CD
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
MIRCEA ELIADE DESPRE SEMNIFICAȚIA TEMPLELOR
Rod Dreher

Mai jos este o piesă adaptată de pe blogul meu Substack: gânduri suplimentare despre marea carte a lui Mircea Eliade „Sacrul și profanul”.
Partea I

Eliade spune că templele există simbolic „în centrul lumii” pentru că ele sunt locul în care omul stabilește comunicarea cu tărâmul transcendent. Nu că omul nu poate vorbi cu Dumnezeu în alte locuri și în alte moduri, dar templul este un loc special pus deoparte. Templul reprezintă adesea un munte sacru în care a avut loc întâlnirea inițială cu Dumnezeu. Pentru creștinii tradiționali, bisericile sunt o reprezentare a Golgotei și, prin urmare, „legătura preeminentă dintre pământ și cer”. Evident, există nenumărate biserici în lume, așa că înțelegeți că toate există în centrul lumii într-un sens simbolic, mitic.

Acest lucru m-a surprins pentru că este ușor a vedea modul în care formele mai vechi, sacramentale ale creștinismului se conformează la acest model global. Moartea și învierea lui Iisus din Nazaret este nucleul religiei și este reconstituită de fiecare dată când are loc o liturghie la altar. Altarul este Golgota, care face parte din Muntele Moria, pe care este construit orașul Ierusalim.

Când scoți sacramentalitatea din religie, așa cum au facut multe forme de Protestantism, asta distruge simbolismul. Cum poate o biserică care arată ca un spațiu teatral să aibe functia simbolică pe care ar trebui să o facă?
Imi amintesc de o doamnă mai în vârstă care lucra la o curatatorie în orașul meu natal, Sf. Francisville, atunci când preotul meu de atunci a adus veșminte liturgice ortodoxe la ea pentru curatat prima dată: „Ooooh, aste haine arata ca si cum au pe Dumnezeu peste ele!” Da, exact! (Părintele Matei, din statul Washington, a fost uimit și încântat să discute în detaliu Vechiul Testament cu aceasta femeie, care avea doar o educație liceală.) Spațiul fizic, imaginile vizuale, sunetele, mirosurile – aceste lucruri contează. Ele nu sunt același lucru cu Dumnezeu, dar ne pregătesc, conștient și subconștient, să intrăm în comuniune cu El.
Faptul că religiile tradiționale de tot felul, din întreaga lume, construiesc temple care nu arată la fel, dar care îndeplinesc simbolic aceeași funcție, are o semnificație antropologică, nu credeți?

Permiteți-mi să fiu clar: nu este faptul că Dumnezeu nu este cu oamenii care se închină în temple protestante ca o mică biserică; ci este faptul că structurile fac, probabil, mai greu pentru adoratori să se simtă prezența lui Dumnezeu.
Acest lucru contează pentru proiectul meu de carte, pentru că încerc să-mi dau seama cum putem re-încânta lumea, și de a trăi mai mult ca „om religios” (termenul lui Eliade) ce a trait în epoca premodernă.

Protestantizarea spațiilor de cult și de-sacramentalizarea unor forme de creștinism au contribuit probabil la dezmințirea lumii. Nu a fost intenționat – nimeni nu-i poate acuza pe puritani, de exemplu, că vor să-L împingă pe Dumnezeu afara din lume – dar teologia lor și oroarea față de lucrurile care i-au lovit de la papistasi i-au putut determina să arunce prea mult protocoalele.
(Observați că am califica toate aceste concluzii cu „s-ar putea”, etc, pentru că nu vreau să fac declarații ferme, fără mai multe cercetări. Acest buletin informativ, re: Eliade, este de fapt un caiet.)

Eliade discută despre cum pentru omul religios, chiar și casa lui trebuie configurată religios, adică să o aducă mai aproape de Centrul Lumii, făcându-l un loc care arată ca acolo locuiește Dumnezeu.
În Ortodoxie, se obișnuiește ca o casă ortodoxă să aibă un colț de icoane, care funcționează ca un fel de altar de casă. Aici familia se adună să se roage. Eliade vorbește despre modul în care arhitectul modernist Le Corbusier a descris casa ca fiind „o mașină în care să trăiești”, și continuă să spună că desacraizarea casei face parte din desacralizarea mai mare a cosmosului de către gândirea industrială, iluministă, științifică.

El se întreabă dacă „această secularizare a naturii este cu adevărat finală, dacă nu rămâne nici o posibilitate pentru omul nereligios de a redescoperi dimensiunea sacră a existenței în lume”.”
Sarcina mea în această carte este de a descoperi ceea ce omul nereligios trebuie să facă pentru a redescoperi – și ceea ce omul religios trebuie să facă atât pentru a se baza mai profund în sensul religios, și pentru a face religia adevărată mai primitoare pentru omul nereligios.

Știm că o religie care se acomodează cu o lume desacralizată, profană, nu este atractivă pentru oamenii non-religioși … dar, în același timp, foarte mulți dintre ei nu vor să facă ceea ce este nevoie pentru a fi autentic religioși.
Aceasta este o provocare pentru noi. Intuitiv, mi se pare că trebuie să facem ca locuința noastră – nu doar casele noastre, ci și lumea în care trăim – să pară mai sacră. La conferința Touchstone, un catolic din Chicago mi-a spus că parohia sa a făcut o procesiune formală printr-un cartier din centrul orașului și toată lumea se uita – nu într-un mod ostil, ci într-un fel de: „ce este asta?”. Cei mai mulți nu văzuseră niciodată așa ceva, aș paria.

Istoricul Bisericii Robert Louis Wilken, în marele său eseu din 2004 „Biserica ca cultură”, scrie:
“Dacă se va înnoi cultura creștină, obiceiurile sunt mai vitale decât renașterea, ritualurile mai edificatoare decât înălțurile spirituale, crezul mai pătrunzător decât înțelegerea teologică și celebrarea zilelor sfinților mai înălțătoare decât respectarea Zilei Mamei. Există o mare înțelepciune în sintagma malignă ex opereto, efectul este în a face. Intenția este ca o trestie în vânt. Ceea ce contează este să facem ceva pentru Dumnezeu, în a face pe Dumnezeu sa faca ceva pentru noi.”

Poetul Dana Gioia, fostul director al National Endowment for the Arts, o spune frumos în poezia
„Inaugurala toamnei”:
Vor fi întotdeauna cei care resping ceremonia,
care susțin că rezoluția nu necesită fanfară,
cei care cer spiritul sa rămâna fix
ca un sfant pustiu, hranit numai cu credinta,
să se închine în nici un templu, ci în vreme.

Gioia recunoaște ideea:
Simbolurile ne trădează.
Ele sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin decât ceea ce
este într-adevăr a însemnat.

Apoi:
Dar nu va exista nici o
procesiuni cu lanterna pentru ca suntem slabi?
Lauda ritualurilor care sarbatoresc schimbarea,
haine vechi purtate pentru noi începuturi,
protocol solemn în cazul în care sufletul mutabil,
înconjurat de o experiență străveche,
crește tânăr în rochia albă a imaginației.
Pentru că nu sunt ritualurile pe care le onorăm
doar încrederea noastră în ceea ce înseamnă ele, aceste rituri
care ne onorează ca martori – dacă e să veghem
iubitorii jură loialitate într-o lume neglijenta
sau un nou-născut spălat cu apă și ulei.

Dacă Hristos este cultură, să se aprindă trotuarele cu foc în Ajunul Paștelui, să se oprească traficul pentru o coloană de creștini fluturând ramuri de palmier într-o dimineață de primăvară, să se blocheze străzile în timp ce credincioșii se adună pentru o procesiune Corpus Christi. Atunci vor ști alții că în mijlocul lor există o altă cetate, o altă comunitate, una care are fața ei, ca fețele îngerilor, întoarsă spre fața lui Dumnezeu.
Frumos spus!

Eliade scrie (subliniere în original):
“În ultima analiză, în virtutea templului, lumea este resanctificată în fiecare parte. Oricât de impură ar fi devenit, lumea este continuu purificată de sfințenia sanctuarelor.”

Cred că prezența lui Dumnezeu oriunde i se venerează – o catedrală gotică fină sau o biserică penticostală de vitrină – resanctează lumea. Dar bisericile care arată ca niște biserici și care sunt astfel despărțite vizual de toate celelalte clădiri, transmit tuturor, chiar și necredincioșilor, că Dumnezeu este prezent.
Eliade explică faptul că, în culturile religioase tradiționale, templele au de obicei o deschidere simbolică spre cer, pentru a transmite sentimentul că există un pasaj între clădire și cer. Arhitectul bisericii protestante(și cei care l-au angajat să facă această lucrare) și-au pierdut simțul lumii simbolice. Nu doar că biserica protestanta e urâtă. Fapt este că nu face ceea ce o biserică ar trebui să facă în ceea ce privește direcționarea gândurilor celor din interiorul și din afara ei către sacru. Biserica protestanta este o biserică modernă, deoarece arhitecții săi (și cei care i-au angajat) au renunțat la gramatica arhitecturii sacre. Ei vorbesc balbaieli fals-simbolice.

Winston Churchill a spus odată: „Ne modelăm clădirile și, după aceea, clădirile noastre ne modelează.”
Eliade continuă să vorbească despre modul în care, în mod tradițional, clădirea bisericii reprezintă cosmosul. Nu este doar o clădire în care credincioșii se închină. Biserica tradițională „se întrupează și sfințește lumea”, scrie el.

„Experiența spațiului sacru face posibilă «întemeierea lumii»: unde sacrul se manifestă în spațiu, realul se dezvăluie, lumea ia ființă”, scrie Eliade. Prin „real”, Eliade vrea sa spuna credința omului religios că realitatea ultimă face parte din tărâmul nevăzut care stă la baza întregii realități vizibile. Prin „întemeierea lumii”, el înseamnă a da formă și un sens stabil lumii în care locuiește omul religios.

Eliade, accente în original:
“Fiecare lume este lucrarea zeilor, căci ea fie a fost creată direct de zei, fie a fost consacrată, deci cosmicizată, de către oameni care reacționează ritualic actul paradigmatic al Creației. Acest lucru este la fel de mult ca să spun că omul religios poate trăi numai într-o lume sacră, pentru că numai într-o astfel de lume că el participă la a fi, că el are o existență reală. Această nevoie religioasă exprimă o sete ontologică nestesnică. Omul religios este însetat de a fi. Teroarea sa de haosul care înconjoară lumea sa locuită corespunde terorii sale de neant. Spațiul necunoscut care se extinde dincolo de lumea sa – un spațiu necosmicizat, o simplă măsură amorfă în care nu s-a proiectat încă nicio orientare și, prin urmare, în care nu a apărut încă nici o structură – pentru omul religios, acest spațiu profan reprezintă o neîncredere absolută. Dacă, dintr-o întâmplare rea, se rătăcește în ea, se simte golit de substanța sa ontică, ca și cum s-ar dizolva în Haos, și în cele din urmă moare.

Acest pasaj m-a făcut să mă gandesc că omul este în mod natural religios. Cred că atât din motive teologice, cât și antropologice. Nu putem risipi în întregime instinctul religios.
Wokeness- desteptarea, de exemplu, nu poate fi pe deplin înțeles dacă nu recunoști elementele sale pseudoreligioase; pofta de un sentiment de dreptate ultimă, sens, și structura morală ruleaza prea adânc. Wokeness nu este o religie, dar mimează una. Mă întreb dacă dezintegrarea Occidentului se întâmplă pentru că ne-am sângerat încet „substanța ontică” așa cum am crescut asimilați într-o lume construită fizic și interior, pe presupuneri profane și pe măsură ce creștinismul a scăzut atât în număr, cât și în credință.

Sursa: https://www.theamericanconservative.com/dreher/mircea-eliade-meaning-of-temples

Traducerea: CD
Urmeaza partea a doua.