Mircea Eliade, alături de sărăcia și nevoile Neamului. Crez legionar(4)

“Pilotii orbi”, de Mircea Eliade, 1937:


> Imoralitatea clasei conducãtoare
> românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918
> încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat
> ca în codru, cã s-a distrus
>  burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã
> s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus
> politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã
> s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste
> crime împotriva sigurantei statului si toate aceste
> atentate
>  contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea
> victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor
> viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul
> anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã
> uitarea asupra întunecatei epoci care a
>  urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã
> care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape
> douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu
> numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea
> noastrã o epocã sigurã de pace
>  atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu
> statornicã voluptate la surparea lentã a statului
> românesc modern.
>
>      Clasa noastrã conducãtoare, care a avut
> frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a
> fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate
> înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în
> fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala
>  incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie
> politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane
> furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este
> ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi
> existenta istoricã a neamului românesc:
>  oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
>
>      Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si
> mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata
> Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste
> piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã
> care se va sti cine meritã sã supravietuiascã
>  si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã
> conducãtoare îsi continuãmicile sau marile afaceri, micile
> sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme
> moarte. Nici
>  nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta,
> amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii
> acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt.
> Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul
> statal, s-a stins.
>
>        Istoria cunoaste unele exemple tragice de state
> înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o
> sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã
> de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii
> tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele
> tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism
> între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din
> istorie. În câteva sute de
>  ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi
> pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi
> de popoare vecine.
>
>        Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de
> stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã,
> dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de
> afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor.
> Numai istoria stia cã
> nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în
> descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în
> afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor
> conducãtoare românesti constã în pierderea acestui
> instinct si în înfiorãtoarea lor
>  inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã
> “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat
> de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces
> numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu
> se pune în calea destinului acestui neam.
>  Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi
> aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru
> istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si
> prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la
> milioanele pe care le mai pot agonisi,
>  la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la
> orgiile pe care le mai pot
> repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si
> câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã,
>  ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp,
> nu înteleg sã se resemneze.
>
>      Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege
> de când ne conduc pilotii orbi.
>
>      Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii
> dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc
> aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure
> elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau
> departe de a avea linistea si coheziunea politicã
>  pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise
> cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata
> granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã
> unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut
> tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze
>  judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice
> caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri
> sârbesti, sate care nu existau la conferinta
> pãcii….
>
>      La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele
> svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut
> astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român
> n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice,
> singurii aliati sinceri pe care i-am
>  fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare.
> Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost
> necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil
> complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de
> unguri!)
>
>
>
>
>      În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi
> putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat.
> Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã
> accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi,
> sasii si svabii sunt uniti – si sunt
>  împotriva noastrã.
>
>      Ungurii au colonizat granita încã din 1920,
> desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier
> nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de
> colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt
> românesti. În schimb, am stat cu mâinile
>  în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc
> în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat
> complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut
> colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut
> pãdurile din Maramures si Bucovina
>  în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.
>
>      Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria
> continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din
> Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm
> pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera
> bulgarã numai macedoneni, singurii care
>  rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina.
> Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…
>
>      Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de
> armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat
> sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în
> stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat.
> Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari
>  sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile
> Dunãrii.
>
>
>
>      Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai
> înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului
> românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii
> spre Deltã si Basarabia.
>
> N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã
> cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de
> oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile
> unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc
> sã alungãm elementul bulgãresc din
>  întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile
> Dunãrii cu grãdinari bulgari.
>
> În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile
> Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au
> cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut
> majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai
> grav: rutenii s-au coborât de-a
>  lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea
> mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul
> de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt
> românesc.
>
>
>
>
>      Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii
> reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile
> oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti,
> în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei
> prin încurajarea agitatiilor separatiste
>  – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la
> rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã
> în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze
> întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în
> Basarabia.
>
>      În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o
> parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar
> fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea
> Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii
> bucovineni de atunci au stiut sã se apere
>  (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii,
> dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în
> pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru
> revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea
> statului-tampon Ucraina) si-au arãtat
>  prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se
> înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare
> cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de
> la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la
> seminarul de geografie din Berlin hãrti ale
>  viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate
> Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când
> stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia
> asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la
> universitatea din Varsovia) a izbutit sã
>  le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi
> dovada, dacã va fi nevoie.
>
>        Inutil sã mai continui.
>
>
>
>      Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor
> sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris
> paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici
> o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt
> antisemit, iar democratii cã sunt huligan
>  sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã
> “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti
> tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când
> aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã
> rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind
>  100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si
> bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si
> bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe
> an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute
> fãtis, cu închisoarea, chiar satele
>  germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când
> cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare,
> minoritatea germanã!
>
>      Cred cã suntem singura tarã din lume care
> respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice
> cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le
> sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din
> bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã
> pãtura conducãtoare
>  nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai
> vede.
>
>      Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând:
> “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii
> acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi
> apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit
> cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea
>  miliarde.
>
> Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a
> fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe
> obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au
> cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din
> rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile
>  lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea
> ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir
> vitalitatea, tenacitatea, geniul.
>
>      Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul
> în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare,
> mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã
> pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu
> sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec
>  nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã
> facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când
> am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea
> înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când
> vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul
>  Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu
> mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si
> Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã
> se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba
> nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de
>  protectia muncii nationale.
>
>      Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu
> pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu
> piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând,
> sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu
> si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul,
>  nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã
> apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la
> sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul
> grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul
> – slãbind considerabil rezistenta
>  tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a
> adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea
> pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si
> “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi
> au intervenit si aici, cu imensa lor
>  putere politicã si administrativã. Toatã Muntenia si
> Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele
> începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea
> porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia
> totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi
>  au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav
> faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste
> (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de
> peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze
> 80 de vagoane pe zi din lacurile din
>  jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde
> numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai
> mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când
> populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie,
> guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci
>  de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se
> regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã
> substantialã.
>
>      Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în
> pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca
> sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai
> rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc
> nu mai are rezistenta sa legendarã de acum
>  câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de
> la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care
> mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de
> tuicã. Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu
> rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul
>  sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la
> bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã,
> dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã
> legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care
> ar trebui sã ne dea de gândit.
>
>    …Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si
> când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni,
> conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade,
> sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã;
> numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul
>  instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul
> statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în
> sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu
> aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile
> care dispar lãsând locul altor
>  neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în
> aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare
> româneascã.
>
>      Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu
> are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni
> muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor
> rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de
> ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei
>  sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o
> clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre
> calitãtile unor oameni strãini –
> nu mai are mult de
> trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se
> mãsoare cu istoria… Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu
> unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã
>  deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul
> cã nici un om politic
> român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
> înseamnã un stat. Si
>  asta e destul ca sã începi sã plângi.
>
>
>
> Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19
> septembrie 1937.