NICOLAE DABIJA la Chișinău
m. c. Nicolae DABIJA
Să câştigăm bătălii pierdute de voievozi
În Cronica Angliei e relatat un caz.
În jurul anului 1000 un rege brit a vrut să şteargă de pe faţa pământului poporul velş al Ţării Galilor.
Şi atunci nişte înţelepţi i-au spus: „De ce ai ucide tot poporul? Taie-le capetele la vreo sută de alchimişti, preoţi, vrăjitori mai importanţi – şi poporul nu va mai exista”.
Bănuiesc că acel rege aşa a şi procedat, dacă despre poporul velş a încetat să se mai vorbească în istorie.
Ce însemnau cei „vreo sută de alchimişti, preoţi, vrăjitori mai importanţi” de care vorbeşte cronica? Aceştia constituiau un fel de „academie” neoficială a vremii. Odată lichidată aceasta, a pierit şi poporul.
O învăţătură care reiese din acest exemplu ar fi: a denigra sau a submina o Academie – înseamnă a lovi în ceea ce are mai temeinic un Neam, înseamnă a zdruncina unul dintre pilonii acestuia.
În timp ce în politică, economie, cultură au loc schimbări, Academia din orice stat este acel reper care asigură continuitatea unei societăţi. Precum Biserica. Sau Cartea de Gramatică.
Profesorii japonezi încep de fiecare dată anul şcolar cu următorul discurs: „Suntem o ţară săracă. N-avem petrol, n-avem terenuri arabile, n-avem păduri, n-avem minereuri, n-avem aur… Singurele lucruri pe care le avem sunt creierul şi inteligenţa. Să le folosim!”
Şi le folosesc! 80 la sută dintre japonezi sunt cu studii superioare. Economia lor e una dintre cele mai performante din lume.
La noi doar 8% din populaţie au absolvit şcoli superioare. Dintre care 4% sunt plecate din republică.
Profesorii şi savanţii noştri sunt măturători, constructori, grădinari– mi se spune – foarte buni acolo în străinătate.
Dar noi avem nevoie de ei aici.
Situaţia în care se pomeneşte din când în când Academia de Ştiinţe, atunci când e nevoită să se umilească în faţa mai-marilor zilei ca să poată supravieţui, mi-aminteşte de-o întâmplare pe care o povestea Nicolae Sulac.
Interpretul nostru avea nevoie de ceva şi-l tot ruga pe un sus-pus:
– Ajută-mă, tovarăşe ministru!
– Nu pot!, răspundea imperturbabil acela.
– Te rog!
– Nu pot!
– Fii om!
– Nu pot!
Dar se ştie: au evoluat ţările care au repartizat mai multe procente din PIB pentru cultură, învăţământ şi ştiinţă.
Cele care au făcut economie din contul acestor domenii au regresat.
Ceva mai demult am auzit întâmplător o discuţie dintre doi moldoveni. Unul zicea:
– Sunt sărac.
– De ce?!, îl întreba celălalt.
– Pentru că sunt prost.
– Şi de ce eşti prost?
– Pentru că sunt sărac.
Aceste noţiuni vor fi legate veşnic una de cealaltă.
Iar eu mai cred că vom fi săraci atâta timp cât nu vom şti ce limbă vorbim, care este istoria noastră, care e numele poporului de care aparţinem, câtă vreme nu vom purta respectul cuvenit pentru Carte şi Cărturari.
Cineva afirma că un popor ar trebui apreciat nu atât după oamenii lui mari, cât după felul cum sunt trataţi.
Suntem datori să ne respectăm compatrioţii, pe care îi respectă alţii, să-i apreciem şi noi nu numai mapamondul.
Spun acest lucru pentru că m-am convins în ultimii ani, când am avut mai multe deplasări în străinătate, de un lucru: savanţii noştri, precum Duca, Bostan, Tighineanu, Ghidirim, Furdui, Cimpoi, Hotineanu, Culiuc, Gudumac, Micu, Canţer, Ababii, descoperirile acestora – sunt mai bine cunoscute în lume, decât la ei acasă.
În oraşul Verona din Italia mi s-a spus că localitatea trăieşte din turismul care se face la balconul Julietei, imortalizat de marele Shakespeare în piesa „Romeo şi Julieta”. 80% din venitul oraşului e asigurat de acest balcon, care a devenit un brand naţional.
Mi-ar plăcea dacă Chişinăul ar şti să-şi facă şi el un brand din balconul lui Grigore Vieru, spre exemplu.
Sau din balconul lui Eugen Doga.
Sau din cel al lui Mihai Cimpoi.
Spre regret, nu ştim să ne promovăm valorile.
Un alt păcat al nostru e acela că la noi totul este politizat.
După părerea mea, opţiunile politice ale unui savant ar trebui să conteze mai puţin.
Scriitorul argentinian Jorge Luis Borges spunea: „Nu mă interesează cu cine a votat Shakespeare”.
Dar cele mai politizate sunt, totuşi, limba şi istoria.
Spre deosebire de alte state, la noi nu viitorul este imprevizibil, ci trecutul.
În ultimele două decenii trecutul depinde de partidele care se perindează în scaunele puterii. Eroii pot fi trădători ai neamului, ocupanţii pot deveni eliberatori şi invers, în dependenţă de necesităţile politice ale cutărei sau cutărei formaţiuni, care-şi caută temeiuri şi aliaţi în istorie.
Tot de cei de la putere depind numele limbii noastre, cel al neamului de care ţinem, care e istoria noastră, care ne sunt prietenii şi care ne sunt duşmanii.
Am propus şi cu o altă ocazie – ca să depolitizăm aceste domenii sensibile, există o singură soluţie: să procedăm cum se procedează în majoritatea statelor care se respectă. Toate problemele legate de lingvistică şi istorie să fie declarate a ţine de competenţa Academiei de Ştiinţe, anume ea să fie o dată pentru totdeauna autoritatea supremă în aceste domenii.
În felul acesta Academia de Ştiinţe i-ar feri pe oamenii noştri politici de declaraţii hazardate, şi şi-ar aduce o contribuţie la consolidarea societăţii.
Relativ nu demult am fost într-o localitate cu nume turanic de la sudul republicii şi i-am rugat pe nişte copii să-mi arate unde se află primăria.
După ce aceştia mi-au explicat într-o frumoasă limbă românească cum să ajung la primărie, i-am întrebat:
– Dar voi de ce naţionalitate sunteţi?
Şi unul dintre ei mi-a răspuns:
– Noi suntem de naţionalitate copii.
Într-o republică atât de împărţită – în autonomii, partide, mahalale, interese –, numai copiii nu sunt împărţiţi. Iată de la cine ar trebui să ia exemplu oamenii maturi, mi-am spus. Ce facem noi astăzi pentru ţara de mâine care sunt copiii ei? Cum o salvăm?
Sunt întrebări la care trebuie să căutăm răspunsuri împreună. Misiunea oamenilor de cultură şi ştiinţă eu o regăsesc într-un exemplu din viaţa marelui istoric N. Iorga. Pe acesta, după ce a scris o „Istorie a Imperiului Otoman” în 4 volume, tradusă în cele mai importante limbi ale Europei, Guvernul de la Ankara a dorit să-l decoreze cu cea mai înaltă distincţie a Turciei.
Şi atunci N. Iorga a spus: „Nu vreau să mă decoraţi cu cea mai de seamă distincţie turcă, v-aş ruga să-mi daţi în locul ei drapelul pierdut de Ştefan cel Mare la bătălia de la Valea Albă”.
Menirea cărturarului din Republica Moldova azi ar fi aceeaşi: să recupereze drapelele pierdute de oamenii politici şi să câştige bătăliile pierdute de alţii.
Aceasta este misiunea sa sfântă, dar şi o datorie, una care-l obligă, dar şi care-i face cinste în faţa istoriei.
Minunata introspectie , Stimate Domnule NICOLAE DABIJA, multumim :
cred ca un prim pas spre ce sustineti Dumneavoastra, l-ar putea face Academia Romana creind – asa cum fac si nemtii de dreapta azi ca sa-si salveze cultura – un calendar cu carturaii si eroii nostri, care sa devina OBLIGATORIU pentru toate cursurile de cultura romaneasca – literatura si istorie, dar nu numai – introdus OBLIGATORIU!!!in toate programele analitice, in scoli si in facultati
De ce fug unii „carturari”, platiti de popor, de responsabilitatile pe care le au, de ce tac, ce se afla in spatele unor teme, pe cine protejaza, ce ascund, unde vor sa ajunga ? Una dintre aceste teme, neelucidata, este aceea a Placilor de la Sinaia. Este o tema prea grea ? Prin aflarea adevarului s-ar crea o reactie in lant ? Chiar si numele de Dabija se regaseste pe Placile de la Sinaia !
Despre cărturari
A fi cărturar nu este suficient a scrie cărţi, şi „năstase cinşpe case” a scris câteva şi nu va fi niciodată cărturar. Asta pentru că o carte nu este un obiect comercial ci un mod de conservare a spiritului – omului, istoriei, … a tot ceea ce înseamnă trecut şi poate servi ca bază pentru viitor. Este o bucăţică de valoare în formă pură pe care doar puţini o pot aprecia.
Ori, ce sens au sutele de tone de hârtie tipărită, de cele mai multe ori plagiate ordinare, scrise formal pentru nişte procente la salariu ori ceva trufie acolo ca „doctor”.
Este la fel cum am compara două halbe, absolut identice ca aspect doar că una este cu bere nemţească iar cealaltă cu pişat de cal. Şi paradoxal, sunt oameni care preferă …pişatul de cal …. ca omagiu pentru unul ca iliescu, năstase, …. continuaţi dvs.
Cărturarii, în sensul corect şi cel folosit în articolul de mai sus, reprezintă pe cei care sunt depozitarii unei părţi a esenţei culturii neamului lor.
Nu voi folosi clişee metaforice cum că aceştia sunt făclia care luminează Poporul sau asocierile dintre iluminarea interioară a spiritelor celor ce se vor superiori.
Mulţi chemaţi, puţini aleşi, pentru a fi emblematic pentru neamul tău trebuie să ai chemare, calităţi, vocaţie,…. har, adică ceva care să te determine implacabil să fi robul, Christosul neamului tău, să te sacrifici pentru apărarea a ceea ce este mai bun în oameni. Iar aici şcoala te poate ajuta doar conjunctural, totul depinde de calitatea spiritului respectiv
Cărturarul, este cu mult peste elita societăţii, ele este corolarul a ceea ce presupune valoare, indiferent de domeniul de excelenţă. Aceştia sunt, mă rog – ar trebui să fie, „suflet din sufletul neamului lor” pentru a parafraza, iar locul lor, la Academia Română.
Din păcate, deşi sunt foarte mulţi asemenea cărturari în România, sunt marginalizaţi, nedoriţi, …. deoarece constituie elemente contrastante pentru cei care se vor clasa conducătoare, în frunte cu Vanghelie şi Becali (cum credeţi că se simt aceştia în preajma unui monument de cultură?).
Doar oamenii superiori cresc valorile iar satisfacţia acestora constă în depăşirea lor de către propria creaţie; tot aşa cum cum un profesor adevărat este acela care a produs un om de valoare superior lui sau un şef care promovează conştient pe acela care îi va lua locul.
Cărturarii nu trebuie priviţi ca nişte bătrânei doldora de cultură ci mai degrabă ca oameni de esenţă, creaţie şi potenţatori de climat de înţelepciune. Ei sunt catalizatorii progresului, cadrul în care valoarea este permanent ridicată în prim plan. Realitatea ultimilor ani a dovedit însă contrariul.
Pentru idioţii care ne determină viitorul ca naţiune, ofer câteva dintre expresiile lui Napoleon, imaginea emblematica a conducătorului, a omului de stat, a înţeleptului popular.
Fiecare dintre acestea pot fi potrivite în actualul context, la nivelul omului de rând, fie al celui din mediul politic, observând că nimic nu se referă la bani, putere sau femei, adică fleacurile la care tânjesc oamenii mici.
1.Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
2.Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi
3.Efortul îşi arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească.
4.Mintea nu cunoaşte alte frontiere decât cele pe care le stabilim noi înşine.
5.Scara succesului nu este niciodată aglomerată pe treapta cea mai de sus
6.Arta de a fi când foarte îndrăzneţ, când foarte prudent este arta de a reuşi.
7.Prostul are un mare avantaj faţă de omul deştept: este întotdeauna mulţumit
8.Oamenii de geniu sunt meteori destinaţi să ardă pentru a-şi lumina secolul.
9.Cel mai bun mijloc de a-ţi ţine cuvântul este să nu îl dai niciodată.
10.Curajul este ca dragostea, se hrăneşte din speranţă.
11.În dragoste, victoria bărbatului este fuga
12.Gloria este trecătoare. Anonimatul veşnic.
13.Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu
14.Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord.
15.Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.
16.Cine ştie să linguşească, ştie şi să calomnieze.
17.Ne putem opri oricând în timpul urcării, dar niciodată în timpul coborârii.
18.Zece oameni care-şi exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac.
19.Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
20.Femeia frumoasă e o bijuterie. Femeia bună e o comoară întreagă.
21.În politică, prostia nu e un handicap.
22.Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt şi fără glorie înseamnă a muri în fiecare zi.
23.Niciodată nu urcăm atât de sus ca atunci când nu ştim unde mergem.
24.Dintre toate slăbiciunile, cea mai mare este lipsa de încredere în sine.
25.Caracterul este baza dreptunghiului, iar inteligenţa este înălţimea.
„Zece oameni care-şi exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac” ce ziceţi de asta?
Ce păcat că sunteţi mândru; vă mândriţi cu ce scriu alţii.
„15.Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.”
Te-ai adresat lui dem?
Dacă da, cum ţi-ai dat seama?
energie inutil consumata.mai bine sa militam pentru intoarcerea tuturor provintiilor romanesti la patria mama romania.gm
Ce frumos scrie romanul moldovean Nicolae Dabija. Se vede ca-i mester in ale scrisului. Dabija o fi nume armânesc ?
Şi în Republica România cărturarul ar trebui să aibă aceiaşi nobilă menire. În acelaşi timp, parcă se simte nevoia de a recupera, în primul rând,…cărturarii.