Mircea Druc – O părere personală

Speranta Apokalipsei purificatoare a fost o constanta a gandirii romanesti, privita ca o salvare de ordin moral a celor ce au cunoscut revelatia.

ȘANSA ROMÂNIEI
de Dan Zamfirescu
Textul a fost reluat si in cartea publicată in 1997 la Editura Roza Vânturilor,
”A treia Europă – alternativa realistă la iluziile sinucigașe”.

Dacă lumea noastră sinucigaşă, programată spre catastrofa umană şi ecologică de un duh rău care a ajuns stăpân peste planetă, mai are vreo şansă de a supravieţui, şi mai ales de a renaşte pentru un nou ciclu în mileniul ce vine, atunci această şansă se numeşte România! Mai exact: posibilitatea ca în plămada noii lumi să intre duhul poporului român şi tradiţia, spiritul acestor locuri, care s-au alcătuit în decurs de milenii, şi la care au luat parte şi locuitorii de alte neamuri ai pământului românesc.

La sfârşitul Evului Mediu, când se încheia un „eon” al lumii europene, s-a întâmplat că ethosul specific al unui popor european, în condiţii istorice specifice, a imprimat părţii occidentale a continentului nostru un impuls nou, a realizat o nouă sinteză a umanului, a născut ceea ce s-a numit „omul modern” şi a creat Renaşterea italiană. Ea stă la originea şi temelia a ceea ce se va numi lumea (sau epoca) modernă.

Această lume, acest „eon modern” al Europei devenit, în timpul nostru, al lumii întregi, a atins acum apogeul. Dar şi-a dezvăluit până la capăt şi germenii infernali pe care-i conţinea acea „sinteză a umanului” propusă de Renaştere.
Leonardo da Vinci şi Machiavelli, cele două feţe ale Renaşterii italiene, au împins în cele din urmă „omul modern” cu un picior pe lună şi în spaţiul cosmic, dar cu celălalt în groapa a două războaie mondiale şi în încrâncenarea universală care a dus planeta pe marginea prăpastiei.

Duhul negustorilor italieni, mai prozaic, mai puţin spectaculos ca geniul lui Bramante sau Rafael, dar nu mai puţin eficient şi contagios, a dat lumii europene acea direcţie ce a instituit supremaţia banului asupra oricărei morale, şi în cele din urmă asupra oricărei omenii şi oricărui respect faţă de mult cântată „natură”, descoperită – ni se spune – de omul Renaşterii.

Acest duh a creat „diplomaţia Yaltei” încă de pe vremea când republicile comerciale italiene pactizau cu sultanul păgân contra Bizanţului creştin și vindeau pe Ştefan cel Mare.
Acestui duh, acestui „ethos modern” inaugurat de negustorul italian, i s-a altoit un altul, cu mult mai vechi, și din căsătoria lor a ieşit lumea de azi. Adică lumea în care banul, câştigul, profitul, au ajuns a face lege împotriva omului şi împotriva naturii.

Geniul uriaş şi profetic al lui Shakespeare a surprins fenomenul la începutul lui, atunci când 1-a aşezat pe Shylock nu în alt mediu decât la Veneţia!

Există un popor în Europa care a ales, chiar în zorii eonului modern”, calea sa proprie, refuzând să „intre” in această Europă. Este poporul român. El şi-a afirmat (nu în necunoştinţă de ce se întâmplă pe lume şi nu fără a se face ecoul uriaşei primeniri şi al evoluţiei ulterioare a Occidentului modern, dar în categoriile propriei idei despre ce trebuie să fie omul, viaţa, raporturile inter-umane şi raporturile omului cu Dumnezeu şi cu „firea” creată şi rânduită de El) o prezenţă europeană continuă, care abia acum devine de actualitate mondială.

Căci chestiunea de căpetenie, astăzi, pentru continentul nostru, nu este ca România să „intre în Europa”, ci ca Europa să „intre” în categoriile, optica, mentalitatea, sistemul de valori ale României, la fel cum a intrat acum o jumătate de mileniu în cele ale Italiei renascentiste, catalizatoarea „eonului modern”. Începe un nou eon al Europei şi poate al lumii: eonul românesc.

Să ne explicăm. Românii au „filtrat” aşa-numita lume modernă din chiar zorii apariţiei sale şi au receptat-o în măsura în carenu-i negau poporului român firea şi sistemul propriu de valori. Dar au respins-o în tot ce avea să se dovedească germen al apocalipsului contemporan. în chiar clipa în care „Europa” pactiza cu „păgânul” şi pregătea faimoasa alianţă de peste mai puţin de un secol între Francisc I şi Soliman Magnificul (prima uriaşă împărţire a „sferelor de influenţa” şi mai mult decât o primă Yaltă: prima Maltă) în acelaşi moment istoric Ştefan cel Mare punea bazele strategiei de lungă durată prin care neamul său a putut străbate această „Europă a pactului occidentalo-otoman”, care avea să dureze aproape o jumătate de mileniu, până în secolul al XlX-lea.

El reuşea să aşeze dăinuirea românească pe temelia a 47 de legendare biserici, pe mândria şi conştiinţa de sine, lăsate moştenire la Baia, Vaslui, Codrii Cosminului, şi pe celebrul testament: „Nu credeţi în Occident. Eu am crezut şi m-am înşelat. Ţineţi seama de realităţi şi preferaţi să vă acomodaţi cu Imperiul Otoman decât să vă aruncaţi nebuneşte în aventuri la care vă împinge acest Occident, gata de toate trădările şi vânzările!

Grandioasa moştenire a marelui domn a primit o genială teoretizare în cartea contemporanului lui Machiavelli, Neagoe Basarab, care încheie “Învăţăturile către Theodosie” la numai şapte ani după celebrul Il Principe al secretarului florentin. „Învăţăturile” sunt în acelaşi timp o operă de Renaştere, o operă modernă, dar şi o negare radicală a căilor pe care se angaja politica europeană odată cu preceptele machiavelice.

Este a doua distanţare românească faţă de „Europa modernă” şi totodată un refuz al mesajului ei politic, încărcat de germenii apocalipsei actuale.
Al treilea refuz se va plasa în secolul al XVIII-lea, când în faţa Europei ateiste, materialiste şi „voltairiene” românii vor ridica, de data aceasta catalizaţi de geniul ucraineanului Paisie Velicicovski (aşezat printre ei şi datorându-le lor şansa de a deveni primul ucrainean înscris în istoria mondială a spiritului uman) formidabila renaştere creştină în coordonatele spiritualităţii bizantine, cunoscută sub numele de PAISIANISM.

Renaştere căreia Rusia modernă îi datorează pe Gogol, Tolstoi şi Dostoievski în ceea ce au reuşit să dea mai specific şi totodată mai general-uman, precum şi marea ei teologie şi filosofie creştină, de impact şi răsunet universal.

Al patrulea mare „refuz” românesc al „Europei apocalipsei de azi” este cel eminescian. Nu doar în „Şi cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier”, ci în tot ceea ce EMINESCIANISMUL înseamnă ca redefinire a „românităţii” eterne în coordonatele culturii universale şi la nivelul secolului al XlX-lea.
De la Eminescu pleacă toată evoluţia noastră SPIRITUALĂ modernă, aşa cum de la extraordinara întreprindere politică a generaţiei anterioare „paşoptiste”, şi anume negarea Europei Congresului de la Viena şi crearea statului modern România împotriva voinţei şi intereselor a trei imperii ce dictau lumii de la 1815, pleacă evoluţia modernă a VIEŢII NOASTRE DE STAT, până la Revoluţia din decembrie 1989.

De la Eminescu, prin Sadoveanu, pleacă în literatura lumii o nouă direcţie: ecologismul. Angajarea neamului românesc şi a creatorilor lui în lupta cu duhul demoniac de devastare a naturii, duh care pătrunde şi stăpâneşte lumea o dată cu „revoluţia industrială”, nu este un act singular. Nu suntem, desigur, singurii angajaţi în lupta aceasta. Dar specificitatea noastră constă în caracterul colectiv al refuzului, în instinctul întregii colectivităţi care se opune apocalipsei în marş.

Suntem, cu alte cuvinte, un popor care nu are nevoie să înveţe de la „Europa” dialogul cu natura şi „Le contrat naturel” propus recent de Michel Serre într-o carte cu acest titlu. Căci tocmai acest „contract” îi este mai specific decât oricărui popor, şi a căpătat dimensiunile cosmic-religioase din Mioriţa.
Suntem un popor care a ridicat raporturile inter-umane pe o înălţime supremă, realizând în OMENIE cea mai malta virtute ce le guvernează.

Un popor care mai păstrează bucuria omului de om într-o lume care închide indivizii în ei înşişi, ştergând punţile dintre suflete, înainte de a lichida sufletul însuşi din fiinţa bipedă. Un mare ascet care i-a fost îndrumător părintelui Ilie Cleopa şi pe care dânsul îl citează, a răspuns astfel la întrebarea „Când va veni sfârşitul lumii?”: „Când se va şterge cărarea de la Om la om!”

Este răspunsul poporului român la universala alienare adusă de civilizaţia secolului nostru.
Suntem poporul care a reuşit să împace Creştinismul, propovăduitor al „împărăţiei cerurilor” şi al statutului omului de „călător” pe pământ, cu o extraordinară putere de viaţă, cu o artă infinită de a da existenţei pământene sevă, frumusețe şi sacralitate, într-o istorie ce seamănă atât de des cu iadul.

Ţăranul român a creat o erotică prin care actul perpetuării vieţii a devenit pârghia pentru ridicarea existenţei umane la o înălţime şi la o intensitate de trăire despre care poezia populară şi lirica eminesciană ne dau o idee, deschizând şi calea pentru descoperirea unei puteri mai mari decât a atomului: puterea regeneratoare și renăscătoare de lumi a dialogului „eternului feminin” cu virilitatea.

Lirica feminină populară va trebui redescoperită, şi cândva ridicată acolo unde, pe cea virilă, a aşezat-o Eminescu.
Suntem poporul pentru care copilăria – acest uriaş rezervor de frumuseţe şi principiu de restaurare a chipului dumnezeiesc din om cu fiecare nouă naştere – a căpătat dimensiunea pe care i-a dat-o geniul lui Ion Creangă. Iar tinereţea a devenit făuritoare de istorie: o dată când a creat România modernă, cu oameni abia trecuţi de 20 de ani, şi acum, când prin jertfa tinerilor săi a deschis lumii era eliberării de ciuma roşie.

Încă mai putem spune, cu Brâncuşi, că încetăm a mai fi oameni când nu mai suntem copii! Încă mai putem da copiilor noştri o adevărată copilărie, printre flori şi păsări, printre arbori şi făpturi ale lui Dumnezeu, exterminate mai pretutindeni de acel monstru devastator al planetei în care s-a metamorfozat omul davincian şi machiavelic.

Am refuzat supremaţia „monştrilor” şi „behemoţilor” în politica acestui veac de monştri şi behemoţi.
Am refuzat genocidul hitlerist, reuşind astfel să „sabotăm”, la proporţii neatinse de nimeni, cea mai mare crimă pusă vreodată la cale în istorie împotriva unui popor. Crimă ce a avut drept complici „case mari”, şi chiar conaţionali (deveniţi stăpâni prin acele case!) ai celor ce mureau în lagărele de exterminare.

Am reuşit să supravieţuim şi să triumfăm asupra bolşevismului, şi am sfidat hegemonia celor ce văd lumea ca pe o plăcintă de împărţit între cei mari.
Am întruchipat, timp de un sfert de secol, o idee: a drepturilor tuturor popoarelor la independenţă, demnitate şi egalitate, şi am promovat în lumea politică de azi ideile lui Neagoe Basarab: că omul drept şi cu Dumnezeu deasupra lui este mai puternic decât cel cu multe divizii.

Din nefericire mesagerul nostru a înnebunit (sau a fost înnebunit şi el, aşa cum a fost sistematic înnebunită toată planeta!), dar asta nu înseamnă că ideea pe care o întrupa şi-a pierdut valoarea!
Dovadă ce se întâmplă chiar în aceste zile, când din nou lumea a ajuns pe marginea abisului în urma nesocotirii legii şi moralei în politică.

Să sperăm – eu o cred cu fermitate – că vom reuşi să fim poporul care-şi va găsi resursele de a învinge apocalipsul din propriul suflet şi din propria ţară, şi că mântuindu-se pe sine din această încleştare cu duhul universal al răului şi destrămării, ca o mică mangustă ce înfruntă şi învinge cobra uriaşă şi veninoasă, va da lumii o nouă sinteză a umanului şi un nou „eon” în perspectiva mileniului ce se deschide.

Şansa României? Aceea definită profetic de Edgar Papu în 1977: „Nu este exclus ca de-aci să se conceapă, odată cu sinteza veacului XX, şi premisele veacului XXI”.

Răspuns la întrebarea pusă de ziarul „Şansa”: „CE ŞANSĂ ACORDAŢI ROMÂNIEI?” ~ Dan Zamfirescu, Bucuresti, 1990