpul comunismului și publicate în ultimele decenii, drept opresată de dictatură, sub supravegherea securității, dizidentă, în dizgrația puterii totalitare, pedepsită pentru scrisul curajos. Insistența are rolul de a acredita versiunea eroică personală versus realitatea istorică, de a deturna conversația de la valoarea operei, și de a o proiecta drept victimă vulnerabilă în posteritate. În 1984 au apărut în revista Amfiteatru patru poeme interpretate de cititori ca avînd un mesaj anticeauşist: Cruciada copiilor, Limite, Cred şi Totul. În 1980 publicase volumul pentru copii “Întâmplări din grădina mea” unde a inventat pe motanul Arpagic, urmat în 1988 de “Întâmplări de pe strada mea” având același personaj și care – se scrie chiar în aceste memorii – nu a avut niciodată o intenție anti putere, mesajul subversiv – ca și aluziile din celelalte poeme – fiind practic în mintea cititorilor. Poemul Cred citit azi este o insultă la adresa poporului român care a dat jertfe de sânge imense în lupta anticomunistă pe care bănuiesc că pe atunci când l-a scris poeta nu le cunoștea. Versurile: „Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniştea/ În care aşteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da drumul pe toboganul somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranţa/ Că vom mai fi în stare să ne naştem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?” – ar trebui să provoce remușcări membrei fondatoare a Memorialului Victimelor Comunismului.

Ana Blandiana nu a scris literatură anticomunista; nu a avut manuscrise ascunse în sertar. Nu a fost persecutată, închisă, torturată, otravită, cu domiciliu obligatoriu, interogată de securitate, trimisă la munca de jos, navetistă prin comunele patriei, obligată să părăsească România ca alți colegi ai ei. A publicat tot ce a scris. Cărțile i-au stat tot timpul în biblioteci și librării. Nu s-a atentat la viața ei, nu a încercat să se sinucidă și nici nu a cunoscut gulagul românesc. Nu a trăit în sărăcie și nu a fugit din România în care nu se mai putea respira, deși o putea face, pentru că era protejată, legaturile ei cu puterea fiind notorii. Știa că plecarea în occident ar fi lipsit-o de privilegiile comunismului românesc. Nu a suferit de boli îngrozitoare și nu a fost trădată sau părăsita de cei foarte apropiați, dimpotrivă. Cu toate acestea, o imensă frică de existență transpare din memorialistica ei. O frică patologică care poate fi psihanalizată însă nu acesta este scopul acestor pagini. Dar dacă luam frica de orice, chiar de propriul scris și de umbra ta drept criterii atunci înțelegem de ce ceea ce era „normal” în comunism pentru mai toți scriitorii, putea să apară catastrofic pentru o poetă care avea oricînd posibilitatea să meargă la vecinul din Comana, Gogu Radulescu, membru în CC al PCR și Comitetul Politic Executiv pentru a cere ajutor cînd vîntul părea că stîrnește o frunză din preajmă. Mai mult decît atît, acest neadevăr al dizidenței anticomuniste este susținut azi de establishmentul literar românesc, sau de cei care il conduc. Wikipedia în engleză sau română după caz prezintă profilele cosmetizate ale familiei (Romulus Rusan nu a lucrat ca redactor la revista departamentului de informații externe a securității numită Tribuna Romaniei, cartea de poeme semnata de Blandiana din BPT nu a apărut în 1989 ci în 1988 etc) iar online, academia.edu si scribd.com, ca și portalurile multor universități americane și europene conțin miriade de articole în engleză scrise de trolli anonimi în fraze aproape identice despre marea dizidentă anticomunistă.

Nu aș fi scris niciodată aceste rînduri, daca autoarei puțin i-ar păsa de colegii care au trăit în acel timp, e adevărat, tot mai puțini. Ceea ce deplînge că i s-a întâmplat a făcut parte din normalul vieții scriitorului român. Cine nu s-a bătut cu cenzura? Cui nu i s-au luat rubrici și cine nu a trăit zvonurile puse în circulație de mașina de zvonuri a securității? Cui nu i s-au amînat cărți în edituri? Vecinii cui nu au fost interogați de securitate? Dar figura de intangibilă a literelor române trebuia să o situeze deasupra oricăror posibile tracasări anodine. În cartea de față, ea se descrie pe sine nu doar ca idol al generațiilor de cititori din acea perioadă, dar ca un scriitor aflat la 46 de ani pe piedestalul incontestabil al posterității. Prezentată drept dizidentă, nu a negat niciodată acest lucru, a lăsat mașina de dezinformații să funcționeze în favoarea ei, prezentindu-se victimă interzisă. Formularea ilogică „Am fost cunoscută ca poet interzis, înainte de a fi cunoscută ca poet” – are în google peste șapte sute de mii de intrări. Desigur, un scriitor poate scrie oricîte cărți de memorii vrea. Ceea ce face însă autoarea este crearea unei narațiuni pe care o vrea intrată în spațiul culturii. Povestea scrisă de ea trebuie să înlocuiască orice alt fir narativ, cum ar fi faptul că a fost o privilegiată protejată a regimului comunist, niciodată dizidentă. Ce păcat că literatura română nu a avut o Anna Akhmatova, sau o Anna Szymborska!

Dramele Anei Blandiana din Mai mult ca trecutul apărută la zece ani dupa Fals tratat de manipulare (Humanitas, 2013) sunt banalități semimondene și psihologice comparate cu ceea ce trăiau unii din colegii ei scriitori și jurnaliști exact în același timp, în anul 1988 și 1989 – unii deportați, cu adevărat interziși, obligați să aleagă exilul și sărăcia. Discuția inutilă despre dacă a fost sau nu dizidentă mai are datoria de a împinge, dupa cum spuneam, în plan secund discutarea valorii estetice a poeziei. Critica a fost mai mult decît generoasă, culminând cu portretul angelic făcut de Alex. Ștefănescu, care prezintă o icoană a vremilor de prigoană, facînd din poetă o sfîntă, deci în afara oricaror dubii sau recitiri critice. Poezia Anei Blandiana, în ansamblul ei, este „o sugestie de sfinţenie” scrie Alex Ştefănescu. O sugestie de sfinţenie paralizează spiritul critic al cititorilor. (Alex Ştefănescu, „Istoria literaturii române contemporane”, Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 2005). Ceea ce scria Paul Goma despre rezistenta prin cultură Blandiana a fost obliterat de un monopol literar funcționând azi precum cenzura în timpul lui Ceaușescu (vezi Paul Goma. Unde am gresit, 2019, p. 155. “De ce „biata Blandiana”? Fiindcă de un an n-a mai fost la Paris, de trei la Tokyo, de patru în America și nu i s-a publicat volumul antologic în BPT? Cu Arpagicul o să intrăm noi în Istoria Rezistenței Anticomuniste? … Dar Foarte Rezistenta Blandiana cu­noaște și istoria țărilor din jurul României – iată ce este în stare să spună, în prezența unei comunități alfabetizate, fără a fi pusă la locul ei: „În România, cu excepția URSS-ului, represiunea a fost cea mai dură” Dar cine s-o pună la punct pe Blandiana? Rusan? Manolescu? Au poate protectoarea sa și a imposturii sale: Monica Lovinescu? Ce ne-rușine! [Textul inițial a apărut ca addenda la volumul III – Jurnal de noapte-lungă, din seria publicată de editura Nemira în 1996 și lansată în februarie 1997.]).

De la primele pagini ale cărții Mai-Mult-Ca-Trecutul se simte inautenticitatea notațiilor, mai întîi stilistică, apoi treptat inautenticitatea se arată existențială. Pare ca autoarea a trăit tot timpul într-o realitate paralelă, eul ei de scriitoare fiind, și el, paralel cu sinea persoanei sale.

Întîmplările cu care debutează cartea de memorii sunt definitorii pentru ce va urma. Prima are menirea de a prezenta adorația publică față de AB în acel timp: un tînăr sinucigaș vine în casa de vară din satul Comana, de lîngă Giurgiu, implorînd-o să îl asculte, îi cade la picioare, iar venerația celui tremurînd de emoție înaintea idolului absolut ar trebui să ni se transmită, memserizînd cititorul. A doua dramă de dimensiuni aproape cosmice este pierderea rubricii ținute timp de 14 ani (1974-1988) în revista “România literară”. Vreau să amintesc că rubricile nu aparțin colaboratorilor, că nu se dau pe viață și că ele sunt proprietatea revistei. A retrage o rubrică unui colaborator, indiferent de circumstanțe, este normal în orice timp și loc, mai ales cînd soțul colaboratoarei are și el rubrică permanentă în aceeași revistă. Nu știu care erau veniturile financiare ale familiei, oricum stabile pentru că autoarea se pensionase pe caz de boala (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Fundaţiei Luceafărul, 2001, vol II, p. 560), soțul Romulus Rusan publicase 5 cărți între 1980-1986 iar poeta mai mult de 12, plus stipendiile de la Fondul literar) dar este posibil ca drama sa fie totuși una financiara. Existau și alte reviste la care Blandiana în 1988 putea scrie și dacă banii pentru existență nu erau de ajuns, putea să își caute un loc de muncă pentru a se susține, ca atîți alți scriitori. Dar aceste alternative sunt prea joase pentru imaginea despre sine a poetei. Va accepta în cele din urmă să facă Poșta redactiei la revista Familia, dar nesemnată. Retragerea rubricii în septembrie 1988 de la Rl devine egală cu interdicția de a mai publica, zvon pe care autoarea îl împrăștie fără istov. Ce începe de aici descrie o psihoză: nimic nu este confirmat, clarificat, doar o confuzie în avantajul poetei. Exasperați de zvonistică, activiștii de la secția de presă a cc al pcr o asigura în martie 1989 că nu este interzisă.

Ceea ce scria în 1977 în proza Capela cu fluturi publicată în „Cele patru anotimpuri” (1977) se aplică și acestei cărți de digresiuni de un curaj inventat:”Mi-a lipsit întotdeauna ceea ce în mod curent se numeşte memorie, acea facultate de a înregistra fără discernământ totul, acea atenţie continuă care face să-ţi poţi aminti peste zece ani fraza, banală, pe care colegul de masă a spus-o între felul întâi şi felul al doilea… Ceea ce reţin din întâmplări este un anumit sentiment dominant al lor, o anumită stare de spirit, o anumită culoare care nu este întotdeauna adaptată la real, nu se potriveşte cu adevărat situaţiei decât rar, atunci când subiectivitatea mea se suprapune întâmplător realităţii obiective.”

Autoadularea narcisistică este permanentă în paginile protoistoriei personale. Oriunde apare, poeta este esențială și curajoasă deși niciodată nu ni se spune și nu înțelegem în ce a constat acel curaj. Cine o vede pe stradă, pare înmărmurit de apariția divină, numeroși îi poartă poemele în buzunarul de la piept (p.282), toți se retrag înficoșați înaintea zeiței care plutește în halouri de lumină fără să atingă pământul. Chiar și cei de la CC al PCR se vor conforma adorației. Grupul Băcanu de la România liberă, scrie ea că i-ar fi relatat cineva, a decis să tipărească o publicație anticeaușistă pentru că Băcanu și Uncu au fost tulburați auzind că a fost interzisă – „o femeie care luptă singură și nimeni nu o sprijină” – (p. 269) ar fi spus cei doi, un neadevăr, o invenție rizibilă, și o spun ca martor al acelor evenimente. Scrisul ei produce avalanșe de victime administrative (p.375). Când o amică va fi cu adevărat anchetată de securitate și aruncată la munca de jos, curajoasa anti-comunistă o va vedea pe ascuns pentru a nu-și atrage neplăceri. Cum ar fi scris poeta în jurnal în acel timp comentariile despre Doina Cornea și regimul Ceaușescu dacă îi era frică și de umbra ei (pp.226, 320)? Ori de câte ori mașina lui Gogu Rădulescu vine să ia perechea Blandiana și Rusan de acasă, la un party, reacția va fi de oroare în mintea autoarei dar invitația va fi întotdeauna onorată. Poeta va mînca din meniurile îmbelșugate din acele vremuri de foamete oferite „grupului de la Comana”, cu dezgust, se va împiedica în general să intre în conversații pentru a nu leza pe cei de față, de la Manolescu, la Dinescu, Buzura, Sorescu etc (ca o adevărată anti-comunistă curajoasă!) și va face un portret negru al acelui nemernic, membru în CPEX care nu știa cum să o protejeze, o brută necultivată și cu multe fețe! Va avea discuții enervante cu oportunistul (265, 273, 367, 369, 371, 527), schimb dur de cuvinte cînd i se reproșează că pleacă de la masă, va trece peste obligativitatea prezenței ei la acele petreceri acceptînd în final că ea era în fond punctul lor de atracție, musafirii veneau pentru ea, și dîndu-i o asemenea importanță lui Gogu Rădulescu, în toată cartea, își plătește datoria, impunîndu-l ca prezență istorică de mecena cultural în timpul lui Ceaușescu.

O altă problemă a acestei cărți este că numele proprii fie sunt abreviate (GR), scrise pe jumătate (Niki, Gusti etc), fie este transcris doar prenumele, dar nu și numele de familie. Cei care nu sunt scriitori din acel timp nu vor ști niciodată cine a fost Roger de la România literară, de pildă. Și dacă se poate vorbi de un personaj tragic al acestei cărți, el este – cred că efectul a fost nedorit – soțul Romulus Rusan, un exploatat sentimental perpetuu, în căutare de piese de schimb, benzină, reparator de garduri, bucătării șamd etc. În general, cînd poeta scrie, el culege fructe, fuge să facă rost de ceva etc. În legislația dreptului comun, există conceptul juridic de work-for-love pentru membrul de familie care iubește, îngrijește, este loial, face dezinteresat totul pentru familie fără să ceară nimic în schimb, dar dacă are loc un divorț va fi recompensat ca și cînd ar fi muncit o normă întreagă de-a lungul vieții.

Voi încerca să descifrez primele sute de pagini din cele peste 500 pentru ca cititorul să aibă o vedere ceva mai clară asupra cărții de amintiri care ar trebui să oficializeze dizidența – închipuită – a poetei interzise Ana Blandiana.

Scriitorul scrie o carte cînd are un proiect sau ceva de spus. Autoarea ne spune că scrie pentru că scrisul este pentru ea viața (p.24) Dar cine conduce viața? Ea sau scrisul? Scrisul de dragul scrisului are ceva de munca în colhoz. Mai scrie că scrie din obligație, dar față de ce și cine? (p49) Drama este că nu își vede numele tipărit în România literară și nu aceea de a scrie, pentru că nu o împiedica nimeni să scrie! Nu era arestată etc (p 54) Scrie că îi lipsește – normalitatea adaptării (p. 27). Cum adică? Tonul este fals, searbăd, se înaintează greu în pagini. Autoarea se acoperă cu fraze și cuvinte prețioase. Sinucigașul venit la Comana o alesese pentru că ea era – “anti”. Din ce anume rezultă asta nu ni se spune (p.27) dar ni se explică altceva, că îi repugnă să respingă ceva prin acțiune și moarte (p.27). Dar dacă refuză acțiunea, atunci cum stăm cu opoziția anti-comunistă? (p.28) Mai mult, se scrie că datoria ei este de a descrie lumea și nu a o schimba. Deci cum stăm cu dizidența? În general, în prima sută de pagini nu citim comentarii de idei ci numai lamentații. În timp ce lui Goma i se trimit bombe la Paris, fusese torturat și otrăvit în închisoare etc Blandianei i se ia rubrica din Rl în septembrie 1988 dar i se publică culegerea de poezii în BPT în 1989. Curînd (p. 55) ni se explică legătura cu GR –„prietenia lui silnică, schizofrenia relației”, „o intimitate silită cu puterea”! Și recunoaște că a fost protejată de putere. Vorbindu-ne de sursele curajului, nu înțelegem care curaj? Urmează deduceri, presupuneri, bănuieli întrerupte de cozi la cartofi, dar e liniștită pentru că numele ei are încărcătură magică (p.64), copiii îi scandează în delir numele, deci e adorată! Disprețul pentru cei care au părăsit țara luându-și lumea în cap este exprimat (p. 65) iar frica paroxistică de zvonuri că ar fi rămas în străinătate o disperă. Apare curînd o mare confuzie în pagini, nu știm când au fost scrise, atunci sau acum? Comentariile despre țărani (p. 70) observații interesante de epocă (p.74) sunt complet neîncadrate temporal. Alte întâlniri conspirative care vorbesc de nimic, zvonuri apar peste tot (p.86) dar poeta le va traversa eroică și se descrie cît de fenomenală este – “Ești unul dintre oamenii cei mai demni de invidie din țara asta” – îi spune un amic, dar nu știm dacă invidia este datorată gloriei literare sau protecției politice (p. 87). Cuvântul solidaritate este atît de des folosit încât devine gol. Solidară cu cine? Pentru că toți fug unii de alții. Nimeni nu e practic solidar cu nimeni. Aflăm că era inclusă în programa școlară în 1988 (p. 89). Psihoza urmăririi ia amploare, dar nu știm ce făcuse ca să fie urmărită, care era vina ei? Și era urmărită sau totul se afla în imaginație? (pp 95-104) Apar iar comentarii – îndrăznețe – și nu știm dacă au fost scrie atunci sau acum (p105) Știind că panica și groaza erau un mod normal de existență pentru autoare, marea chestiune a acestor pagini este când au fost scrise comentariile de critică socială. În mod evident acum, pentru că frica de tot, chiar și de cei apropiați exprimată în aceste pagini face curajul de atunci imposibil. Faptul că la Europa liberă se vorbește despre ea, fără să i se fi întâmplat nimic, o determină să se considere curajoasă – … „mă întreb de ce, când e vorba de curaj, mă gândesc mai mult la mama decât la tata (…) Probabil pentru că în curaj intră și o anumită doză de irațional și de temperament, pe care le-am moștenit de asemenea de la mama” – (p. 111) La o serată la Gogu Rădulescu, ea îl critică, dezgustată pe el și pe Elena Ceaușescu, de față fiind Manolescu, Zigu Ornea etc. (pp 121-125, 522) Ar fi interesant ca cei care au fost de față și mai sunt în viață să confirme. La p. 131 ar vrea să fie ca Saharov, se proiectează în imaginea dizidentului rus, și îl laudă pe Gorbaciov. Iară comentariile nu puteau fi scrise atunci! Se simte persecutată, halucinează, se întrevede și la închisoare (138-140). Bănuiesc că numai groaza de posteritate o face să reinventeze trecutul la o asemenea dimensiune. Motivarea lașității, dacă acceptă una, este Romi – el e cel care nu o lasă să fie curajoasă! (141-142) Și, probabil, că tot el este vinovat că se poartă prietenește cu cei pe care îi urăște – „.. a mă purta prietenește cu oameni pe care nu îi respect este pentru mine și pentru rigiditata mea morală un continuu efort și prilej de suferință”(p237). Oare cum se numește acest fel de a fi?

O mare parte a amintirilor descriu bucătării renovate, călătorii de plăcere, evenimente mondene, petreceri în lanț. La petrecerile din reședința sa, Gogu (desenat drept murdar, cinic, ramolit pp 265 – 273, 527) îi prevede viitorul care este exact acela care s-a întâmplat și întrebarea este daca nu cumva el l-a și proiectat/provocat după 1990? (p. 185) Oriunde apare AB, toți sunt fascinați, uluiți, paralizați de admirație, e un far luminos (p.271). E zeița căreia muritorii i se predau (p. 225) Cei care nu o recunosc vor fi aspru admonestați. Dar adoratorii apar de peste tot. Prevenită ca nu care cumva să devină dizidentă, ea se conformează disciplinată! Când turiști străini întreabă vecinii despre – madame disidente Ana Blandiana –va fi convinsă că sunt securiști care tatonează terenul (p.241). Este atât de populară încît un muritor, biet profesor universitar, plânge cînd își vede numele citat în biografia poetei din cartea apărută în BPT (p. 459). Atunci cînd aude transmisă la radio scrisoarea lui Gabriel Andreescu către “Conferința pentru Drepturile Omului” de la Paris în 30 mai 1989, poeta scrie negru pe alb: „… singura mea scuză că nu fac ceea ce face Gabriel Andreescu este scrisul (…) numai scrisul face ca viața mea să fie mai importantă decît jertfa.” (p. 377)

Viața se desfășoară cu neliniști și insomnii și mici dureri trupești descrise minuțios în adulația din interior și exterior. Miriade de întâlniri, conversații care vor să ne deschidă o fereastră spre intimitatea gândului poetei – se înlănțuie cu menirea parcă de la un punct de a face cartea cît mai voluminoasă. Bine ar fi fost ca balastul autolaudei și obsesivei dizidențe inexistente să nu fi existat. Am fi avut înainte jurnalul unei poete suferind de o infirmitate pe care o explică și care îi motivează în parte comportamentul obsesiv, groaza permanentă (p.472-473). Din această perspectivă este posibil ca numeroase vești auzite și care probabil nu era înțelese, doar presupuse în conținut, să fi fost o cauză a numeroaselor și persistentelor frici și panici. Asta ar mai explica și protecția fenomenală a soțului Romulus Rusan ca și a familiei. Insomniile, insecuritatea trăită de toți poeții care își transcriu anxietățile, neputințele, aspirațiile, fericirea totală trăită în natură, viața cu cercul de prieteni care falși, care adevărați, comentariile despre mamă și cum o vede prin prisma unor romane contemporane, impresiile despre cărțile citite și filmele văzute, șuetele și micile bîrfe dintr-un timp dement în care partidul și mâna acestuia, securitatea, îi urmărea pe toți scriitorii și ziariștii care ar fi putut avea o influență în rîndul poporului formează substanța reală a memoriilor care nu aveau nevoie să fie falsificate. În final, audiența la cc al pcr o liniștește pe Blandiana, cartea îi apare în tiraj de o sută de mii de exemplare (345) iar declanșarea Revoluției la Timișoara pune capăt imaginației care ar fi avut menirea de a corecta lașități în posteritate.