În răspuns la Victor Grigor. Bună seara! 1. Nu puteți extrapola încât să-i introduceți sub aceeași umbrelă pe toți maghiarii, inclusiv pe cei din Moldova. ”…de secole bune nu mai exista maghiari , ci doar MAGHIARIZATI.” Deoarece pe mine nu mă credeți, vin cu opinia unui lingvist român respectat, Mircea Ciubotaru, cercetător la Institutul de Filologie Română ”Alexandru Philippide”, din Iași. Da, Institut care poartă numele lui Philippide, cel care nici nu a vrut să audă de ipotezele neștiințifice ale lui studentului, pe atunci, D. Mărtinaș, când acesta i-a cerut părerea. Dar ce să-i cerem lui Philippide, probabil că nu a reușit să se ridice la nivelul lui Mărtinaș! Iată, deci, ce zice Mircea Ciubotaru: 2. Să înțeleg de la dumneavoastră că nu intră în firea românilor să românizeze minoritățile? Ei bine, mă documentez tot cu lucrări scrise de români. Vă recomand volumul lui Lucian Boia ”Cum s-a românizat România”. Presupun, după firul gândirii afișat până acum, că nu îl agreați, dar totuși… Mai puteți vedea acolo, cu statistici și analize, și schimbarea proporțiilor etnice ale Ardealului în perioada interbelică și postbelică. “Referitor la secui, se dezvoltă în anii respectivi [perioada interbelică n.n.] o întreagă mitologie. Mulţi dintre ei, poate cei mai mulţi, n-ar fi de fapt secui, ci, la origine, români, aşadar români “secuizaţi”. Mă mai uit și la ce scrie Irina Livezeanu, care îl citează pe Sabin Mănuilă, director al Institulului Statistic din București: ”Astfel, Sabin Manuilă, directorul Institutului demografic de la Bucureşti, îi sugera ministrului educaţiei că „nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică. Dogma sacrosanctă faţă de săcuime să fie cea a asimilării. Drumurile să fie aşa construite ca să-i aducă uşor pe secui spre Bucureşti şi alte centre româneşti. Să nu fie lăsaţi izolaţi. Bucureştii îi va mistui uşor.“ Sursa: Irina Livezeanu – ”Cultură și naționalism în România Mare”, Editura Humanitas, București, 1998, pag. 169 Alt citat tot de sorginte oficială românească de la August Caliani, director general în Ministerul Instrucțiunii: ”Prea multe afişe pe uşi şi pe pereţii instituţiilor publice care spun „Vorbiţi numai româneşte”. îndemn oricum nerespectat. Pretutindeni, dar pretutindeni — în gări, în tren, în primării, prefectură etc. — auzi doar ungureşte, cu cîteva lăudabile excepţii. Să sfîrşim cu această toleranţă! Dacă în toate instituţiile publice toată lumea ar vorbi româneşte, s-ar obişnui cu limba noastră, pe nesimţite, şi am avea într-adevăr senzaţia că ne aflăm într-o ţară românească. Decretul privind folosirea limbii române ar trebui republicat.” 3. Văd că tindeți în continuare să suprapuneți noțiunile de „ungur” și „ungurean”. „Cei cu frumoase porturi falnice s-ar părea că sunt Românii cei curaţi, pe când ceilalţi, car au pierdut orice gust pentru podoabă, ar fi cine ştie ce târgoveţi, ce mahalagii pierduţi prin aceste sate din marginea muntelui. Dar o batjocură sângeroasă a sorţii face să nu fie aşa: cei dintâiu, ÎNTREBAȚI, SE ZIC UNGURI (NU UNGURENI, ADICĂ ROMÂNI DIN ARDEAL); ceilalţi singuri se recunosc a fi Moldoveni, adecă Români. Cei dintâiu merg la bisericile catolice, bine ţinute şi înzestrate, cu o înţeleaptă organisaţie de căpetenii neadormite, cu preoţi cari-ş ştiu bine chemarea şi rostul; ceilalţi sunt ortodocşi de-ai noştri.” ”Legea singură şi aici îi ţine aşa de deosebiţi de români. Ea a păstrat desigur şi limba. Sunt copii care n-o ştiu mai deloc pe a nostră; femeile spun că învaţă româneşte numai pentru nevoia de a se înţelege când ies din cuprinsul satului. Râzând şi ghiontindu-se, o grupă de neveste tinere, strânse într-o colibă de pază, pe margenea lanurilor, spun că nu s-ar fi măritat cu un român, şi ele adaugă că acelea care ar face aşa ceva ar trebui să meargă cu dânsul în lume. EI SE SOCOTESC TOȚI UNGURI, NUMESC PE ROMÂNI OLÁH, şi unii dintre dânşii cred chiar că ţara e o Ţară Ungurească: întrebaţi mai de aproape, lămuresc că „Ţara Ungurească” e satul, dar că, încolo, e tot „Ţară Românească” (Oláhország). Ei sunt în cele mai strânse legături cu celălalt sat unguresc, destul de depărtat, al ţinutului Tecuci, şi vin totdeauna când este la dânşii hramul.” ”De aici vine şi cuvântul de: Ciangăi, pentru acei Unguri vechi cari au venit în Moldova de mult şi se deosebesc de ceilalţi Unguri din Secuime pentru că spun în loc de ş: s.” Nu vi se pare că acei ceangăi vizitați de Iorga nu prea se autoinclud în categoria românilor??? 4. Referitor la Zöld Péter, observ ún discursul Dv. aceleași poncife cu care sunt familiarizat și din convorbirile cu alte persoane din tabăra Dv. ideologică. „Pro primo, că din acest principat de Transilvania, în anul 1420, în timpul regelui ungur Sigismund, precum atestă cronicile şi letopiseţele din ţară, mulţi maghiari, mai precis secui şi saşi, au imigrat în Voievodatul Moldovei şi au format acolo locuri de stabilire şi de domiciliu. Aceşti maghiari şi saşi au fost subordonaţi în privinţa celor sufleteşti jurisdicţiei episcopului din Bacău, pe de o parte, iar pe de altă parte a celui din Milcov. Mai târziu, datorită faptului că acele episcopate s-au desfiinţat, pe de o parte, din cauza incursiunilor tătaro-turce, în consecinţă numărul maghiarilor şi al saşilor s-a împuţinat în aşa fel, încât saşii au dispărut cu nume cu tot, iar gospodăriile şi locuinţele lor au rămas cu totul în paragină. Referitor la ”blaesus”, nu e vorba de o rostire defectuoasă a limbii maghiare, asta dacă mergem pe ideea că nu există limbi superioare și inferioare. De altfel, Zöld Péter remarcă despre maghiara vorbită pe plan local în Moldova: ”o vorbesc curat şi în simplitatea ei cea veche.” Spuneați cumva că nu suntem noi, ceangăii, în stare să pronunțăm sunetele limbii maghiare?? FALUM Ott, hul kunpanász kút banyhánd itt a régi szalmás házak tündér lyányakat a táncnál itt, hul enberek szeretik (Országos Széchenyi Könyvtár Kézirattára – OSzK Fond 402/571, 576) Sper că ați remarcat destule sunete neromânești în text. P.S. Vă informez că despre teoria lui Dumitru Mărtinaș se vorbește, la paginile 184 și 185, în cartea elaborată sub redacția lui Cas Mudde, un politolog olandez. |
5 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
VICTOR GLIGOR, SEMIDOCTULE, NU PERCEPI CA TE PISI IMPOTRIVA VANTULUI CARE SE NUMESTE ISTORIE-FILOLOGIE? Mai toate izvoarele citate arata ca ceangaii sunt secui si maghiari plecati din Ardeal peste Carpati, in Moldova? Nu stii o boaba ungureste, habar n-ai de graiul Ceangailor! Ceangaul este dupa limba materna ungur si dupa Religie Catolic! Punct!
Ceangăul Dumitru Mărtinaș, profesor de limba latină la Tg Mureș, a demonstrat că majoritatea celor numiți ceangăi în Moldova sunt români ardeleni catolocizați. Sub 10% sunt secui. Acești catolici, supuși unor persecuții din partea Bisericii reformate maghiare, s-au refugiat din Ardeal în Moldova. Secuii nu sunt maghiari. O spun toți marii istorici maghiari. Și o spun în primul rând secuii.
Dicţionare şi enciclopedii ale limbii române:
1. Dicționar universal al limbii române, apărut în 1896:
„ceangău, ceangăi m. persoană care face parte dintr-o populație de limbă maghiară stabilită pe cursul mijlociu al Siretului; (v. CEANGĂI) [Din ung.csángó]”
Sursa: Lazăr Șăineanu – Dicționar universal al limbii române, Editura Litera, Chișinău, 1998, pag. 148
2. „Enciclopedia română”, apărută în 1898:
„Ciangăi, (magh. Csángó = calatori), se numesc coloniile maghiare în Moldova (pe la Tîrgul-Ocnei, Bacău şi Roman), Bucovina precum şi locuitorii din Săcele în Trs. Ceangăii sunt Secui emigraţi din Ardeal, cum arată şi dialectul lor secuiesc. Prima lor menţiune, sub numele de Secui, se face în 118, fiind numiţi, pe lângă Români şi Cumani, ca locuitori ai episcopatului cuman dintre Carpaţi şi râul Siret. Emigrarea lor din Ardeal a urmat, probabil, curentului emigrării române, începută mai dinainte. Şi cuceririle Cavalerilor Teutoni din ţeara Bârsei (1221 până 1225) în Moldova, cari ocupară un însemnat teritoriu între Carpaţi şi Siret, trebue să fi favorisat aşezarea Secuilor în această parte, sporită apoi pe timpul episcopatului cuman ce a existat aci sub protectoratul Ungariei (1227-1239). Cum înainte de invasiunea Tatarilor (1241), aşa şi după retragerea Tatarilor din Moldova în urma expodiţiunii făcute în contra lor (pe la 1342 până 1344) de oştile regelui ungar Ludovic I, emigrarea română din Ardeal şi Maramureş a tras în curentul ei şi pe Secui. La luptele în contra Tatarilor, cari avură de urmare retragerea acestora din Moldova şi întemeierea principatului Moldovei, sunt arătaţi ca luând parte şi Secuii din Ardeal. Pe atunci coloniile secuiesci din Moldova vor fi sporit prin o nouă emigrare, urmată odată cu descălecatul Românilor la întemeierea principatului. Diecesanii episcopatului catolic al Milcoviei, înffinţat sub Alexandru cel Bun (1401), erau mai ales secui. Urmaşii lor sunt Ceangăii de astăzi, cari au păstrat limba lor ungurească şi ritul catolic. În Bucovina, între 1777 şi 1780, încă s-au format cu Maghiari emigraţi patru sate: Andrásfalva pe moşia Maneuţii, Hadik pe moşia Dorueştii, Istensegits pe moşia Ţibenii şi Józseffalva pe moşia Tolova sau Strîmba. Aceşti Maghiari se numesc îndecomun Unguri pe lângă numele de Ciangăi. Numerul Ciangăilor în Moldova se pune la 100 000 suflete, în Muntenia sunt cu mult mai puţini. În timpul mai nou societatea catolică Sfântul ladislau desvoaltă o vie propagandă pentru menţinerea caracterului naţional al Ciangăilor. În 1880 au fost aduşi vr’o 3000 Ciangăi din Bucovina şi colonisaţi la Dunărea de jos (Székely-keve, Hertelendyfalva şi Sándoregyháza) şi în cott. Arad. Acest experiment pentru întărirea elementului maghiar în Ungaria nu a reuşit, ci s-a terminat cu ruina coloniştilor.”
Sursa: Corneliu Diaconovici – „Enciclopedia română”, Tom I, Sibiu, 1898, pag. 828
3.„Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, apărut în 1931:
„Ceangăi, locuitori din mai multe comune din jud. Bacău şi Roman. Maghiari de origine şi catolici, emigraţi probabil prin secolul XIII din Transilvania în Moldova. Ei au avut un episcopat la Bacău înffinţat în vremea lui Alexandru cel Bun (1401). Astăzi bisericile lor ţin de episcopatul din Iaşi.”
Sursa: I.A. Candrea, Gheorghe Adamescu – „Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, Bucureşti, Editura Cartea Românească S.A., 1931, pag. 1567
4.„Dicţionarul limbii româneşti”, apărut în 1939:
„Ceangău (V. Şalgău) – Ungur din Moldova.”
Sursa: August Scriban – „Dicţionaru limbii româneşti”, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, Iaşi, 1939, pag. 253.
„Şalgău [ung. sóvágó, d. só, sare şi vágó, tăietor]. Trans. Mold. Băiaş, măgiaş, tăietor de sare în ocnă. – Şi şangău, de unde vine numele Ceangăilor (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1,78) şi şaugău, şavgău.
(ibid., pag. 1274)
5.”Dicționarul etimologic al limbii române”, apărut între anii 1954-1966:
„ceangău (-ăi), s.m. – Maghiar care aparține unui grup de coloniști stabilit în centrul Moldovei înainte de sec. XV.
Mag. csángó „care sună prost” (Cihac, II, 488; Șeineanu, Semasiol., 171; A. Banciu, Țara Bârsei, II, 42). Numele se explică prin felul lor de a vorbi cu greșeli.”
Sursa: Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.O., București, 2002, pag. 164
6. „Dicţionarul limbii române”, apărut în 1955:
„Ceangău – persoană care aparţine populaţiei maghiare ce şi-a întemeiat noile cămine în vecinătatea Bacăului.”
Sursa: „Dicţionarul limbii române literare contemporane”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1955, pag. 379
7.„Dicţionarul limbii romîne literare contemporane”, apărut între anii 1955-1957:
”Ceangău, ceangăi, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație maghiară stabilită prin regiunea Bacău.”
Sursa: ”Dicționarul limbii române literare contemporane”, vol. I, A-C, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1955, pag. 379
8.„Dicţionarul limbii române moderne”, apărut în 1958:
„Ceangău – persoană care face parte din populaţia maghiară stabilită în secolul al XIII-lea în regiunea Bacău. – Magh. Csángó.”
Sursa: „Dicţionarul limbii romîne moderne”, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, pag. 130
9.„Dicţionar enciclopedic român”, apărut în 1962:
„Ceangăii sunt o ramură a secuilor care s-au stabilit în Moldova, pe malurile râurilor Trotuş, Bistriţa şi Siret în secolul al XV-lea.”
Sursa: „Dicţionar enciclopedic român”, Editura Politică, Bucureşti, 1962, pag. 362
10.„Mic dicţionar enciclopedic”, apărut în 1972:
„Ceangăii sunt o ramură a secuilor stabiliţi în văile Trotuşului, Bistriţei şi Siretului până în zona Romanului în secolul al XV-lea.”
Sursa: Ana Canarache, Vasile Breban – „Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, pag. 165
11. ”Dicționarul explicativ al limbii române, apărut în 1975:
„Ceangău, ceangăi, s.m. (La pl.) Ramură a secuilor așezați prin sec. XV pe Valea Trotușului, a Bistriței și a Siretului până la nord de Roman; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din magh. csángó.”
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975, pag. 135
12.„Dicţionar al limbii române contemporane”, apărut în 1980:
„Ceangău – persoană care face parte dintr-o populaţie de secui stabilită (în sec. XV) în Moldova.”
Sursa: Vasile Breban – „Dicţionar al limbii române contemporane”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 87
13. „Dicţionarul explicativ al limbii române”, apărut în 1996:
„Ceangău – membru al unei populaţii de limbă maghiară şi română, de religie catolică, care în decursul istoriei a migrat din sudul Transilvaniei şi s-a stabilit în Moldova (în special în judeţul Bacău.”
Sursa: „Dicţionarul explicativ al limbii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 157
14. „Micul dicţionar academic”, apărut în perioada 2002-2003:
ceangắu sm [At: MARIAN, NU. 268 / Pl: ~ắi / E: mg csángó] 1-2 (Urmaș de) colonist maghiar din Moldova și din regiunea sud-estică a Transilvaniei de religie catolică. 3 (Îvr) Vagabond.
Sursa: dexonline.ro
15. “Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a)”, apărut în 2015:
ceangắu, ceangăi, (ceangă), s.m. – (reg.) 1. Clopoțel folosit pentru semnalizare sau care se pune la gâtul animalelor (Bilțiu, 2002). 2. (pentru var. ceangă) Clopot care anunță plecarea trenului din gară (Lexic reg., 1960). 3. Populație de etnie maghiară stabilită în Moldova în timpul domnitorului Alexandru cel Bun. – Din magh. csángó „care sună prost” (Șăineanu, Cihac, DLRM, DEX, MDA).
Sursa: dexonline.ro
Bună seara!
Poftim opinii din partea lingviștilor.
Să vedem întâi ce zic dicționarele:
1. Dicționar universal al limbii române, apărut în 1896:
„ceangău, ceangăi m. persoană care face parte dintr-o populație de limbă maghiară stabilită pe cursul mijlociu al Siretului; (v. CEANGĂI) [Din ung.csángó]”
Sursa: Lazăr Șăineanu – Dicționar universal al limbii române, Editura Litera, Chișinău, 1998, pag. 148
2. „Enciclopedia română”, apărută în 1898:
„Ciangăi, (magh. Csángó = calatori), se numesc coloniile maghiare în Moldova (pe la Tîrgul-Ocnei, Bacău şi Roman), Bucovina precum şi locuitorii din Săcele în Trs. Ceangăii sunt Secui emigraţi din Ardeal, cum arată şi dialectul lor secuiesc. Prima lor menţiune, sub numele de Secui, se face în 118, fiind numiţi, pe lângă Români şi Cumani, ca locuitori ai episcopatului cuman dintre Carpaţi şi râul Siret. Emigrarea lor din Ardeal a urmat, probabil, curentului emigrării române, începută mai dinainte. Şi cuceririle Cavalerilor Teutoni din ţeara Bârsei (1221 până 1225) în Moldova, cari ocupară un însemnat teritoriu între Carpaţi şi Siret, trebue să fi favorisat aşezarea Secuilor în această parte, sporită apoi pe timpul episcopatului cuman ce a existat aci sub protectoratul Ungariei (1227-1239). Cum înainte de invasiunea Tatarilor (1241), aşa şi după retragerea Tatarilor din Moldova în urma expodiţiunii făcute în contra lor (pe la 1342 până 1344) de oştile regelui ungar Ludovic I, emigrarea română din Ardeal şi Maramureş a tras în curentul ei şi pe Secui. La luptele în contra Tatarilor, cari avură de urmare retragerea acestora din Moldova şi întemeierea principatului Moldovei, sunt arătaţi ca luând parte şi Secuii din Ardeal. Pe atunci coloniile secuiesci din Moldova vor fi sporit prin o nouă emigrare, urmată odată cu descălecatul Românilor la întemeierea principatului. Diecesanii episcopatului catolic al Milcoviei, înffinţat sub Alexandru cel Bun (1401), erau mai ales secui. Urmaşii lor sunt Ceangăii de astăzi, cari au păstrat limba lor ungurească şi ritul catolic. În Bucovina, între 1777 şi 1780, încă s-au format cu Maghiari emigraţi patru sate: Andrásfalva pe moşia Maneuţii, Hadik pe moşia Dorueştii, Istensegits pe moşia Ţibenii şi Józseffalva pe moşia Tolova sau Strîmba. Aceşti Maghiari se numesc îndecomun Unguri pe lângă numele de Ciangăi. Numerul Ciangăilor în Moldova se pune la 100 000 suflete, în Muntenia sunt cu mult mai puţini. În timpul mai nou societatea catolică Sfântul ladislau desvoaltă o vie propagandă pentru menţinerea caracterului naţional al Ciangăilor. În 1880 au fost aduşi vr’o 3000 Ciangăi din Bucovina şi colonisaţi la Dunărea de jos (Székely-keve, Hertelendyfalva şi Sándoregyháza) şi în cott. Arad. Acest experiment pentru întărirea elementului maghiar în Ungaria nu a reuşit, ci s-a terminat cu ruina coloniştilor.”
Sursa: Corneliu Diaconovici – „Enciclopedia română”, Tom I, Sibiu, 1898, pag. 828
3.„Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, apărut în 1931:
„Ceangăi, locuitori din mai multe comune din jud. Bacău şi Roman. Maghiari de origine şi catolici, emigraţi probabil prin secolul XIII din Transilvania în Moldova. Ei au avut un episcopat la Bacău înffinţat în vremea lui Alexandru cel Bun (1401). Astăzi bisericile lor ţin de episcopatul din Iaşi.”
Sursa: I.A. Candrea, Gheorghe Adamescu – „Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, Bucureşti, Editura Cartea Românească S.A., 1931, pag. 1567
4.„Dicţionarul limbii româneşti”, apărut în 1939:
„Ceangău (V. Şalgău) – Ungur din Moldova.”
Sursa: August Scriban – „Dicţionaru limbii româneşti”, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, Iaşi, 1939, pag. 253.
„Şalgău [ung. sóvágó, d. só, sare şi vágó, tăietor]. Trans. Mold. Băiaş, măgiaş, tăietor de sare în ocnă. – Şi şangău, de unde vine numele Ceangăilor (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1,78) şi şaugău, şavgău.
(ibid., pag. 1274)
5.”Dicționarul etimologic al limbii române”, apărut între anii 1954-1966:
„ceangău (-ăi), s.m. – Maghiar care aparține unui grup de coloniști stabilit în centrul Moldovei înainte de sec. XV.
Mag. csángó „care sună prost” (Cihac, II, 488; Șeineanu, Semasiol., 171; A. Banciu, Țara Bârsei, II, 42). Numele se explică prin felul lor de a vorbi cu greșeli.”
Sursa: Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.O., București, 2002, pag. 164
6. „Dicţionarul limbii române”, apărut în 1955:
„Ceangău – persoană care aparţine populaţiei maghiare ce şi-a întemeiat noile cămine în vecinătatea Bacăului.”
Sursa: „Dicţionarul limbii române literare contemporane”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1955, pag. 379
7.„Dicţionarul limbii romîne literare contemporane”, apărut între anii 1955-1957:
”Ceangău, ceangăi, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație maghiară stabilită prin regiunea Bacău.”
Sursa: ”Dicționarul limbii române literare contemporane”, vol. I, A-C, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1955, pag. 379
8.„Dicţionarul limbii române moderne”, apărut în 1958:
„Ceangău – persoană care face parte din populaţia maghiară stabilită în secolul al XIII-lea în regiunea Bacău. – Magh. Csángó.”
Sursa: „Dicţionarul limbii romîne moderne”, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, pag. 130
9.„Dicţionar enciclopedic român”, apărut în 1962:
„Ceangăii sunt o ramură a secuilor care s-au stabilit în Moldova, pe malurile râurilor Trotuş, Bistriţa şi Siret în secolul al XV-lea.”
Sursa: „Dicţionar enciclopedic român”, Editura Politică, Bucureşti, 1962, pag. 362
10.„Mic dicţionar enciclopedic”, apărut în 1972:
„Ceangăii sunt o ramură a secuilor stabiliţi în văile Trotuşului, Bistriţei şi Siretului până în zona Romanului în secolul al XV-lea.”
Sursa: Ana Canarache, Vasile Breban – „Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, pag. 165
11. ”Dicționarul explicativ al limbii române, apărut în 1975:
„Ceangău, ceangăi, s.m. (La pl.) Ramură a secuilor așezați prin sec. XV pe Valea Trotușului, a Bistriței și a Siretului până la nord de Roman; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din magh. csángó.”
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975, pag. 135
12.„Dicţionar al limbii române contemporane”, apărut în 1980:
„Ceangău – persoană care face parte dintr-o populaţie de secui stabilită (în sec. XV) în Moldova.”
Sursa: Vasile Breban – „Dicţionar al limbii române contemporane”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 87
13. „Dicţionarul explicativ al limbii române”, apărut în 1996:
„Ceangău – membru al unei populaţii de limbă maghiară şi română, de religie catolică, care în decursul istoriei a migrat din sudul Transilvaniei şi s-a stabilit în Moldova (în special în judeţul Bacău.”
Sursa: „Dicţionarul explicativ al limbii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 157
14. „Micul dicţionar academic”, apărut în perioada 2002-2003:
ceangắu sm [At: MARIAN, NU. 268 / Pl: ~ắi / E: mg csángó] 1-2 (Urmaș de) colonist maghiar din Moldova și din regiunea sud-estică a Transilvaniei de religie catolică. 3 (Îvr) Vagabond.
Sursa: dexonline.ro
15. “Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a)”, apărut în 2015:
ceangắu, ceangăi, (ceangă), s.m. – (reg.) 1. Clopoțel folosit pentru semnalizare sau care se pune la gâtul animalelor (Bilțiu, 2002). 2. (pentru var. ceangă) Clopot care anunță plecarea trenului din gară (Lexic reg., 1960). 3. Populație de etnie maghiară stabilită în Moldova în timpul domnitorului Alexandru cel Bun. – Din magh. csángó „care sună prost” (Șăineanu, Cihac, DLRM, DEX, MDA).
Sursa: dexonline.ro
Alte opinii ale lingviștilor români:
1. Romulus Todoran:
„Într-o situaţie asemănătoare cu cea a dialectului corsican se prezintă dialectul ceangău, vorbit de grupul cel mai numeros al populaţiei maghiare din Moldova. FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ ACEST DIALECT ESTE O RAMIFICAȚIE A LIMBII MAGHIARE. Rupt de limba maghiară secole de-a rândul, în condiţii istorice specifice, acest dialect a dus o existenţă izolată, independentă, fapt care i-a asigurat o dezvoltare particulară în cadrul limbii maghiare. Perspectivele acestui dialect? Sunt în general cunoscute. El dispare treptat prin «încrucişare» cu limba română. Cu situaţia dialectului Corsican, dar mai ales cu acelui ceangău se aseamănă foarte bine situaţia aromânei, meglenoromânei şi istroromânei.”
Sursa: Romulus Todoran – ”Cu privire la o problemă lingvistică în discuţie: limbă şi dialect”, în „Cercetări de lingvistică”, I (1-4), Editura Academiei, Cluj, 1956, pag. 91
„Criteriul pus în circulaţie de acad. Al. Graur l-am combătut prin invocarea a două idiomuri: corsicana şi idiomul ceangău, cărora le adăugăm acum pe al treilea: idiomul galician din Spania, vorbit în provincia Galicia. Acesta din urmă, pe baza elementelor specifice ale limbii spaniole în opoziție cu cele ale limbii portugheze, este considerat un dialect al limbii portigheze, care dipare prin încrucişare cu limba spaniolă. Atât idiomul corsican şi cel ceangău, cât şi idiomul galician, deşi, în condiţiile istorice specifice dezvoltării lor, nu se subordonează limbilor din care s-au desprins, sînt totuşi dialecte. Exemplele pe care le-am adus ne-au permis să arătăm caracterul relativ al criteriului subordonării propus de acad. Al. Graur şi să tragem concluzia că „contopirea dialectelor în limba naţională … nu mai poate fi considerată o caracteristică esenţială a acestora, în măsură să ne ajute să le delimităm de limbi.”
Sursa: Romulus Todoran – ”Câteva observaţii cu privire la problema delimitării dintre limbă şi dialect”, Studia UBB, 5, 1960, pag. 59
2. Lucia Wald, Elena Slave:
„Limba maghiară este limba oficială în R. P. Ungară. Dintre limbile fino-ugrice ea este reprezentată de cel mai mare număr de vorbitori: peste 10 000 000 de oameni.
Grupuri compacte de maghiari trăiesc și în alte țări din Europa și din America. La noi, numărul vorbitorilor de limbă maghiară este de aproape 2 000 000. În Moldova, ceangăii, care s-au stabilit pe valea Trotușului, Bistriței, Siretului încă din secolul al XV-lea, folosesc un grai aparte, înrudit la origine cu graiurile secuilor din Ardeal. Graiul ceangăilor este foarte puternic influențat de limba română.”
Sursa: Lucia Wald, Elena Slave – Ce limbi se vorbesc pe glob?, Editura științifică, București, 1968, pag. 87.
3. Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu:
„Limba maghiară – limbă unitară – diferenţieri dialectale minore. Dialecte (după criterii fonetice-fonologice): de vest, transdanubian, de sud, de pe Dunăre şi Tisa, de nord-vest, de nord-est, transilvănean, secui (székely); în Moldova se vorbeşte graiul ceangău. Graiurile marginale conservă diferite trăsături arhaice.”
Sursa: Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu – Limbile lumii. Mică enciclopedie, Editura şttinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 154
Și despre ”sigmatism”, opinii din partea unor profesori universitari: Benkő Loránd, Pais Dezső, citați de un alt profesor universitar, Pozsony Ferenc:
”Dumitru Mărtinaş consideră chiar vorbirea cu „sz”, existentă în comunităţile maghiare din Moldova drept particularitatea lingvistică care demonstrează decisiv descendenţa transilvano-română a ceangăilor din Moldova. Cercetările lingvistice sistematice au demonstrat că realizarea „sz” a fonemului „s” lipseşte din dialectele limbii române din Moldova şi Transilvania, în timp ce existenţa ei la maghiarii din depresiunea Transilvaniei se poate data precis începând din epoca maghiară veche (896-1526). Mărtinaş ilustrează variantele române ale acestui fenomen fonetic cu exemple din Banatul situat la periferia vestică a ariei lingvistice române, aşadar exemplele lui provin din regiunile vecine cu blocul central al maghiarimii.
Conform cercetărilor lui Benkő Loránd, actele din Transilvania şi Câmpia Transilvaniei întocmite în perioada Evului Mediu conţin în număr mare alternanţa sunetelor „s” / „sz”, de ex. 1570: eszett ’esett’ („a căzut”), 1573: adoszágért ’adosságért’ („pentru datorie”), 1611: igaszágban ’igazságban’ („în dreptate”) etc. Conform istoricilor limbii, în Bazinul Carpatic, în Evul Mediu existau două dialecte (unul în care se folosea „s”-ul şi altul în care se folosea „sz”-ul), iar existenţa lor este documentată de cuvinte înrudite etimologic, ca de exemplu perechile de cuvinte „sző” – „sövény” („ţese” – „gard”), „szőr” – „sőrény” („păr” – „coamă”). Populaţia ceangăilor din localităţile sudice şi nordice a aparţinut acestui dialect al sz-ului în momentul stabilirii în Moldova. Conform cercetărilor efectuate de dialectologi, pe lângă populaţia maghiară din Moldova, acest fenomen se regăseşte în aria lingvistică ce dispune de o cultură mai arhaică, în zonele mărginaşe din vest şi sud: de exemplu în rândul maghiarimii din Slavonia (Kórógy) şi Burgenland (Austria de est), unde cercetătorii au observat chiar în pronunţia altor africate şi spirante, fenomene similare limbii ceangăilor. Faptul că vorbirea cu „sz” apare în urmele lăsate de limba maghiară medievală, în timp ce prezenţa lui în limba română nu poate fi documentată univoc, întăreşte originea maghiară medievală a ceangăilor din Moldova. În opinia lor, vorbirea cu „sz” demonstrează în mod cert originea maghiară medievală a ceangăilor din Moldova. Mai mulţi dialectologi au remarcat faptul că alternanţa sunetelor „c” / „cs” apare consecvent în limba ceangăilor numai în împrejurimile satelor maghiare din Moldova sau în acele localităţi de limbă română unde maghiarimea medievală a fost complet asimilată populaţiei române, dar şi-a păstrat particularităţile fonetice chiar şi după substituirea limbii.”
Sursa: Pozsony Ferenc – Ceangăii din Moldova, Asociaţia Etnografică Kriza János, Cluj, 2002, pag. 19-21
Pentru a vedea cum s-au înlocuit relativ recent motivele specifice de pe costumele populare ale ceangăilor, un raport al unui inspector școlar român în satul Săbăoani:
„Săbăoani, 24 decembrie 1921
La cl. III și IV unde predă d-ra Lucia Verbianu, era oră de lucru de mână. Se fac cu mult succes cusuturi pe motive românești, înlocuindu-se astfel treptat cusăturile ungurești.”
Sursa: ”Inspectorul şcolar raportează. Învăţământul de stat român în satele maghiare din Moldova”, Editura Kriterion, Cluj, 2017, pag. 78pag. 108)
!. Nicaieri D. Martinas nu afirma ca toti „ceangaii” sunt romani maghiarizati. In mod sigur printre ei sunt multi germani maghiarizati si probabil si alte etnii maghiarizate. 2. Si romanii, ca orice popor, au asimilat minoritari (spontan sau organizat)insa nici pe departe cu agresivitatea ungurilor_ agresivitate cauzata de constiinta evidentei inferioritati numerice a etniei lor in raport cu populatiile supuse, inca din perioada cuceririi teritoriului pe care-l locuiesc azi.3.Nicolae Iorga nu era lingvist , ci istoric. Daca ar fi fost lingvist si ar fi cunoscut graiul siflant al „ceangailor”, in mod sigur ar fi ajuns la concluzia ca ei nu sunt la origine maghiari..4. Am impresia ca nu cunoasteti bine cartea lui Martinas, astfel nu se explica de ce , mereu, insistati sa-l acuzati de lucruri pe care nu le-a spus niciodata. Nicaieri el nu afirma ca „ceangaii’ sunt toti la origine romani, ci doar cei care au acest grai siflant. Cat despre costumul inflorat al femeilor ( pe care vreti sa-l prezentati ca argument al caracterului neromanesc al acestei populatii) va informez ca la nivelul costumului popular autohton fenomenul inflorarii de care vorbiti este valabil pentru tot spatiul romanesc in cea de-a doua parte a sec. XX. Daca ati fi cercetat mai atent fotografiile din perioada interbelica, ati fi vazut ca in trecut nu existau decat motive geometrice specifice artei create in acest spatiu cultural inca din perioada neolitica. PS. Poezia cu Arpad m-a emotionat peste masura, insa le-as recomanda urmasilor poetului arpadian sa-si faca testul ADN. Nu costa mult(70 euro) . Prin el vor avea certitudinea ca nu sunt descendentii cetelor de pradatori salbatici in fruntea carora mai susnumitul sef tribal s-a situat. In concluzie, nu poate fi vorba de nici un rasism ori extremism din partea romanilor in raport cu maghiarofonii de azi, ci doar de simptomele acelei boli de care Arthur Koestler pomenea atunci cand afirma: „a fi ungur inseamna nevroza colectiva”.