Protocoalele Kogaionului (6)

 

Săpun din trupul evreilor exterminaţi…

 

§ 6. Consemnăm, cu jena cuvenită, mărturiile făcute de persoane aparent onorabile, în frunte cu Simon Wissenthall, despre săpunul pe care germanii nazişti l-au fabricat folosind ca materie primă organică trupurile evreilor deportaţi şi ucişi. Bes­tialitatea umană, dovedea astfel că a depăşit toate limitele ima­ginabile. O crimă mai demenţială nu se mai produsese în istoria lumii! O bat­jocură mai cutremurătoare la adresa fiinţei umane şi a numelui de om era imposibil de conceput!

Această idee, fără pereche de cinică în toată istoria lumii, de a transforma corpul omenesc în săpun, face serie cu isprava acelor nemţi care şi-au confecţionat abajururi pentru lampadare şi veioze din pielea unor semeni, a unor oameni, a unor evrei! Există o litera­tură şi o filmografie pe acest subiect! Ca şi pe seama evreilor pe care românii i-au ucis în ianuarie 1941 şi i-au atârnat la Abator în cârlige. Încă nu s-a făcut literatură, dar timp mai este, pornind de la relatarea unui „martor“ evreu care a văzut sau a aflat că în Basarabia ţăranii români ucideau evrei şi ungeau roţile căruţei cu sângele acestor evrei, ca să nu scârţâie! Relatarea aparţine lui Matatias Carp, care consemnează şi faptul că germanii, mai bine dotaţi tehnic decât românii, s-au priceput să exploateze „în sco­puri industriale părul, dinţii şi grăsimea umană“.

Maeştri ai acestor scenarii apocaliptice s-au dovedit scriitorii evrei Ilya Ehrenbourg şi Elie Wiesel. Scriitori, ce-i drept, de mâna a doua. Dar nici autori ca Saul Bellow nu s-au ruşinat să ia în serios asemenea fabulaţii, interesante numai sub aspect patologic!

Pe la mijlocul anilor ’70, cineva a avut ideea, atât de anti-semită (sic!), de a supune unei analize bio-chimice săpunul evreiesc. Analiza a fost repetată la mai multe universităţi, cu acelaşi rezultat: nici urmă de ADN uman în vestitul săpun evreiesc! Din păcate, după aceste analize nu a apărut nici o dezminţire în presă, la televiziune sau în filmele de la Hollywood despre săpunul evreiesc! Azi, majoritatea oamenilor ştiu mai departe că persecuţia evreilor a atins şi acest prag, veritabil nec plus ultra al abjecţiei umane: să fabrici săpun din trupul adversarilor ucişi mişeleşte!

La fel, lumea ştie mai departe despre obiectele confec­ţionate din pielea evreilor ucişi în lagărele naziste, deşi încă din anii ’60 abajururile respective au fost retrase din muzee, ca şi bucăţile de săpun evreiesc, dar cu discreţie, lăsând să apese mai departe, asupra speţei umane, vina de a fi născut asemenea monştri precum germanii care au jupuit fiinţe omeneşti şi din pielea unor semeni şi-au confecţionat mănuşi, curele de ceas, abajururi şi câte altele!

E greu să faci un comentariu potrivit acestor inepţii care frizează patologia cea mai tristă a comportamentului uman. Este însă greu de înţeles de ce evreii normali, cu discernământ moral, care în mod sigur alcătuiesc majoritatea printre evrei, nu reacţionează la aceste grosolane şi deşucheate diversiuni! Aceste scorneli infame se cuvenea a fi fost respinse încă de la bun început! Iar ele circulă şi azi, bântuie prin mintea unor oameni cinstiţi şi nevinovaţi, producând viziuni groteşti, apocaliptice, întru nimic adevărate.

Acuzăm în acest caz de comportament aberant pe acti­viştii Holocaustului deoarece:

a – pe cei care au demonstrat că săpunul evreiesc nu este evreiesc îi acuză de anti-semitism;

b – nu au făcut nimic pentru a mediatiza adevărul despre aşa-zisul săpun evreiesc, pentru a dezminţi „literatura“ publicistică lansată despre acest săpun;

c – pe cei care încearcă să răspândească adevărul despre „săpunul evreiesc“ îi acuză de anti-semitism şi le blo­chează accesul în mass-media.

Comportament aberant, pe care omenirea nu are nici un motiv să-l suporte la nesfârşit! Comportament pentru care activiştii Holocaustului se cuvine să-şi ceară iertare de la întreaga omenire şi să-şi propună singuri sancţiunea potrivită!

 

 

 

Participarea evreilor la Holocaustul roşu

 

§ 7. Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematic Holocaustul nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numele luptei şi al urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărul victimelor pe care comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, din păcate, toate „performanţele“ nazismului. Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar, desemnează regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mai nefericite consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor.

Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintre victimele predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii, afirmăm că în acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele mai consistente pe frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de stat bolşevice din 7 noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest „revoluţia“ comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii ro­mâneşti, deopotrivă a politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului.

Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească la rezistenţa anti-comunistă.

În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şi numeroşi factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi mai ales la „victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizat societatea comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane de oameni, de cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fără precedent în istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane. Printre cei mai vinovaţi de „holocaustul roşu“, comunist, un număr mare îl constituie evreii, inclusiv evrei din New York, din Occident, cu ai căror bani a fost finanţată Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie! Un număr mare de evrei aflându-se şi printre liderii comunişti din Rusia şi din majoritatea partidelor comuniste.

Evreii din România, prin cel mai de seamă reprezentant al lor, Wilhelm Filderman, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada anilor ’40, au propus princi­piul potrivit căruia evreii care îmbrăţişează tezele bolşevice, comuniste, încetează prin asta de a mai fi evrei! Se pare că acest principiu şi l-au însuşit şi liderii de mai târziu ai evreimii, astfel că din partea acestora se practică şi se propagă până azi un dezinteres total pentru un subiect imposibil de ignorat atunci când discutăm despre suferinţele prin care a trecut omenirea în secolul al XX-lea: contribuţia evreilor la Holocaustul roşu, în diverse ipostaze, inclusiv cea, „clasică“ pentru evrei, de victime. Dar şi în ipostaza de autori şi beneficiari ai unor crime înfiorătoare! Dezgustătoare! Revoltătoare!

Dreptul de a acuza este un drept pe care îl recunoaştem oricui. Chiar şi atunci când acuzatul este propria noastră persoană, propria ţară sau propriul popor.

Acuzaţiile de holocaust anti-evreiesc aduse autorităţilor româneşti sunt, în fond, acuzaţii adresate poporului român. Aceste acuzaţii nu pot fi susţinute ignorând suferinţele prin care a trecut poporul român în secolul al XX-lea, ignorând cine se face vinovat de aceste suferinţe. Ca victimă a Holocaustului comunist, poporul român are dreptul la tot adevărul despre identitatea celor care l-au asuprit şi despre scopul urmărit de aceştia. Are dreptul să-i acuze pe autorii şi beneficiarii holocaustului roşu! Suntem gata să discutăm măsura în care românii sunt vinovaţi de suferinţele pricinuite în cadrul a ceea ce se numeşte holocaust anti-evreiesc, dar pretindem să se evalueze corect şi responsabilitatea evreilor, a unor evrei, pentru suferinţele îndurate de români ca victime ale holocaustului comunist.

Cu titlu de ipoteză, facem afirmaţia că în perioada 1939-1945 numărul românilor a căror moarte a fost cauzată, direct sau indirect, de evenimentele politice şi militare internaţionale – război, operaţiuni militare, deportări, execuţii, boli contractate pe front sau în lagăre de concentrare etc., depăşeşte cu mult cifra de un milion. În acest calcul, alături de militarii morţi şi răniţi pe cele două fronturi, de Est şi de Vest, îi avem în vedere şi pe românii care au căzut victime ale guvernanţilor unguri (circa 150.000 după Raoul Şorban, Chestiunea maghiară, Editura Valahia, Bucureşti, 2001), precum şi pe românii civili ucişi sau deportaţi de Armata Roşie. Şi, nota bene, este vorba de evenimente internaţionale care s-au produs fără nici un amestec decizional al românilor, evenimente la care românilor li s-a impus să fie implicaţi, să participe, neavând de ales. În felul acesta este foarte posibil ca numărul românilor, victime nevinovate ale perioadei 1939-1945, să fie mai mare decât numărul victimelor nevinovate evreieşti. Căci pretenţiile evreieşti la imense despăgubiri materiale ne forţează mâna şi ne obligă să examinăm cu toată seriozitatea ipoteza potrivit căreia numărul real al evreilor pieriţi în acea perioadă este mult mai mic decât cifra oficială, vestitele şi mereu pome­nitele şase mili­oane, cifră tot mai greu acceptabilă. Se vehi­culează şi cifre sub un milion pentru a-i înregistra pe evreii victime propriu-zise ai celui de al II-lea război mondial. Nu putem uita, în această ordine de idei, că unii evrei au fost implicaţi ca agresori în declanşarea catastrofalelor evenimente din anii 1939-1945, purtând astfel o parte, cât de mică, dar parte din vina pentru ceea ce s-a petrecut. Vina pentru declanşarea celui de al doilea Război Mondial! Situaţie în care nu se află nici un român…

În aceste împrejurări, a căror confirmare nu este deloc exclusă, pretenţiile evreieşti la despăgubiri din partea românilor ar putea deveni incalificabile în termenii limbajului uman şi ai „jurisprudenţei“, al precedentelor oferite de istorie. Căci – ceea ce este aproape sigur, autorităţile evreieşti, din Israel sau internaţionale, cunosc bine cifra reală a victimelor evreieşti, deţin toate mijloacele pentru a dovedi această cifră pe care, deocamdată, o ţin secretă… Un secret care, ca orice secret, nu poate dura o veşnicie! Dacă evreii nu pot aduce dovezi pentru cei 400.000 de evrei ucişi de români este pentru că dovezile pe care le deţin evreii privesc un număr mult mai mic, practic un număr infim de evrei pentru care conştiinţa noastră, de români, se poate socoti încărcată şi vinovată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Proiectul Israel în România

 

§ 8. Puşi literalmente cu spatele la zid sub acuzaţia de genocid, acuzaţi astfel de crima cea mai odioasă cunoscută în istorie şi consideraţi buni de plata unor daune astronomice pentru cei 400.000 de evrei ucişi de regimul mareşalului Ion Antonescu, noi, românii, ne vedem azi nevoiţi să renunţăm la orice menajamente şi să dezvăluim tot ce avem de spus în apărarea noastră. Mai întâi adevărul că, dacă vorbim de genocid în România, mai degrabă evreii se fac vinovaţi de genocid, de intenţia de genocid faţă de noi, românii. Când spunem asta avem în vedere mai întâi proiectul evreiesc de a constitui un stat evreiesc, Israelul, pe teritoriul României. Realizarea acestui proiect ar fi însemnat dispariţia din istorie a statului şi a poporului român. Acest proiect, deopotrivă criminal şi demen­ţial, proiect „fără de seamă în analele istoriei lumii“ (Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, discurs în Senatul României), a fost imaginat în deceniul al 3-lea din secolul al 19-lea şi a demarat efectiv după Pacea de la Adrianopol (1829), producând de-a lungul anilor importante evenimente istorice, cu con­secinţe extrem de dureroase pentru poporul român. De atunci şi până în preajma celui de al II-lea Război Mondial, de la câteva sute de persoane, numărul evreilor din România a crescut întruna, într-un ritm nefiresc de accelerat, ajungând să pună în primejdie nu numai dezvoltarea normală, ci însăşi existenţa statului român, a societăţii româneşti. După un cunoscut scriitor şi publicist evreu, Mihail Sebastian, precum şi din alte surse de informaţie, numărul evreilor din România atingea aproape două milioane la sfârşitul anilor ’30. În Bulgaria vecină, la aceeaşi dată trăiau 9.000 de evrei. După alte surse, 40.000 de evrei. Dar nu mai mulţi! Pe scurt, în anii ’30 România era, pe planeta noastră, ţara cu cei mai mulţi evrei, ca proporţie demografică.

Dintre aceşti evrei, cei mai mulţi intraseră în România, de-a lungul anilor, pe căi ilegale, forţând autorităţile să-i accepte ori chiar să-i recunoască drept cetăţeni români. La sfârşitul anilor 1930, sute de mii de evrei trăiau în România în mod ilegal, sustrăgându-se de la înregistrarea lor în actele oficiale. Presiuni internaţionale din partea marilor puteri, exercitate constant asupra guvernanţilor români, de cele mai multe ori pe căi oculte, ascunse opiniei publice, inclusiv prin şantaj, i-au obligat pe politicienii români să legitimizeze prezenţa în România a acestor veritabili invadatori, „lipitori ale satului“ românesc, cum i-au numit oamenii de rând.

Nu a fost vorba de o banală emigraţie în masă, cum au mai fost atâtea în istoria lumii, ci de o veritabilă invazie, agresivă şi perfidă, laşă, lentă şi tenace, care a atentat la fiinţa naţională a românilor nu prin declanşarea unor operaţiuni şi confruntări militare, ci printr-o stratagemă complexă şi de lungă durată, care urmărea să mascheze adevăratele intenţii. Obiec­tivul principal al acestei diversiuni criminale îl constituia proprietatea funciară, acapararea acesteia prin orice mijloace. Aşa cum semnala Vasile Alecsandri, evreii urmăresc „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi“, urmăresc „a se substitui locuitorilor acestei ţări pentru a face din întreaga ţară o proprietate israelită“. Cel care a făcut aceste aprecieri în şe­dinţa amintită a Senatului României a fost poetul şi diplomatul Vasile Alecsandri, spirit european, deschis la ideile politice moderne, francmason, deci bine informat, o persoană echilibrată, care a dus o viaţă exemplară din toate punctele de vedere.

Consemnăm că însăşi zestrea genetică, biologică a românilor ne-a fost ameninţată şi afectată de practicile şi acţi­unile la care s-au dedat în mod deliberat mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi dintre evreii stabiliţi în România. (Cf. Nicolae