Duminica trecută am dat să-i ascult și eu pe cei doi cucuzei ai intelighentziei românești, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Când am aflat și subiectul – miracolul întâlnirii, am rămas pironit locului, până la sfârșitul emisiunii, întrebându-mă dacă nu cumva Gabriel Liiceanu va pomeni ceva și despre miracolul întâlnirii noastre, a mea cu dumnealui și vice versa. Doar, cel puțin pentru mine, întâlnirea aceea chiar a ținut de domeniul miracolului! Mult mai mult decât întâlnirea dintre Liiceanu și Constantin Noica, într-un vestibul, unde Noica își trăgea galoșii pregătindu-se să plece dintr-o vizită, iar Liiceanu, din întâmplare, sosea în vizită. Întâmplare? Aranjament? Al cui? Al providenței? Putea fi și al altora, care deseori au jucat acest rol în viața noastră…
Cu numitul Liiceanu am stat de vorbă o singură dată, prin 1994 sau 5, în clădirea Senatului, la lucrările comisiei de cultură, unde eram membru, iar Liiceanu venise ca invitat. Împreună cu încă vreo 10-15 persoane… Circumstanțe dintre cele mai banale. Și totuși a fost o întâlnire miraculoasă! Cel puțin pentru mine și mai sus numitul Liiceanu. Chiar părea o întâlnire aranjată de Cel care atât de des ni se arată prin coincidențe extraordinare și deloc întâmplătoare, ci împlinitoare, cum ar zice Noica. Și iată de ce:
Pe la începutul anilor 1980, a apărut Jurnalul de la Păltiniș. Celebrul. M-am numărat printre cei care l-au citit, căci nu era chip să ieși în lume dacă nu puteai susține o discuție despre răs-citita carte. Ba i-am făcut și o prezentare, o analiză chiar – pot zice, un comentariu mai lung, pe trei sferturi de pagină din Luceafărul. În esență, comentariul meu punea un diagnostic care, zic eu acum, s-a cam adeverit în timp: neputința lui Liiceanu de a-și apropria sistemul de valori după care se orienta și se orientase întotdeauna existența lui Constantin Noica, neputința sa de a înțelege dispunerea pe care a dat-o Noica ideilor și acțiunilor sale, vieții sale. Era neputință funciară, a lui Liiceanu, de a trăi, de a priza adâncimea și farmecul(!) abordării naționaliste a existenței. De aici neputința sa de a-l înțelege pe Noica, de a-l accepta, de fapt. Comentariile lui Liiceanu erau deseori insolente față de Noica, dar mai presus de orice vădeau faptul, simplu și natural, că Liiceanu nu avea organ pentru Noica!… Cam asta era concluzia mea. Diagnosticul!
Azi, Liiceanu îl pomenește pe bietul Noica la orice apariție publică. La vremea aceea, după ce a citit Jurnalul, se auzise că Noica s-a cam lămurit și s-a cam despărțit de Liiceanu, în alți termeni decât cei în care se despărțise de Goethe… Izgonit – acesta era termenul care circula, izgonit de la Păltiniș, Liiceanu a bătut la ușa lui Petre Țuțea. Se pare că aflase de gelozia cu care, deseori, între camarazi, Țuțea comenta ironic succesele de librărie și notorietate ale lui Noica. Spera Liiceanu să obțină o acreditare din partea unui posibil adversar al lui Noica? Socoteală greșită: Țuțea l-a judecat pe vizitator cu asprime pentru ușurătatea, vecină cu prostia, care dospea în comentariile și aluziile din Jurnal privitoare la apartenența lui Noica la dreapta românească interbelică. Interbelică, dar, iată, și postbelică!…
Circula vorba că Țuțea i-ar fi arătat ușa! Personal nu-l pot vedea pe domn profesor în această postură. Exclus! Pe Liiceanu însă mi-e ușor să mi-l închipui!
Năravul din fire nu are lecuire! Or, la Noica naționalismul său sau cum i-am mai putea spune, românismul?, era definitiv, nu era supus acțiunii timpului sau modei, schimbărilor de regim politic, cataclismelor istoriei etc., ci era din firescul firii sale ca Noica să fie de dreapta, naționalist! Și firescul acesta aparținuse unei generații întregi. Iar la data când apare Jurnalul de la Păltiniș se ițiseră în viața publică destule semne că de acest nărav românii erau departe de a se fi „vindecat”. Neatins însă sau poate chiar imun la această boală, a solidarității comunitare, de neam, Liiceanu își mărturisea în comentariile sale mirarea și dis-prețuirea pentru naivitățile solidarității tribale, cu sărăcia și nevoile neamului, atât de frecvente și de definitorii în discursul lui Noica…
Dacă-mi aduc bine aminte, cam asta era constatarea mea: lui Liiceanu, și citez: funciarmente îi era cu neputință să-l perceapă și să-l priceapă pe Noica… Pe Noica și pe camarazii acestuia.
Nota bene: textul meu nu conținea niciun atac la persoană. La câteva zile după acel text, am mai publicat unul – e drept, într-o revistă mai puțin citită, Tomis, în care propuneam ca premiul pentru cartea anului să se acorde lui Liiceanu și altor doi scriitori, pentru nu mai știu care volum din Platon, la care contribuția lui Liiceanu fusese cea mai consistentă…
Trec câteva luni, și în toamna lui 1983 mă trezesc că la Europa Liberă sunt aspru criticat, înjurat mai degrabă, pentru textul meu despre Jurnalul de la Păltiniș. Amicul Alecu Cuturicu – Dumnezeu să-l odihnească, care asculta seară de seară emisiunile culturale, face bine și înregistrează la casetofon discursul nimicitor de care am parte. Așa că am putut analiza în tihnă textul. L-am și transcris, pentru a-i răspunde. Mizeria de la Europa Liberă era semnată și citită de Gelu Ionescu, proaspăt transfug.
De la început m-a pus pe gânduri acest detaliu: eram în termeni dintre cei mai buni cu Gelu Ionescu. Ce-i cășunase pe mine?! În plus, nu avea nici dreptate, procedase necinstit, comentariul său era nejustificat, găsise un pretext care, cu textul meu în față, nu rezista, dar de acest lucru nu-și puteau da seama ascultătorii postului de radio. Aveau toate motivele să ia în serios demonstrația lui Gelu Ionescu cum că eu, lăudând ediția Platon, scoasă de Noica și o echipă de excelanți colaboratori, printre care și Liiceanu, făceam un gest de propagandă deșănțată cui? Lui… Ceaușescu și regimului ceaușist!
Am încercat să public un răspuns la Luceafărul, dar Ungheanu sau altcineva din redacție nu mi-au acceptat replica. Au dat vina pe cei de la Secție… Secția de presă și propagandă a CC al PCR!
Las alte detalii ca să spun esențialul: mi-am dat seama curând că textul citit la Europa Liberă de Gelu Ionescu fusese scris de …Gabriel Liiceanu! Repet: Gabriel Liiceanu!… Cum mi-am dat seama? Păi, mai apăruse o carte, Epistolar, în care Liiceanu a publicat cronicile și schimbul său de scrisori cu diverși, pe marginea Jurnalului. Cronica mea nu a fost înserată alături de celelalte. În schimb, anumite detalii stilistice din scrisorile semnate de Liiceanu mi-au adus aminte de textul citit la Europa Liberă de Gelu Ionescu!…
Îl prinsesem așadar pe Liiceanu cu un gest de o netrebnicie rară, nemaiîntâlnită în viața noastră literară: în loc să-mi răspundă la obiecții deschis, bărbătește, și să argumenteze senin și demn împotriva argumentelor mele, a conceput un text infam, nedrept, necinstit, mincinos și calomniator, un veritabil atac la persoană, străin de orice dezbatere de idei, dar – și în aceasta consta mizeria gestului, a comportamentului, nu și-a semnat făcătura, ci l-a pus pe bietul Gelu Ionescu să și-o asume. În plus, mizase și pe faptul că presa noastră, bine coordonată de la Comitetul Central, nu obișnuia să intre în polemică cu Europa Liberă, cu oficinele!… Deci mă înjurase liniștit, știind bine că eu nu-i pot nici măcar răspunde lui …Gelu Ionescu.
Așa că eu rămâneam înjurat și nu puteam face nimic. În mod deosebit nu puteam nici să dezvălui descoperirea că cel care mă înjurase atât de nedemn și de nedrept nu era Gelu Ionescu, ci însuși Gabriel Liiceanu. De ce nu puteam face caz de asta? Pentru că în felul acesta s-ar fi aflat că Liiceanu are astfel de relații la Europa Liberă încât își poate permite asemenea mașinațiuni. Ar fi fost ca și cum l-aș fi turnat la Securitate că are relații atât de strânse cu Europa Liberă, adică cu dușmanul!!
Ceva-ceva mă făcea să mă înarmez cu răbdare. Nu sunt zilele intrate în sac, mi-am zis! Și după vreo 10 ani mă trezesc la Senat pentru prima oară față în față cu Gabriel Liiceanu. Devenise între timp marea vedetă, autor al celebrului Apel… Era invitat la Senat pentru audieri, candida să fie admis în Consiliul de Adminstrație al Televiziunii… Mă uitam la colegii din comisia Senatului, ușor complexați de solemnitate întâlnirii cu marele Liiceanu. N-am avut încotro și am intrat în vorbă cu audiatul, stricându-le festivitatea:
– Domnule candidat, zic, în urmă cu vreo zece ani, la Europa Liberă, Gelu Ionescu a citit un text despre mine, un text cum nu s-a mai scris despre mine altul mai urît, mai calomniator, mai mincinos! Nici măcar după 1990 nu m-a batjocorit cineva ca atunci!… Spuneți-mi, este adevărat că acel text l-ați scris dumneavoastră?
Teribilă a fost consternarea colegilor! Adrian Păunescu, care a înțeles imediat gravitatea gestului, se uita mirat și surprins la mine: nu cumva mă bag într-o poveste din care îmi va fi greu să ies?! Răspunde bietul Liiceanu cam așa:
– Nu văd nicio legătură între întrebarea dumneavoastră și rostul prezenței mele aici?
– Cum să nu vedeți legătura?! Păi dumneavoastră vreți să intrați în conducerea televiziunii române! Și vi se pare normal ca la televiziunea națională să se întâmple ce s-a întâmplat la Europa Liberă când dumneavoastră ați scris un text împotriva mea, plin de minciuni, și l-ați pus pe altul să-și asume răspunderea ca autor?! Nu are legătură?!…
– Da, are legătură… Dar eu nu am făcut decât să-i ofer niște date statistice lui Gelu Ionescu…
Evident, bietul pungaș nu se așteptase ca eu să știu de găinăria de la Europa Liberă. Nu mai țin minte dacă i-am explicat de unde știam de ea. A fost total derutat și, dacă ar fi știut că mă bazam numai pe o analiză stilistică, de text, probabil că n-ar fi recunoscut. A fost cinstit oareșicât, dar nu chiar detot cinstit și să recunoască că integral îi aparțiea infamul text.
Miraculoasă întâmplare, a comentat apoi Păunescu. Miraculoasă întâlnire, zic eu acum. Când mă gândesc că a fost după mai bine de zece ani de așteptare… Ce anume m-a făcut să aștept liniștit și să nu pun prea mult la inimă gestul de ultim netrebnic al filosofului?…
Uitasem de această miraculoasă întâlnire, prima și ultima… Au trecut de atunci alți zece ani! Noroc cu amicul C.B., care mi-a semnalat emisiunea celor doi impostori și a insistat să-mi arunc un ochi! De ce impostori?
Să-i luăm pe rând:
Pentru mine, Liiceanu Gabriel, dacă mă pune cineva să mă gândesc la acest nume, nu este insul care m-a înjurat cu atâta lipsă de demnitate… Atât de laș!… Treacă de la mine!… Nu este Gabriel Liiceanu nici măcar farsorul care a scris Apelul către lichele uitându-se în oglindă. Ci este persoana care a făcut acestei Țări un rău mult mai mare: el, Gabriel Liiceanu, a dat tonul la furăciuni în Țara asta! Încă din primele zile post-decembriste, când s-a instalat proprietar pe Editura Politică. Dacă l-ai fi întrebat cine i-a dat-o, probabil că ar fi răspuns că i-a dat-o unul, Silviu Brucan! Nici nu terminasem cu numărătoarea morților, și Liiceanu se aranjase deja!
E de văzut, cine s-a privatizat mai întâi, Editura Politică, botezată Editura Humanitas, pe mâna spartă și apucătoare a lui Gabriel Liiceanu, sau redacția ziarului România liberă, pe mâna disidentului Petre Băcanu! Au urmat, la scurt timp, alte redacții, ale tuturor ziarelor județene! Este al naibii de semnificativ să-ți dai seama că taman ei, ziariștii, au dat tonul la privatizare, la jefuirea patrimoniului public, cu mult înainte să apară legile privatizării și mogulii. Ce bine înțelegi astfel de ce avem parte de o presă atât de străină de nevoile societății românești, o presă atât de trădătoare, de vândută!… L-au avut ca model pe mai sus numitul pungaș. Deh, om cu idei!
Andrei Pleșu?… Ce a căutat un filosof, un intelectual atât de rafinat, să se zbată să fie numit în conducerea civilă a CNSAS?! De unde interesul pentru mizerele dosare intocmite de analfabeta Securitate? Lași tu biblioteca Academiei pentru hrubele în care zac arhivele Securității? Ce-l putea mâna pe exegetul angelității spre zonele pestilențiale, degradate ale umanității, atât de jalnice?!…
Asemenea comportament are o singură logică, zic cunoscătorii: dosarul. Dosarul de securitate, dosarul de colaborator, dosarul de urmărit, urmărit de securitate pentru fapte rușinoase, jenante, dosarul propriu sau al cuiva din familie, care trebuia să fie scos din circuitul public, distrus eventual…
Atât să ne explice Andrei Pleșu, ce împlinire spirituală a urmărit el la CNSAS?, și nu mai zicem nimic de prăpădul din patrimoniul național, care, tot așa, a debutat sub oblăduirea sa, ca ministru prădalinic al culturii!
Când l-am acuzat pe Petre Roman că a dispus demontarea tricolorului de pe clădirea Casei Poporului, am primit răspunsul că aceasta a fost ideea și decizia lui Andrei Pleșu, ca ministru răspunzător de spiritualitatea românească!… De ce, fiu al luptei comuniste în ilegalitate?! De ce ți-a fost nesuferit acel stindard, care, fluturând pe cea mai mare clădire din lume, era el însuși cel mai mare steag național arborat vreodată! Te durea acest detaliu, de un gust îndoielnic pentru estetul din tine, dar nu și pentru cei care îl priveam cu plăcere și chiar emoție, văzându-l cât de voinicește se zbuciumă pentru noi…
De ce, mă, ne-în-de-pliniților, nu v-a plăcut nici Noica, nici tricolorul românesc?
București, 6 martie 2011
ION COJA
Solomoane zis si Felix (nota din 19 martie),
Cauta si tu sa te mai documentezi un pic si despre ce mai spun altii despre voi, inclusiv documente de arhiva si nu povesti rastalmacite. Daca tot se pare ca iti place de rudele tale „de peste balta” urmareste mai atent aite-uri precum http://www.ihr.org (Institute for Historical Review) sau http://www.Bollyn.com al curajosului gazetar Christofer Bollyn caruia nu ii este frica de gasca voastra!
din articolele scrise de dv,reiese ca evreii sunt de vina de toate relele lumii.
de
din articolele scrise de dv,reiese ca toate
relele din lume au venit din cauza EVREILOR!!!
ce bine e sa ai un tzap ispasitor langa casa
omului.
bine inteles,de vina sunt totdeauna si numai
JIDANII si BICICLISTII.
Intrebare pt CEZAR TEODORESCU:
De cind se vorbeste de romani si Romania?
Multumesc!
(nu sint acceptate baliverne de genul „procesul de formare al poporului roman”)
Este putin probabil ca securitatea, ca si organizatie independenta de alte organizatii asemanatoare din alte tari, sa’si fi bagat coada la Europa Libera; n’or fi ceilalti dusi cu pluta.
Singura varinata reala, si povestea d’voastra vine sa confirme asta, este ca „serviciile” la nivelul cel mai inalt au acelasi centru de comanda.
Faptul ca d’voastra sustineti ca lovitura de stat din 89 a fost executata de KGB dar comandata de Wall Street este tot o confirmare.
***
Douglas Reed spune in Far and Wide carte aparuta in 1951 (!) ca: „The plan, I think, is the old one of world dominion in a new form. The money-power and revolutionary power have been set up and given sham but symbolic shapes („Capitalism” or „Communism”) and sharply defined citadels („America” or „Russia”). Such is the spectacle publicly staged for the masses. But what if similar men, with a common aim, secretly rule in both camps and propose to achieve their ambition through the clash between those masses? I believe any diligent student of our times will discover that this is the case.”
„TRAIM” INTRE OAMENI SI FOARTE GREU GASESTI UNUL
Mult Stimate Dle.Prof.Coja,
Va admir pentru curajul si perseverenta cu care duce-ti lupta pentru salvarea valorilor romanesti.
De la Ecaterina II a rusiei cea care voia sa reinvie vechea Dacie (pentru ca sa o transforme intr’o gubernie ruseasca)tendinta de a desbina poporul roman continua.Sunt curios ce metode ar folosi dacomanii pentru a afla care roman e dac si care e roman.Poate uzand antropologia:sa-si masoare romanasii nostri capetele dar nu cred ca ar da rezultate bune pentruca troienii erau de tip mediteranian si tracii(dacii erau un mic trib trac din jurul capitaliei Sarmisagetuza)au fost de tip mediteranian probabil urmasii pelasgilor.Este o chestie foarte complicata si care presupune multe presupusuri si multa imaginatie.Deaceea zic,ca si cantecul impaciuitor,hai sa traim ca fratii cum am trait de doua mii de ani.Nu este alta solutie.Cei care vor sa se considere mai daci n’au decat sa-si vopseasca parul mai roscat desi in mormintele tracilor din Bulgaria respectivii pareau cam bruneti.
De fapt motivul acestor randuri este scrisoarea unui rabin din Constatinopol care voind sa mearga la Roma in sec.IX d.Cr. a fost nevoit, din cauza piratilor ce facea imposibila o calatorie pe apa,sa faca calatoria pe uscat dar miscarile triburilor barbare l’a inpins in nord pana a ajuns in Carpatii Meridionali.Scrisoarea a fost descoperita de Prof.Univ.din Iasi Dumitru Gazdaru refugiat politic in Italia.El a emigrat in Argentina si de acolo mi-a trimis revista,imi scapa numele,in care era publicata scrisoarea de mai sus.Sunt convins ca poate fi gasita la Biblioteca Romana din Freiburg-Germania.Acolo am trimis eu revista,prin anii 50 .Ce afirma acel rabin este ca odata ajuns in munti a dat peste niste oameni care i-au spus ca:”Civis Romani sum”.Deci, ca si in cazul lui Ovidiu, doar cateva randuri pot schimba palavrageala fantezistilor.Personal,eu am trecut Dunarea inot in Iulie 1950,incepuse razboiul din Coreea si am crezut ca putem face o armata cu care sa scoatem poporul roman de sub jugul ruso-comunist si de aceea ma supara sa vad romani care stiu prea bine ca suntem inconjurati de inamici plus altii ca sa incerce sa ne desbine.Rousseau spunea ca pana si salbatecii au notiunea binelui si a raului,oare comunismul sa fi sters notiunea de constiinta din mintea atator romani? Am vazut ca pana si de prin partile mele s’a gasit un(inlimba rusa „burlak”e echivalent in romana)botosanean care a uitat ca noi ziceam ca e bine sa cugeti inainte de a deschide deschide gura dar probabil ca nu face parte din cei a caror strabuni sa-u coborat din Maramures ca sa curete tara de rele.Dle.Prof.va doresc numai bine si succes in lupta ce o duceti care esta si a mea.
Stimate domnule Teodorescu,
Cum aş putea să vă contactez? Aş dori să vă întreb câteva lucruri despre Dimitrie Găzdaru. Adresa mea este: josika1002@gmail.com. Toate cele bune!
Domnule profesor,
In limba roman extista un cuvant: epigoni !
Adica asa cum se spune de mult si chiar si acum prin spatele blocurilor: CHIBITI !
Ca aia din Cismigiu. :)
De ce va coborati la nivelul lor ?
Mai mult !
EU am pretentia ca am citit MACAR cat acesti 2 IPOCHIMENI impreuna, dar nu am pretentia ca sunt cult sau alte chestii asemenea.
Ca nu am acel 1% geniu si nici acel 99% „transpiratie”, ca sa imi capete cuvantul greutate.
Dar macar cu atat m-a blagoslovit Dumnezeu: sa vad unde este IMPOSTURA si SULFARIA !
Lasati-i in plata Domnulu, ca nici copii lor nu o sa-si mai aduca aminte de ei !
Doi „filozofeni”(ce mult regret că acest apelativ nu-mi aparţine),fără operă,plini de venin şi dispreţ faţă de tot ce e românesc,pleşcari, ambii cu ifose însă !
De ce ziceam că sunt pleşcari, vă rog să vedeţi în ce mod s-au comportat după *89,ce funcţii au ocupat şi cu ce avantaje. Să câştigi din muncă cinstită şi punându-ţi la lucru inteligenţa,priceperea şi spiritul întreprinzător nu este de dispreţuit. Dar să clamezi cât e ziua de mare că acela a fost securit,că celălalt a făcut şi a dres pe vremea comunismului şi bazându-te pe”iuţela de mână şi nebăgarea de seamă” să pui mâna pe averea statului sau să ocupi diverse sinecure,este detestabil!
Acuma Tanda şi cu Manda îşi etalează „filozofeniile” dar tot la o televiziune de stat, că de dacă e de stat atunci să STĂM !!pe bani buni!
Păcat că altor omeni de cultură cu drag de ţară,care ar avea ce să spună şi să facă educaţie cu adevărat, nu li se oferă astfel de emisiuni!
Păcat.
„Încremenirea în proiect” şi legea morală a dlui Liiceanu
Dorin Suciu
La începutul anilor ’90, intra în folclorul intelectual (dacă există un folclor suburban, de ce nu ar exista şi unul intelectual?) o sintagmă care a făcut epocă: „încremenirea în proiect”. Ea era lansată de către Gabriel Liiceanu într-un „Apel către lichele” apărut în anul 1992 în Revista 22 şi a fost cuprinsă ulterior în volumul cu acelaşi nume scos de editura Humanitas. După unii critici, precum Alex Ştefănescu, folosirea conceptului de „încremenire în proiect” dădea pamfletului dlui Liiceanu o încărcătură expresivă deosebită: „Prostia ca încremenire de proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”. „Comunismul garantează prostia ca încremenire în proiect”; „învăţământul politic este un antrenament în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect”. (Asta, ce-i drept, cam aşa era, iar Vladimir Tismăneanu, unul dintre propagandiştii de vază ai Epocii de Aur, ar putea depune mărturie în acest sens…). În fine, „toată lumea este încremenită în proiect”.
Expresia a prins cam în toate mediile „intelectuale”. Am afişat pe Internet cuvintele cheie „Liiceanu, încremenire, proiect” şi am găsit peste 300 rezultate numai în primele 10 poziţii! De la articole din reviste cu pretenţii, la ziare, forumuri de discuţii şi bloguri.
Astfel, pe http://www.mysport.ro/stiri se poate citi: „Conceptul domnului Gabriel Liiceanu în care prostia reprezintă o „încremenire în proiect” se potriveşte de minune fotbalului românesc.” Alături, pe site-ul Jurnalul Literar Botoşani: „Neputinţa de a se reforma a unui partid nu este altceva decât exemplu de prostie încremenită în proiect.” Formula magică este folosită nu numai în sport sau politică. Conform săptămânalului hunedorean REPLICA: „Un loc de cinste printre născocirile tranziţiei „încremenit în proiect” (sic!) îl ocupă nenorocirile, generic denumite, regii autonome.”
Revenind la chestiuni serioase, expresia a pătruns şi în cursurile universitare cum ar fi cel al conf. univ. dr.Codrin Liviu Cuţitaru – Evoluţia ideilor şi metodologiilor culturale în modernitatea şi postmodernitatea europeană în care găsim următoarea frază: „Criza criticii româneşti (…) începe odată cu primele decenii de după război, cînd exegeţii literari în formare pierd orice contact cu lumea liberală şi sistemul său de valori, experimentînd, din punct de vedere cultural, încremenirea în proiect de care vorbea Gabriel Liiceanu.”
Surpriză însă: formularea „încremenire în proiect” nu aparţine dlui Liiceanu, ci lui Immanuel Kant! Ea poate fi găsită, împreună cu o alta, faimoasă, – „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine” – în Critica raţiunii practice, una dintre capodoperele marelui filosof clasic german!
Întrebarea este de ce Gabriel Liiceanu nu a menţionat sursa. Formularea poate fi considerată cu greu o expresie comună, iar în scris, spre deosebire de vorbirea familiară, citarea devine obligatorie. Cu atât mai mult cu cât întregul Apel către lichele este aşezat stilistic pe conceptul kantian.
Situaţia devine cu atât mai penibilă cu cât diverse citate despre „încremenirea în proiect” – cu specificarea că aparţin lui Gabriel Liiceanu – pot fi găsite pe site-urile specializate http://autori.citatepedia.ro/ ; http://www.rightwords.eu/ sau http://ro.wikiquote.org/. Până la urmă, este vorba de o notorietate bazată pe un rapt intelectual.
Mai trebuie oare amintit faptul că, într-o conjunctură asemănătoare, Octavian Paler a avut demnitatea, normală aş zice, să refuze paternitatea unui text de o mare frumuseţe, şi anume Interviu cu Dumnezeu care îi era atribuit pe mai multe site-uri pe Internet? Dar Paler era un mare scriitor şi un mare om…
Gabriel Liiceanu susţine că a scris pamfletul său pentru a elibera societatea românească de „figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism şi care se pregătea acum să facă din nou istorie”. Ceea ce îmi aminteşte de un aforism care spune că revoluţiile sunt declanşate de visători, continuate de naivi, iar de ele profită lichelele. Nu-i cunosc autorul. În orice caz, nu este vorba de Kant…
Privatizarea frauduloasa a fostei Edituri Politice, cea mai bine dotata la momentul 1990, a fost o recompensa pentru agentul de influenta Liiceanu, dar si un „Angajament”,
de data asta pentru serviciile ulterioare ce vor fi fost necesare ocultei post-decembriste.Si cui a fost mai de folos activitatea lui G.L. daca nu lui Traian Basescu si camarilei sale, fiind mai mult decat elocventa zicala „cine se aseamana se aduna”…Si inca nu stiti cat de agresiv era la volanul unui „RENAULT 11” domnul filosof, nici n-ai fi crezut ca el a scris un „Apel” catre propriul cerc de relatii…
Eu chiar l-am vazut in trafic, pe bd. Ana Ipatescu, actual Lascar Catargiu!
Inconsecvenţa DIALOGULUI domnului Liiceanu cu CITITORII prin trecerea de la filozofie la politici publice şi apoi la stilul „epistolar ” în „scrisorile către fiul său”în care face public efectul ,la propriu al „CREMELOR BĂRBĂTEŞTI” folosite de el „PERSOANA PUBLICĂ LIICEANU”etc…
Nu pot fi numite atitudini de volubilitate spirituală ci mai degrabă vedetismul unui Idol care se adresează fanilor săi dar care fiind vorba de un intelectual notoriu nu duce la TABLOIDIZARE ci doar la IDOLATRIZARE care e întucîtva o radicalizare şi o EXAGERARE a
calităţilor unui MODEL DE INTELECTUAL DE BUNĂ CREDINŢĂ AL CETĂŢII
Domnule profesor Coja,
Un articol remarcabil, prin adevarul manifest, care va onoreaza, iar pe noi, cititorii, ne multumeste. Cu deosebita stima.
Pe trepte sociale diferite,orice om intalneste in viata impostura,invidia,barfa,nesimtirea,ura,toate fac parte din ,,calitatile,, fiintei Humane,ori Liicheanu cu sarurile lui de bae si A.Plescu cu tenul lui de voievod al etniei,suntara si ei oameni..nu??? Si am mai vazut rommani ce nu plac pe unul ca Noica..si nici trei culoriu !!!Le acordati atentie nemeritata unor ..expirati! sa aveti o zi mai buna.
Un text atroce. Probabil e adevărat ce scrieţi dvs aici,tocmai de aceea atroce. Pt mine,care cunosc doar dimensiunea de oameni ai CULTURII a celor mai sus pomeniţi. E odios câtă mizerie se poate ascunde în oameni,chiar în cei care par mari. Păcat. Într-adevăr,e greu să fii OM.
Cam ar fi timpul să fie pusă întrebarea de 10 puncte: cîţi din cei ce frecventau pe fostul redactor legionar dădeau cu subsemnatul la Securitate? Adică era cineva din acel „cerc” care să se fi păstrat curat?