Robert Horvath
dum., 17 mai, 00:55 (acum 1 zi)
către eu

SPRE
PUBLICARE

Fragment “ Domnul Tutea stia ca era urmarit de securitate.
Coja i-a spus batranului
Scriu pentru secu ,zi si noapte.
Era un secret deschis pentru amindoi.
Stiam ca era un agent. Numai mai tarziu am aflat ce grad avea.
A tinut o conferinta la asociatia pensionarilor.
A fost prezentat : Colonel in retragere Ion Coja.
Colonel ,dar chiar in retragere ?
Voi raspunde la aceasta intrebare in postariile urmatoare

***************************

Am primit pe E mail mesajul de mai sus. Mi-a făcut mare plăcere, eu uitasem de momentul magic al întâlnirii mele cu pensionarii de la Securitate, cred că a fost prin 1995-96, o veritabilă mirabundă. Repet cuvîntul pe care l-am inventat pentru asemenea situații. MIRABUNDĂ.

Povestea cu „a fost prezentat: Colonel în retragere Ion Coja” este o prostie, nu era cazul să fiu prezentat drept colonel, doar eram între „colegi”! Am fost prezentat drept ce eram, profesor și senator. Activitatea mea ca senator atrăsese invitația de a vorbi în fața fostului activ al Securității. Era prezent și răposatul Gheorghe Gavrilă, colonel, care răspunsese „pe linie informativă” de grupul de studenți de la formațiunea de teatru PODUL, care în primăvara lui 1969 prezentase cu mare succes la festivalul de teatru studențesc de la Nancy un spectacol după piesa mea ADIO, JULIETA, ADIO… M-a asigurat apoi că mi-a făcut un raport favorabil, că am avut o atitudine corectă etc… Atât de corectă că n-am mai prins un pașaport decât după 15 ani, în 1984, în condiții excepționale relatate pe acest site.

Domnul RH știe el câte ceva, mă și mir de unde știe de conferința pe care am ținut-o într-o sală de pe strada Eforie, cred. Dar le știe cu totul aiurea! Și-mi oferă ocazia bine venită de a povesti cum a fost! A fost teribil de interesant!

Am fost invitat să le vorbesc bătrânilor cu ochi albaștri despre Răscoala din 1907. În drum spre locul faptei m-am gândit la ce știam despre răscoală, subiect care apăruse de câteva ori în discuțiile grupului de „foști” de la Athenee Pallace, care mă acceptau în preajma lor.
M-am gândit să prezint cele aflate de la acei venerabili români, iar în timp ce le vorbeam securiștilor, mi-am dat seama că mă aflu în locul cel mai potrivit pentru a-i aduce un omagiu avântat lui Petre Țuțea, cel care fusese unul din obiectivele principale ale muncii informative desfășurate de Secure…

Cred că invitația primită de la liderii securiștilor pensionari se datora activității mele din Senat, unde m-am luptat „ca un leu” ca legea privind investitorii străini să nu prevadă dreptul acestora de a cumpăra pământ și proprietăți imobiliare. Nu mă laud des, dar mă laud că am reușit să întorc votul Parlamentului. FSN primise dispoziție de la Iliescu să voteze acest amendament, am avut discuții cu lideri ai FSN – Momanu, Vasile Văcaru, Tăriceanu, Dumitrașcu și alții, cu colegii din PSM, din România Mare, cu Ioan Alexandru, și în final s-a votat cum trebuia și s-a respins amendamentul favorabil investitorilor străini.

În timpul conferinței am lăudat clasa politică de la 1907 care interzisese străinilor să devină proprietari agricoli, spre deosebire de clasa politică din zilele noastre dispusă să facă acest gest de trădare națională! Dar mai ales am folosit acel prilej pentru a le vorbi despre Petre Țuțea! La asta m-am referit mai sus când am spus că a fost un „moment magic”! Să vorbești unei săli pline de ofițeri de securitate despre cel pe care îl sufocaseră cu supravegherea lor tâmpă era ceva ce friza minunea! O mirabundă, cum zisei! Îl supravegheaseră pe Petre Țuțea, ca pe un pericol pentru Țară, iar pe unul ca Brucan îl lasaseă să-și facă mendrele! Ce grozavi apărători ai securității Statului și Neamului mai fuseseră!

Țin bine minte că la un moment au început să se audă din public comentarii vecine cu huiduielile – inclusiv intervenția mai din fundul sălii „cine l-a invitat pe ăsta?!”. Cel mai tare i-a supărat pe unii susținerea mea că cifra de 11.000 de victime ale represiunii fusese mult exagerată! I-am potolit făcând o comparație cu cele 60.000 de victime de la Timișoara din decembrie 1989… Alții din sală, cei mai mulți, au cerut liniște, iar până la urmă mesajul meu naționalist a câștigat sala și totul s-a sfârșit în aplauze însuflețite. Nu m-am mirat. Au urmat câteva minute bune de discuții în picioare, cred că s-a mers și la o cafea în biroul președintelui de sindicat, responsabil cu întrega acțiune.

Și a mai urmat un moment magic. De încununare a evenimentului. S-a apropiat de mine un domn tovarăș care mi-a cerut numărul de telefon cu următoarea explicație: vrea să fiu de față atunci când, cu acordul meu, ne vom vedea la Marcel Petrișor acasă, zilele următoare, căci are o datorie de plătit către marele Marcel și vrea să aibă martori, iar eu aș fi cel mai potrivit să asist la ce se va întâmpla! Câteva zile mai târziu mă sună omul, îl sunase și pe Marcel, iar acesta ne aștepta pe amândoi ca să punem capăt unei povești începute cu ani buni în urmă, înainte de 1990, când domnul ofițer de securitate intrase la Marcel Petrișor în casă, cu ordin de la procuratură, să efectueze o percheziție. Printre obiectele ridicate cu acel prilej s-a aflat și un dosar cu un manuscris al lui Petre Țuțea, pe care securistul, încălcând regulamentul, nu-l predase la magazia de obiecte suspecte, păstrase dosarul în fișetul său, iar când, după 1990, a ieșit la pensie, a plecat acasă cu tot ce avea în fișet, inclusiv dosarul ridicat de la Marcel Petrișor. Îl înapoia acum, cu regretele firești și, dacă i se permite, cu o strângere de mână din partea lui Marcel. Cei doi și-au strâns mâna, fostul ofițer a salutat și a plecat, nu s-a lungit la vorbă. Îmi pare rău că nu l-am mai văzut de atunci!… Nu mai țin minte cum am comentat cu Marcel, probabil că i-am povestit cum a fost la conferința „despre Petre Țuțea” ținută în locul cel mai potrivit: în fața celor care îl hăituiseră prostește, abuziv și deseori fără delicatețe.

În ce privește ce am scris „pentru secu” despre Petre Țuțea, nu mi-e clar ce știe și la ce se referă corespondentul meu new-yorkez. Poate să fie vorba despre textul de 250 de pagini intitulat SALONUL DE REANIMARE, depus la editura Cartea Românească în 1985, care o fi ajuns și pe la „secu”, înainte ca editura să mi-l înapoieze ca nepublicabil deoarece „face apologie legionară”. Petre Țuțea este principalul personaj al textului. Sau este vorba de memoriul depus la CC al PCR în 1977 în legătură cu reținerea lui Petre Țuțea ore în șir la Miliție, bașca percheziția de acasă, încheiată cu confiscare a sute de foi scrise! Sau memoriul depus pe adresa Ministrului de Interne, depus la Uniunea Scriitorilor în legătură cu ancheta făcută printre studenții care roiau în jurul sublimului octogenar!

Ceva, ceva știe acest Robert, dar știe lăutărește, după ureche, iar nu din citite, măcar de pe site unde lucrurile acestea au mai fost o dată cel puțin relatate.

Obligându-mă să le mai povestesc o dată, am înțeles mai bine semnificația celor „pățite”! Drept care întreaga mea recunoștință. Aștept și alte dezvăluiri, cele promise deja.

Ion Coja