CD
964 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
MODELUL GANDIRII PITAGOREICE
De CD

Tradiția pitagoreică ca sărbătoare a unei arte pierdute a gândirii, care a dat naștere la cele mai mari revoluții în știință și chiar filozofie morală, poate fi un antidot la cultul impotent al “științificului” care a pătruns fiecare ramură a gândirii în epoca asediată în prezent.

Acest cult al științificismului mascandu-se în spatele evaluărilor inter pares și a unei noi preoții tehnocrate de „experți” ce mărturisește cu aroganță că deține toate răspunsurile la natura universului de la „începutul” Big Bang-ului de acum 13,7 miliarde de ani, structura atomilor formată de quarci care nu au fost insă niciodată observați, „forțe” fundamentale despre care se presupune că există ca entități separate și chestii misterioase precum „materia neagră” amestecată cu „energie neagră” despre care ni se spune că reprezintă 95% din existență.

Același cult a impus „modele standard” cosmologiei macrofizicii cărora toți cetățenii respectabili au trebuit să se conformeze, indiferent de gama sa de autocontradicții.
Modelul standard al fizicii atomice postulează drept articole de credință incontestabile, existența evidentă a unor lucruri precum „blocurile de construcție ale materiei”, care ele însele sunt modelate de
1) comportament stocastic randomizat și
2) separate de orice conexiune legală la macro, domeniu care este definit de legile determinismului rigid.

Cea mai virulentă boală este separarea totală a forțelor „obiective” ale universului, fie la nivel macro, fie micro, de presupusa poluare „subiectivă” a vieții interioare a oamenilor, contaminată așa cum sunt ei de pasiunile fundamental iraționale și impulsurile inferioare ale emoțiile despre care ni se spune că sunt stăpâne pe gândurile și identitățile noastre.

Remediul pentru acest tip de boală, care este într-adevăr foarte mult legat de tendința societății de a accepta o dictatură medicală, tehnologia de blocare a luminii soarelui, schemele de depopulare sau descarbonizarea, este pur și simplu să reînvie o practică de gândire reală legată de trezirea sentimentelor universale sacre
care găsesc bucurie în descoperirea, împărtășirea, predarea și actele de iubire agapică mai degrabă decât pasiunile inferioare legate de satisfacerea impulsurilor hedoniste sau bucuriile unor senzații tari ieftine.
Aceasta este o metodă care a fost întruchipată în cele mai bune exemplare ale tradiției pitagoreice.

Un campion modern al acestei tradiții,este Dr. Robert Moon (1911-1989), care va implica, de asemenea, o expunere a descoperirilor revoluționare ale lui Johannes Kepler, Platon și mișcarea pitagoreică care a modificat pentru totdeauna cursul evoluției creatoare a umanității.

Renumitul fizician Robert Moon (inventatorul acceleratorului de particule Cyclotron și al microscopului cu raze X), și-a găsit lumea zguduită de noul descoperit, efectul cuantic Hall (QHE), care i-a adus fizicianului danez Klaus von Klitzing Premiul Nobel în 1984.

Fără a intra în detalii extreme, dr. Klitzing a observat că ceva ciudat s-a întâmplat atunci când un curent constant care trece printr-un supraconductor a generat o tensiune/rezistență de sarcină atunci când un câmp magnetic a fost adus perpendicular pe fluxul de electroni. Acesta în sine nu era nou, așa cum remarcase Edwin Hall acest fapt cu un secol mai devreme.

Ceea ce Dr. Klitzing a găsit ciudat a fost că, atunci când intensitatea câmpului magnetic a crescut constant folosind un supraconductor la temperaturi extrem de reci, în loc să observe o creștere paralelă a tensiunii de rezistență, așa cum observase Hall în plăcile metalice conductoare obișnuite, nu s-au observat creșteri proporționale.
În schimb, rezistența/tensiunea a rămas neschimbată pe măsură ce intensitatea câmpului magnetic a crescut pentru durate uimitor de lungi, până când au fost atinse praguri prin care au avut loc salturi cuantice bruște către noi platouri definite de numere întregi care caracterizează fiecare platou și în totală conformitate cu constanta lui PlancK. Trebuie remarcat aici că, în loc să trateze constanta sa ca pe o „mărime” pe care mulți au fost instruiți să o facă în epoca noastră, Planck a urmat întotdeauna un mod de gândire keplerian și i-a implorat pe oamenii de știință să conceptualizeze mai degrabă constanta sa ca o formă. de „oscilație armonică”.

În total, mai multe dintre aceste platouri au fost observate la frecvențe specifice și nimeni din comunitatea științifică nu a putut înțelege ce se întâmplă.
Pentru o minte puternică precum Robert Moon, el a început să contemple alte stări de cuantizare armonică din natură, de la rezonanțe Schumann, la Red Shifts, până la fenomene de bază pe care le considerăm de la sine înțelese, cum ar fi spectrele de culoare ale luminii, care corespund în sine semnăturilor fiecărui element și chiar izotop pe tabelul periodic al elementelor atunci când este încălzit.

De ce ar exista procese electromagnetice într-o manieră atât de cuantificată discretă?
Cu un sentiment profund de uimire și credință în capacitatea minții sale de a sări în necunoscut, Dr. Moon și-a descris metoda spunând unui grup de studenți în 1987:
„Avem un mijloc prin care fiecare dintre noi trebuie, într-o oarecare măsură, să conștientizeze tot ceea ce există în univers… desigur că putem fi conștienți de asta, dar s-ar putea să nu-l înțelegem”. Robert Moon despre „How He Conceived his Nuclear Model”, publicat în 21st Century Science, toamna 2004

După ce a contemplat QHE, Dr. Moon a declarat:
„Următorul lucru care m-a frapat a fost: ei bine, dacă spațiul va fi cuantificat, ar trebui să fie cuantificat cu cel mai înalt grad de simetrie. Ei bine, acest grad inalt de simetrie sunt solidele platoniciene”.

Având o bază în educația clasică și geometria constructivă, Moon a recunoscut în cele cinci “solide” conturate în Timaeus al lui Platon, ceva universal despre natura limitelor și armoniei unui spațiu-timp cuantificat, precum și mintea lui Dumnezeu.
Dintre toate solidele infinit imaginabile care ar putea fi construite, de ce a fost demonstrat că numai aceste cinci ar putea exista cu fețe regulate, unghiuri și vârfuri egale care ating interiorul unei sfere circumscrise și punctele medii ale suprafețelor care conțin o sferă mai mică înscrisă? De ce doar cinci?

Pe lângă „Timaeus”, Moon a petrecut câteva luni in 1984, într-un studiu al lui Kepler, “Mysterium Cosmographicum” (1596), care a fost el însuși inspirat de conceptele prezentate în „Timaeus” al lui Platon.

Pentru a aprecia în mod corespunzător ideea revoluționară nouă a acelei dezvăluite de Dr. Moon, este necesar să ne luăm acum un moment pentru a despacheta elementele esențiale ale ideilor pitagorice ale lui Platon și ale lucrării lui Johannes Kepler pe care au inspirat-o.

Platon (vorbind prin prietenul său Timeu din Locri) a subliniat fiecare solid ca fiind corespunzător unui element fundamental, spunând:
„Trebuie să trecem la distribuirea figurilor pe care tocmai le-am descris între foc, pământ, apă și aer… să atribuim cubul pământului, pentru că este cel mai imobil dintre cele patru corpuri… cel mai puțin mobil dintre figurile rămase (icosaedrul). ) la apă, cel mai mobil (tetraedrul) la foc, iar cel intermediar (octaedrul) la aer.”
Figura rămasă (Dodecaedrul), fiind înzestrată cu secțiunea de aur fiind alcătuită din 12 pentagoane, a fost făcută pentru a reprezenta șablonul divin „pe care zeul l-a folosit pentru brodarea constelațiilor pe tot cerul”. Mulți au văzut in acest pasaj ca semnificatia existenței unui mediu interplanetar sau eter prin care toată lumina călătorește.

În timp ce mulți comentatori moderni se grăbesc să relege conceptele vechi de 2300 de ani ale lui Platon la misticismul superstițios, adevărul este că acele „elemente”/”solide” timpurii corespund celor patru stări fundamentale ale materiei care animă toate formele de materie pe tabelul periodic al elementelor cunoscut ca solid, lichid, gaz, plasmă.

În cele din urmă, Timaeus al lui Platon introduce cel mai important concept al sistemului pitagoreic, discutând despre „muzica sferelor”.
Această muzică tăcută care ghidează orbitele este modelată de anumite diviziuni ale coardei, reprezentând ea însăși unitatea și armonia lui Dumnezeu prin care totul este infuzat cu sens și o dublare de 1:2 creând prima relație de rezonanță cunoscută sub numele de octavă.

Platon continuă să găsească alte proporții de 2:3 (al cincilea), 3:4 (al patrulea) și adaugă alte câteva proporții care se ridică la 1, 2, 3, 4, 8, 9, 27. Aceste proporții astfel stabilite, Timeus a lui Platon inaugurează un nou studiu al astronomiei și sferelor, asupra rezonanțelor planetelor ca un singur sistem muzical. O poezie.

Nu un multivers de adevăruri posibile infinite care a contaminat ordinele politeiste de milenii, ci o dată pentru totdeauna, un singur, adevărat univers.
Este vital să reținem că Platon lupta pentru a salva sufletul Atenei, deoarece orașul său iubit alunecase deja mult în corupție, războaie imperiale în străinătate, războaie civile în interior și decadență abundentă peste tot.

Descriindu-și cunoștințele despre importanța geometriei pentru studenții Academiei sale, Platon a declarat în cartea sa “Republica”: „Geometria este… urmărită de dragul cunoașterii a ceea ce există veșnic, și nu a ceea ce vine pentru o clipă în existență și apoi piere… ea trebuie să atragă sufletul spre adevăr și să dea tonul final spiritului filozofic”.

Renașterea de aur pitagoreică
La mult timp după ce societatea pe care Platon a încercat să o salveze s-a prăbușit din cauza propriei sale nebunii și a incapacității de a se rupe de preocupările materiale lumești spre iubirea modelată de plăcerile divine superioare ale tărâmului etern, spiritul pitagoreic și-a găsit din nou o nouă casă în inima unui tânăr matematician german. pe nume Johannes Kepler.

Kepler trăia într-o lume cu mare potențial, după ce a experimentat doar recent o revoluție creativă sub forma înfloririi noilor descoperiri în toate domeniile, inclusiv în domeniul statului, în timpul Renașterii de Aur a Europei.

Figuri precum Luca Pacioli, Leonardo Da Vinci și Raphael Sanzio au reînviat tradițiile pitagoreice și mai ales studiul celor cinci “solide” platonice care au infuzat un nou sens și spirit într-o știință care a stagnat în timpul secolelor de scolastică obsedat de descriptiv.

Mai degrabă decât să sufere sub modelele stagnante ale aristotelismului „condus de definiții” care au impus o cușcă gândirii creative, această nouă generație de pitagoreici a devenit „orientată spre proces”, concentrându-se pe relația ironică incomensurabilă, dar existentă, a finitului și infinitului, etern/temporal, divinul/lumesc și Ființa/Devenirea.

Pacioli a adus lumii cele mai riguroase studii despre secțiunea de aur în Divina Proportione, în timp ce prietenul său Davinci a studiat și ilustrat “solidele” lui Platon
Raphael Sanzio însuși a prezentat cele două paradigme opuse ale lui Platon vs Aristotel în a sa Școala din Atena, care ea însăși este modelată de geometriile solidelor și prezentând o cheie a compoziției sale sub forma dodecaedrului și icosaedrului pictate într-un colț inferior al lui Stanza della Signatura.

Un detaliu adesea trecut cu vederea din Stanza della Segnatura a lui Raphael Sanzio, care prezintă icosaedrul și dodecaedrul în interiorul unei picturi trompe oeuil. În aceeași încăpere este ilustrată celebra școală din Atena, cu Platon în mișcare, arătând spre tărâmul superior al ideilor, în timp ce își ține Timaeus în contrast cu paradigma opusă a lui Aristotel, fixat în poziția sa cu palma în jos spre domeniul pământesc, ţinând în cealaltă mână Etica lui Nicomah.

În fața exploziei noilor descoperiri creative care se traduceau cu viteze uluitoare în noi tehnologii și ridicau standardele culturale în moduri incontrolabile, forțele care reprezentau interesele oligarhice înrădăcinate ale Vechiului Imperiu Roman, atunci centrate în Veneția, ce munciseră din greu pentru a deraia acest proces in epoca războiului, a fanatismului religios inchizitorial și a ignoranței.

Aceasta a fost scena pe care a intrat Kepler și a luat parte în lupta universală pentru sufletul civilizației. Descriind alunecarea către războaie fără sfârșit care începeau să pună stăpânire pe lumea sa, Kepler a scris în prefața celei de-a doua ediții a Mysterium Cosmographicum:
„Dacă chiar și acum ar mai exista un loc pentru spusele oraculare ale lui Platon. Căci când Grecia era în flăcări din toate părțile cu un lung război civil și era tulburată de toate relele care însoțesc de obicei războiul civil, el a fost consultat cu privire la o ghicitoare deliană și a căutat sfaturi salutare pentru popoare. În sfârșit, el a răspuns că, după părerea lui Apollo, Grecia ar fi pașnică dacă grecii s-ar îndrepta către geometrie și alte studii filozofice, deoarece aceste studii le-ar conduce spiritele de la ambiție și alte forme de lăcomie, din care apar războaie și alte rele, la iubire de pace și de cumpătare în toate lucrurile”.

Fiind un tânăr matematician care preda la Graz, al cărui tată murise ca mercenar, Kepler și-a dedicat întreaga viață cauzei păcii și scopului de a introduce o nouă eră a rațiunii creative. Accentul său strategic a devenit devotamentul său de a dovedi că teza lui Pitagora prezentată de Platon în Timaeus era adevărată și de a folosi această dovadă pentru a aduce omenirii un nou standard al Legii Naturale în jurul căruia specia noastră plină de haos ar putea să-l folosească pentru a ne „acorda” pe noi înșine. cu legile Creaţiei.

Kepler a scris:
„Intenția mea este să arăt în această mică carte că cel mai mare și bun creator, în crearea acestui univers în mișcare și aranjarea cerurilor, s-a uitat la acele cinci “solide” regulate, care au fost atât de celebrate din timpul lui Pitagora și Platon, până la noi și că el a vazut ce bine se se potrivea cu natura acelor solide, numărul cerurilor, proporțiile lor și legea mișcării lor.”

În timp ce Kepler este cunoscut pentru că și-a descoperit „cele trei legi ale mișcării planetare”, este prea rar pentru studenții din societatea modernă să facă ceea ce a făcut Dr. Moon în 1984 care a citit în propriile scrieri ale lui Kepler și a replicat actul de descoperire a lui Kepler experimentat subiectiv în timpul studiului sau de 25 de ani, din 1595-1620, când a descoperit acele legi „obiective” care modelau realitatea.

În Mysteriumul său, Kepler schițează prima fază a descoperirii sale, rupându-se de toate „modelele standard” predominante ale astronomiei din zilele sale.
Oricine putea lucra în limitele oricăruia dintre cele trei modele standard fundamentale ale lui Ptolemeu, care a plasat pământul în centrul sistemului, Copernic care a plasat Centrul Sistemului Solar lângă soare, deși nu avea nimic de-a face cu soarele ca agent cauzal, sau noul model hibrid inovat de angajatorul lui Kepler, Tycho Brahe, care prezenta pământul în centru, soarele orbitând în jurul pământului și toate celelalte planete care orbitează în jurul soarelui.

În timp ce aceste trei modele ar putea descrie în mod egal mișcările planetelor într-un grad scăzut de eroare, niciuna dintre ele nu s-a preocupat cu adevărat de principiile cauzale ale armoniei, adevărului sau cauzalității care animau inima lui Kepler. Niciunul dintre ei nu a pus întrebarea fundamentală atât de importantă pentru toată știința adevărată: de ce au fost orbitele planetare acolo unde se află, în loc de alt aranjament?

Mysterium Cosmographicum reînvie Timeeu
În timp ce trecea în revistă Timaeus, Kepler a dat peste prima sa ipoteză. Prin cuibărirea celor cinci solide platonice în mod legal unul în celălalt cu cochilii sferice înscrise și circumscrise, au fost create anumite proporții fundamentale, rezultând un sistem unificator care a aproximat foarte aproape distanțele reale ale planetelor în jurul Soarelui, măsurate de Copernic cu decenii mai devreme.
Primul model al sistemului solar al lui Kepler a reînviat în mod explicit cosmologia pitagoreică.

În câțiva ani, Kepler a descoperit că datele folosite de el erau prea diferite de datele reale pentru a fi o descoperire completă, tânărul matematician și-a căutat un loc de muncă la faimosul Tycho Brahe însuși, deoarece bătrânul aristocrat era renumit pentru seturile sale riguroase de date cerești. Teoria lui insa a lăsat mult de dorit, dar dispoziția flexibilă a lui Kepler și gândirea inedită exprimată în Mysterium l-au impresionat pe bătrânul astronom, iar Kepler a lucrat curând ca asistent al lui Tycho.

După moartea lui Tycho în 1601, Kepler s-a străduit neobosit pentru a rezolva paradoxul mișcării retrograde a lui Marte, care i-a perplexat pe astronomi de mii de ani, dar de data aceasta înarmat cu seturile de date riguroase ale lui Tycho.
Kepler a refuzat să accepte explicația conform căreia întârzierea de două săptămâni a lui Marte, care a avut loc la fiecare 686 de zile, s-a datorat unor puncte matematice invizibile de pe orbitele planetare numite apoi „epicicluri”.

Chiar și marele Copernic a fost forțat să plaseze mai multe epicicluri în modelul său pentru a face modelul matematic să se conformeze comportamentului ciudat al lui Marte. Kepler și-a dat seama că aceste epicicluri (și corolarele lor numite „equanti”) trebuiau create datorită credinței hegemonice că toate orbitele sunt cercuri perfecte. Gândirea altfel a fost nimic mai puțin decât erezie, deoarece următorul silogism aristotelic era lege: A) Dumnezeu a creat orbitele, B) forma cea mai perfectă este cercul, C) Dumnezeu este ființa cea mai perfectă și astfel D) Dumnezeu a creat orbitele ca cercuri .

Când Kepler și-a publicat primele două legi ale mișcării planetare în New Astronomy în 1609, a aprins un foc care a ținut paraziții oligarhici treji noaptea timp de secole.
Nu numai că a distrus bazele pe care s-au bazat modelele standard prin elaborarea sa în cărțile 2-6 ale Ipotezei sale vicariate, creând cel mai perfect model al sistemului solar generat vreodată folosind poziția reală în loc de cea medie a soarelui, dar și a demonstrat. că, cu acest model cel mai perfect, o discrepanță de 8 minute de arc de longitudine nu putea fi făcută să dispară.

Acest paradox ontologic l-a eliberat pe explorator de lanțurile epiciclurilor și ale cercurilor perfecte pentru a explora noi perspective care au dus la descoperirea sa triplă:
1. Orbitele planetare erau elipse cu soarele ocupând un focar
2. Că, în mijlocul mișcării de accelerare/deaccelerare constantă a tuturor planetelor din jurul Soarelui, zone egale ar fi măturate în timpi egali
3. Că întreg acest proces este guvernat de o substanță/efluent modelată de un soare rotativ analog magnetismului și luminii.

Nu gravitația… Magnetismul: Perspectiva electrică a lui Kepler
Citând lucrările marelui om de știință englez Michael Gilbert, descoperitor al naturii magnetice a Pământului, Kepler s-a trezit ca părinte fondator nu numai al unei noi astronomii, ci și al universului electric.

Descriind puterea magnetică, Kepler a scris:
„S-ar putea întreba despre mine ce fel de corp consider că este soarele, din care coboară specia motrice. L-aș îndemna să examineze mai îndeaproape exemplul magnetului, a cărui putere rezidă în întregul corp al magnetului atunci când crește în masă sau când, prin împărțire, este diminuat.”

Kepler continuă fără să recurgă vreodată la existența „forțelor” și, deși formularea ulterioară newtoniană a termenului „gravitație” și legea inversului pătratului este derivată din legile lui Kepler pe care unii le-au postulat că ar fi fost furate de manipulatorii Societății Regale în Londra, care îl controla pe Newton, Kepler a susținut întotdeauna că magnetismul a fost forma pe care a luat-o această specie de atracție și mișcare, spunând:

„Prin urmare, pe măsură ce soarele se întoarce pentru totdeauna, forța motrice sau revărsarea speciei din fibrele magnetice ale soarelui, difuzată pe toate distanțele planetelor, se rotește și ea într-o sfera și face acest lucru în același timp cu soarele, la fel ca atunci când un magnet este mișcat, puterea magnetică este, de asemenea, mișcată, iar fierul împreună cu ea, urmând forța magnetică.”
Dar Kepler nu s-a oprit aici. Aceste descoperiri au fost doar mijloace pentru un scop superior.

Armoniile lumii
Prin stabilirea acestor legi obiective fundamentale în domeniul subiectiv al minții sale suverane (emoții și toate) și experimentând toate bucuriile asociate, dragostea și înțelegerea pe care aceste descoperiri le poartă cu ele, Kepler a pornit în ultima etapă a călătoriei/studiului sau, care a culminat cu “Harmonia Mundi” publicată în 1619 exact când Germania se arunca cu capul înainte în devastatorul război de 30 de ani.

Aici Kepler a reușit să reconstruiască întreaga astronomie pe un nou edificiu pitagoreic, luând minimele și maximele fiecărei planete cunoscute pe orbitele lor (adică cele mai apropiate/rapide și cele mai îndepărtate/încete poziții de Soare) o nouă serie de proporții muzicale au fost găsite în întreg sistemul solar.

În timp ce toate planetele s-au armonizat astfel între ele, o singularitate a ieșit în evidență. Marte și Jupiter pur și simplu nu au reușit să genereze rezonanța așteptată cu un interval ciudat lipsă de 18/19, ceea ce a făcut ca cele două planete să nu se rezolve așa cum au făcut-o celelalte. Deși a durat încă 200 de ani, acest decalaj mare s-a dovedit a fi locația exactă în care urma să fie descoperită centura de asteroizi, despre care știm acum că conține milioane de roci mici și mari, unele de mărimea unor luni mici precum Ceres.

Din acest foc al pasiunii Kepler a dat lumină celei de-a treia legi. Această lege a demonstrat că a existat o relație universală între timpii periodici ai fiecărei orbite planetare pătrat cu cubul distanței medii a fiecărei planete la Soare și rămâne o piatră de bază a astronomiei moderne până în prezent.

Din păcate, a fost nevoie de mai mult de o sută de ani pentru ca omenirea să-l studieze în mod corespunzător pe Kepler, deoarece opera sa a rămas în mod conștient ascunsă timp de generații, citită doar de câțiva care au înțeles importanța înțelepciunii sale.

Unul dintre cei puțini a fost Dr. Robert Moon.
Dr. Robert Moon s-a scufundat în lucrările lui Kepler și a apărut cu un nou model al atomului care, la fel ca lucrarea originală a lui Kepler, a fost examinat de foarte puțini până astăzi.
În ciuda faptului că a murit înainte ca tânăra sa descoperire să poată fi maturată corespunzător, această lucrare servește ca o bază neprețuită pentru orice explorator care caută să găsească o explicație coerentă a structurii nucleului și a motivelor configurației protonilor încărcați pozitiv în interiorul acestuia. nuclee atomice care sunt cumva capabile să depășească bariera coulombiană fără a recurge la presiunea cinetică pe care o cere Forța Nucleară Puternică.

Fiind un chimist fizician, Dr. Moon a recunoscut că niciun model al atomului nu ar putea avea vreun sens din contextul unui sistem ca o întreagă unitate. Așa cum nicio planetă nu a putut fi explorată individual, Dr. Moon a analizat întregul tabel periodic cu 92 de elemente care apar în mod natural ca unitate. Din acest cadru de referință, dr. Moon s-a întrebat: Există căi/orbite armonice fără forță care definesc mișcarea protonilor în interiorul nucleelor atomice astfel încât să coexiste în imediata apropiere, fără a fi respinși violent unul de celălalt?

În plus, există o configurație a solidelor platonice care ne oferă un indiciu despre acest aranjament?
La fel ca Platon și Kepler înaintea lui, Dr. Moon a recunoscut importanța duelurilor în stabilirea aranjamentului său. Acolo unde cubul care conține 6 fețe și 8 vârfuri este un duel al octaedrului (care conține 8 fețe și 6 vârfuri), dodecaedrul care conține 12 fețe și 20 vârfuri este dualul icosaedrului care conține 20 de fețe și 12 vârfuri.

Dacă un cub suplimentar și un octaedru sunt imbricate în ele înainte de a finaliza dodecaedrul, se găsește că toți cei 14 membri ai seriei anormale de lantanide există în armonie totală cu celelalte elemente, mai degrabă decât să se încadreze în afara tabelului periodic, așa cum este faptul ciudat cu tabelul popular cu care suntem invatati la scoala.

Configurația populară a tabelului periodic al elementelor lui Mendeleyev, care prezintă seria anormală de lantanide de 15 elemente care nu se potrivesc armonic în întreg, dar care găsesc o casă legală în modelul lui Moon.

Când icosaedrul este apoi umplut în jurul celui de-al doilea cub interior și al octaedrului, ajungem la Plumb (82 de vârfuri) și la capătul tuturor atomilor stabili. După numărul atomic 82, atomii radioactivi instabili încep să se exprime pe măsură ce completăm vârfurile rămase ale dodecaedrului.

Din păcate, Dr. Moon a murit în primele etape ale ipotezei sale și, în timp ce studentul său Laurence Hecht a dus modelul mai departe, găsind o casă pentru tetraedru, precum și pentru o multitudine de alte funcții ale tabelului periodic și a legat o mare parte din acesta. la electrodinamica Gauss-Ampere-Weber din secolul al XIX-lea, care a fost suprimată după 1860, multe descoperiri sunt încă de făcut înainte ca aceasta să poată lua forma deplină matură, așa cum lucrase anterior lui Kepler cu Harmonies din 1619. ~ “Știința atomică pe care manualele nu o predau” de Larry Hecht și Jonathan Tennenbaum

În timp ce alte mișcări științifice moderne care lucrează în paralel și uneori se suprapun cu lucrările doctorului Moon au reînviat alte aspecte ale abordării pitagoreice a lui Kepler asupra micro și macrocosmosului, desăvârșirea deplină a acestei revoluții în știință îi așteaptă pe viitorii oameni de știință pentru a duce descoperirile la maximă maturitate.

Ce descoperiri incredibile ne așteaptă in viitoarea epocă mai fericită care urmează, când omenirea va fi în sfârșit eliberată de tentaculele fără suflet ale modelelor standard care nu au nicio legătură cu adevărata natură armonică și iubitoare a universului nostru creativ?

Cum se vor maturiza generațiile viitoare spre rodnicie creativă, pe măsură ce metodele suprimate ale gândirii constructive pitagoreice vor fi eliberate din cușca formulelor matematice moarte?

Ce realizări atât pe pământ, cât și în univers va fi de așteptat să facă specia noastră creatoare, când în sfârșit părăsim pântecele biosferei și învățăm să ne autosusținem prin cosmos, recreând condițiile biosferelor prin valorificarea noilor energii și puterea neexploatată a atomului?

Desigur, este imposibil să știm ceva de această amploare cu o certitudine absolută, deși ceea ce se poate cunoaște este faptul că sistemul Talmudic-oligarhic care a funcționat de prea multe epoci pentru a menține specia noastră supusă în ignoranță, diviziune și război nu este cu siguranță în acord cu legile morale superioare pe care cele mai mari minți de la Platon, Kepler până la Dr. Moon le-au înțeles că se află în centrul creației.