.
Micuțul Rareș sau Triumful textului, al mesajului
.
Domnule profesor, cum comentați întâmplarea extraordinară de la „Românii au talent”? Cum apreciați prestația lui Rareș, copilul minune?

Da, ai spus-o dumneata: este o minune de copil! Un copil superdotat! Ce să comentezi?! Are vreun merit că s-a născut cu memoria pe care o are? Nu are niciun merit că prin jocul întâmplării, al geneticii, s-a născut cu acest dar! Plus inteligența de a înțelege textele pe care le memorează! După cum le intonează, se vede bine că nu este un papagal care repetă quasi-inconștient niște texte altminteri grele de înțelesuri profunde! Încărcate de idei inaccesibile multor oameni maturi, chiar dintre cei școliți! Dacă chiar este să văd un merit deosebit, eu aș zice că în primul rând părinții lui Rareș sunt de felicitat! Au remarcat înzestrarea nativă a copilului și au orientat-o într-o direcție extrem de riscantă, dar grozav de inspirată. L-au pus pe copil să memoreze texte complicate, purtătoare ale unui mesaj intelectual la care un copil de șapte ani nu poate avea acces decât dacă este – o mai spun o dată, super-dotat.
Părinții au ales texte de o anumită factură: naționaliste! Patriotice! Angajate politic fără nicio ezitare într-o zonă în care niciun partid politic nu îndrăznește să pășească! Riscă să fie catalogate ca partide legionare! Nu avem noi norocul să apară azi un partid în tradiția legionară!… Autorii textelor memorate și recitate de domnișorul Rareș îl au în fruntea lor pe Eminescu! Alt super-dotat, îmi vine să zic! Recunosc, texte minunate, multe mie însumi necunoscute, ceea ce face și mai prețioasă isprava lui Rareș și a părinților săi! Felicitări tuturor și recunoștință maximă din partea unor naționaliști neîmpliniți ca mine! Aspiranți! Dar sinceri!

S-au auzit și voci care…

Niște mizerabili! N-are rost să comentăm aceste eșecuri umane, e pierdere de timp să încercăm să identificăm din ce vid sufletesc au putut să iasă în public cu asemenea amestec de prostie și răutate! Nu s-au putut abține, amărâții!
Eu îți propun însă altă perspectivă asupra celor întâmplate! M-aș opri la detaliul votului! Asta m-a impresionat cel mai mult și dacă am o satisfacție ca român, ca român care încearcă să fie naționalist, satisfacția cea mai mare mi-a adus-o votul publicului! Nu am urmărit decât întâmplător emisiunile Românii au talent, iar în seara respectivă am urmărit numai prestația unui pianist excepțional, super-dotat și acela, dar am schimbat canalul încredințat că premiul va ajunge la niște concurenți scălâmbăiați, contursioniști sau dansatori „moderni”, pricepuți în a se tăvăli pe jos într-un mod artistic… N-am știut de prezența junelui Rareș printre concurenți! Or, în arta spectacolului, asistăm la o concurență acerbă între text și imagine, între cuvîntul rostit și mișcarea actorului, jocul de lumini și tot ce ține de vizual, decor etc. Mai didactic vorbind: în teatrul antic actorii nu se mișcau pe scenă. Ca niște statui imobile, se concentrau pe rostirea textului, iar publicul stătea cu sufletul la gură să nu piardă nicio silabă din mesaj, din textul rostit! Inclusiv pe vremea lui Shakespeare publicul dădea maximă atenție textului, chiar și atunci când îl cunoșteau pe dinafară! Ceea ce îi obliga pe actori să nu sară nici un cuvînt din textul autorului.
Publicul de azi, din ultimele decenii, se pare că nu mai are capacitatea intelectuală de a urmări un text, de a se bucura de subtilitățile literare ale mesajului, de baletul ideilor. Prima grijă a celor ce montează azi o piesă este să imagineze mișcările actorilor prin care să capteze atenția vizuală, repet: vizuală, a spectatorilor. Textul este trecut în plan secundar, este amputat, redus la câteva replici, regizorul și actorii se simt liberi să adauge replici din burta lor, cu care să stârnească hohotele de râs ale galeriei inculte! Dispare monologul de pe scenă, este prea monoton, plictisitor pentru spectatorul de azi! De precizat: acest curent a apărut în Occident și face parte din formele de manifestare ale decadenței și imposturii care a cuprins Vestul în secolul trecut, îndeosebi după al Doilea Război Mondial! Pe scurt, lipsa de respect pentru text, pentru mesajul rostit, pentru cuvînt!
La edițiile precedente ale concursului s-au mai prezentat actori care au venit cu texte, cu monologuri, scrise de ei înșiși, de cele mai multe texte ale disperării, ale suferinței pricinuite de lumea în care trăim. Au fost bine primite de public, dar nu cu dăruirea extraordinară de care a avut parte copilul minune!
De ce publicul l-a votat pe Rareș? În primul rând pentru calitatea textului, a mesajului! A fost un mesaj naționalist? NU! Nu a fost un mesaj naționalist, ci unul ultra-naționalist, a fost patriotismul la superlativ, iar publicul care a votat s-a dovedit un exponent al adevăratei stări sufletești a opiniei publice, a „poporului”, a electoratului!, la urma urmelor! A românilor! Al României profunde!
Nu aparținem toți de „România profundă”! Și nu aparținem prin tot ce facem la acest fundament al ființei naționale! Ci numai din când în când, în clipele noastre cele mai faste, reușim această performanță sufletească rarisimă! Când suntem suflet din sufletul Neamului!
La concursul respectiv, votanții au trăit un asemenea moment de grație, de regăsire de sine ca români, ca oameni. Au simțit că li se oferă ocazia de a fi ei înșiși și n-au ratat-o! Votul lor este lucrul cel mai minunat care s-a petrecut la „Românii au talent”! Da! Românii au talent, au suflet de români și nu s-au sfiit să se declare ca atare, stârniți de îngeritatea lui Rareș! Atât de convingătoare, de molipsitoare! De autentică!
Precum actorii din antichitate, copilul minune a stat neclintit și și-a rostit textul. L-a rostit convingător, cu o dicție impecabilă, cu un respect total pentru mesaj, pentru ideile care musteau ahtiate după o audiență de care fuseseră văduvite până acum! Până a venit Rareș și părinții săi și le-au scos la lumină, le-au redat spiritului național!
Da, spiritul național românesc l-a însufleți pe recitator și s-a redeșteptat la publicul care a votat bucuros și recunoscător că au putut dovedi că încă mai sunt români! Români români! Români nevindecabili! Aceasta este lecția minunată pe care ne-a oferit-o junele Rareș și minunatul public românesc! A fost un moment de referință pentru viitorul românesc. Putem fi încrezători că „românul nu piere”!

.
A consemnat Petre Burlacu