Principe renascentist, luând scaunul muntean în 1593, Mihai Viteazul şi-a propus de la început să încununeze eforturile Rareşeştilor, ale lui Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu sau Ioan Vodă de realizare a unităţii României în întregime.

Planul său urmărea, pe fondul „Războiului nemţesc” (Nemce seferi, 1593-1606) adică al războiului pentru supremaţie în Europa, dintre Liga Creştină, patronată de Habsburgii catolici, şi otomani, ieşind prin luptă de sub tutela Porţii, într-o primă etapă (1594-1597), încheierea unui tratat pe baze noi cu sultanii, fapt realizat la 16 octombrie 1598, pregătirea apoi (1597-1599) şi realizarea (1599-1600) a Unirii.

De partea sa erau „mult popor”, „prietenii şi aliaţii săi de acolo” (din Transilvania), conduşi de cancelarul român Ştefan Iojica „de care e oblăduit şi ajutat”, fiindu-i rudă.

Sunt cuvintele lui Sigismundo della Torre, spionul care-i avertiza pe Habsburgi, prin intermediul cardinalului Cinzio Aldobrandini, încă de la 27 mai 1597, că Mihai vrea „să rămână el în scaunul Transilvaniei”, în care scop „s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul transilvănean Josica, să provoace o răscoală în Transilvania”.

În acelaşi timp, el propunea Habsburgilor „să-l alunge din Moldova (pe Ieremia Movilă) şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău”.

Rapoartele lui Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre din 1597, Erich Lassota din 14 septembrie 1597, Stefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy din 11 iunie 1598, documentau că planul unirii celor trei principate române era deja pus la punct.

Mai mult, raportul lui Giovanni de Marini Polli din 31 ianuarie 1598 sublinia că Mihai atrage pe toţi sud-dunărenii nemulţumiţi de „tirania turcilor”, dându-le „toate cele necesare”, confirmând raportul unui anonim sas ca ar vrea să cuprindă „toate teritoriile de la Marea Caspică până la Buda”, iar la sud de Dunăre urmărea „a lua în stăpânire această ţară până în munţi (Stara Planina – n.n.), cu participarea locuitorilor”.

El acţiona astfel programat pentru reunificarea întregului spaţiu etnic românesc, de la Nipru la Dunărea de Mijloc, din Carpaţii Păduroşi în Pind.

Şi nu numai că a visat, dar a şi acţionat şi, mai ales, a reuşit, cu ajutorul întregii populaţii româneşti din Transilvania, Pocutia şi Moldova până la Nipru, dar şi al secuilor, care, notau observatorii unguri şi papali, „clocotind de ură şi setoşi de răzbunare”, i-au deschis porţile munţilor şi l-au condus la victoria de la Şelimbăr (18/28 noiembrie 1599).

Oastea nobiliară ungurească a fost decimată iar cardinalul-principe Andrei Bathory (1599) urmărit, a fost prins de secui şi decapitat. Cu disperare şi groază a consemnat Istvan Számosköszy că victoria de la Şelimbăr s-a datorat nobilului recent ungurizat Daniel Szálasdi (Daniel din Sălaj), comandantul taberei cardinalului Andrei, al cărui „sânge de valah” s-a răzvrătit la vederea cuşmelor călărimii româneşti a lui Mihai („roşii”) făcându-l să dezerteze şi să treacă de partea românilor.

Mathias Milles consemna și el că „de îndată ce s-a răspândit zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din ţara noastră s-au adunat şi au atacat în taină şi public moşiile şi curţile nobililor şi au ucis mulţi dintre stăpânii lor, ca pe Francisc Tökei, comitele Turdei, Ladislau Bóronkai şi mulţi alţii, şi aceasta, de fapt, din închipuirea visătoare că, având de aici înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii, să-i stăpânească pe nobili”.

Iar secuii nu numai că i-au imitat, dar ei sunt cei care, prin János Káptury, promovat portar al Sucevei, au alcătuit şi rostit, pentru prima dată, jurământul de credinţă faţă de Mihai ca domn al întregului pământ românesc: „Mă jur că voi fi drept şi cu credinţa domnului meu, stăpânitorul şi domnul Ardealului, Valahiei şi Moldovei”.

Cu disperare şi groază constatau observatorii unguri şi germani că Mihai numeşte pârcălabi români la conducerea garnizoanelor cetăţilor transilvane (Aga Lecca la Gherla şi Chioar, banul Mihalcea la Ocna Mureş, Badea stolnicul, Iani comisul, apoi căpitanul Fărcaş la Făgăraş, Constantin stolnicul la Gurghiu, judele Andrei Stăncel la Cluj, etc.), că îndrăzneşte să o deposedeze de domeniul Făgăraş pe arhiducesa Maria Christierna de Habsburg, că introduce administraţia şi limba română în actul de guvernare, sprijină ţăranii români, biserica şi clerul ortodox, reîntemeind episcopia ortodoxă la Alba Iulia, că restituie in integrum privilegiile şi libertăţile secuilor, răpite de Bathoreşti etc., confirmând astfel raportul unui anonim agent papal către arhiducele Maximilian de Habsburg, din 10 decembrie 1599 că „Mihai Voievodul vrea să fie stăpânul Transilvaniei sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva celor care vor să-l tulbure…”.

În aceste condiţii, împotriva proaspăt reunificatei „Românii” şi a domnului său şi-au dat mâna trădarea internă, cea a magnaţilor unguri iertaţi şi promovaţi după Şelimbăr şi interesele întregii Europe catolice şi protestante.

În dimineaţa zilei de 9/19 august 1601, Mihai Viteazul, întâiul domn al României întregite, a fost lovit mişeleşte în cortul său de pe Câmpia Turzii şi asasinat.

Plecat de la Praga, capitala cehă a Imperiului Romano-German, purtat de iezuiţi italieni, poloni şi germani, transmis unui renegat albanez (Giorgio Basta), ordinul a fost executat de mâini valone.

Iar ca o supremă dovadă că soarta românilor şi a secuilor ar fi fost cu totul alta dacă domnul Unirii ar fi supravieţuit, eroul rănit al acelui moment a fost „Ludovic Rákoczy, comandantul pedeştrilor unguri”, care, după Nicolae Istvanffy, a primit „patru răni de la cruzii valoni, dintre care una foarte adâncă şi periculoasă în ceafă”, încercând să-l salveze pe stăpânul de drept al pământului românesc, Mihai Viteazul.

Şocul suferit de „ungurime” prin marile realizări ale lui Mihai a făcut ca obiectivele prioritare, din acest moment, ale ungurilor, să devină, pe de o parte, deznaţionalizarea rapidă a secuilor de rând şi transformarea lor în jandarmi ai „hungarismului”, iar pe de altă parte deznaţionalizarea treptată a românilor prin „secuizare” sau ungurizare directă.

Aceasta s-a făcut cu ajutorul atât al bisericii protestante, cât şi al celei catolice, întărită sub Contrareformă şi avându-i ca agenţi specializaţi în propagandă şi diversiune pe membrii „Companiei lui Isus” (iezuiţii) şi ai organizaţiilor lor căpuşă gen „De Propaganda Fide”.

Ca prima măsură, Dieta Transilvaniei rebele faţă de Mihai, întrunită la Leţ (com. Boroşneu-Mare, jud. Covasna) a hotărât, după înfrângerea Viteazului la Mirăslău (18 septembrie 1600), persecutarea, de către adepţii religiilor „recepte”, a călugărilor şi preoţilor români.

Persecuţiile s-au răsfrânt şi asupra fruntaşilor români rămași ortodocşi. Ofensivei interne i s-a adăugat ofensiva propagandistică externă […].

Col. Dr. MIRCEA DOGARU

Text preluat din bilunarul Certitudinea