Materialismul este urât
PR. IOAN BUTE Armonia creației, Îndumnezeirea creației

Am scris două cărți cu atingerea domeniului științei, arătând lipsa de temei a materialismului „științific”. Dar în această seară de cuptor cu lună plină mi-am dat seama că materialismul nu este doar neștiințific și nu este doar ilogic, ci este și urât. Sau poate că întâi presimțim că este urât și apoi dăm peste argumente logice, istorice și științifice care-i stau împotrivă.

Materialismul este urât, e urâțenia cea mai prozaică și mai limitată cu putință. Chiar și un copil care n-are argumente limpezite intuiește totuși că materialismul este urât. Căci el alungă din real taina. Căci postulează de sus că universul este doar materie, iar omul este numai carne. Postulează un univers închis, omul întemnițat în materie și o lume pustie de har.

Și că numai ceea ce se vede există. Dincolo de cer și de stele nu mai e nimic, iar toate armoniile universului, toate minunățiile ingenioase ale lumii sunt produsul oarbei întâmplări! Inteligența e efectul oarbei întâmplări, iar rațiunea umană și raționalitatea universului provin din iraționalitate. În materialism, ochiul e produsul întâmplării, la fel și lumina și culorile, și retina și cristalinul și nervul optic și pupila și irisul și mușchii oculari și celulele și proteinele producând imaginea și centrul văzului și creierul care gândește imaginile. Astfel, orice există, oricât de ingenios și de complex funcțional, e doar produsul unor forțe iraționale oarbe.

Morala, întrucât nu se întemeiază într-o autoritate transcendentă, e doar o simplă convenție provizorie într-o societate de maimuțe evoluate. Iar frumusețea și iubirea sunt doar păreri preconcepute și porniri pur subiective ale unor bipezi, gândurile fiind niște accidente ale reacțiilor biochimice. Adică frumusețea și iubirea nu există real, obiectiv, sunt cel mult născociri necesare procreației și explicabile prin simple mecanisme hormonale și psihologice.

Altfel spus, materialismul e slut și sluțește pentru că nu pune nimic în loc. Ultima lui consecință e vidul, neantul. Pentru el nu există veșnicie, transcendență, absolut, morală, și, drept urmare, nu există nici iubire, frumusețe, taină, spirit. Nu lasă loc perspectivei generoase și largi de creștere inițiatică și transfigurarea prin întrepătrunderea cu alt tărâm, mai bun. De aceea nu lasă loc de speranță. Alungă-L pe Dumnezeu și te vei găsi inundat de vid. Înghețat la zero grade Kelvin. Prins iremediabil în animalitate și fără ieșire din moarte. Când știi că totul este în continuă degradare.

Într-adevăr, materialismul este foarte urât. Dezolant de urât. De aceea și urâțește lumea. Pustiește omul de starea îngerească a frumuseții. Ideologiile materialiste (dintre care marxismul și nazismul) pironesc omul de pământ, îi retează aripile. Opusul absolut al frumosului este nu urâtul fizic, nici chiar păcatul, căci acestea sunt rectificabile în timp prin mila Domnului, ci materialismul ca dogmă infailibilă, ca vector global, ca trăire.

În fine, o gândire materialistă n-ar putea pricepe adâncimea ultimă a cuvântului lui Gabriel Marcel: „A spune cuiva «Te iubesc!» înseamnă a-i spune: «Tu nu vei muri niciodată!».”[1]

Frumusețea ca stare de spirit
De obicei, tânărul e fascinat cel mai mult de frumusețe. El percepe și iubește în viață mai degrabă frumusețea decât înțelepciunea. Și chiar dacă îl interesează și utilul și înțelepciunea, pe acestea le practică sau le exprimă, dar numai pe frumusețe o cântă. Și, într-adevăr, înțelepciunea împletește cu sârg argumente, care de care mai iscusite și mai complexe, ca să atragă luarea-aminte și să convingă, dar frumusețea, prin simpla prezență, îți merge drept la inimă. Ea e singura care convinge fără argumente. Pur și simplu atrage și cucerește inima. Ea nu convinge, ea învinge.

Cu blândețe și fără zgomot, te farmecă deodată, fără introducere sau preaviz, te biruie fără să facă efort. Ea: este. Pe când înțelepciunea sau morala caută să fie. Dacă celelalte discipline și învățături vor să te pună pe drum, frumusețea se asemuie chiar cu bucuria de la capătul drumului.

Dacă toate celelalte te învață disciplina călătoriei rodnice prin viață, frumusețea deja te face să preguști ținta, e arvună a încununării, popas de împrospătarea sufletului într-o lume rănită, nesigură și atât de bântuită de cenușiu, de sordid, de vrăjmășii și necazuri, la răspântii ne mai întâmpină zâmbind frumusețea ca să ne mângâie rănile cu lumina dulce a ochilor ei și cu mâini delicate și curate să ne înnoiască așternuturile așezării sufletești, dacă o lăsăm. (Și nu includ aici modul trupesc de a privi la frumusețea trupească.)

Frumusețea autentică nu poate fi frumusețe întunecată. De asemenea nu poate fi nici frenetică, nici percepută ca sursă de durere. Căci în nici unul din aceste cazuri nu și-ar îndeplini menirea: aceea de a fi mângâiere, înălțare, uitare de sine și ieșire din sine. Frumusețea deci nu poate fi decât luminoasă și calmă sau iradiere de lumină, de bucurie și liniște. Este o clipită de extaz, o fulguire a paradisului și o izbire lină a ochiului de aripa de înger.

Minunea categoriei numită „frumos” este că are ca punct de plecare și materie primă tot lumea aceasta, cu toată materialitatea, găunoșenia, stricăciunea și deșertăciunea ei. Pe aceleași elemente materiale ale lumii concrete admiratorul frumosului le percepe altfel, într-un alt mod. Este aceeași lume, cu aceeași alcătuire, materie și lucruri, dar apare în cel ce vede frumosul o nouă percepție asupra unui mirabil crâmpei de lume. Nu se știe cum, pe tăcute, în sufletul privitorului (sau ascultătorului) se ivește o încântare, un farmec. Deschiderea la frumos este binoclu sau ochelari care văd în infraroșu, și astfel poți vedea cu ei noaptea acolo unde alții nu văd.

În clipa încântării în fața a ceea ce numim frumos, farmecul subit ce ne cuprinde dă mărturie că de pe ochii noștri s-a ridicat un văl sau o vrajă rea, iar inima ca desvrăjită descoperă uimită o îmbietoare armonie a lumii. E ca un salt în altă dimensiune.

În acest moment receptorul frumosului nu mai percepe cu neplăcere latura întunecată, de pildă nu mai vede mizeria lăsată de porumbeii albi și grațioși sau bălegarul urât mirositor din grădina înflorită, nici nu simte frigul năpraznic al peisajului cu oceanul de zăpadă sticlind în soare cu mii de microscopice steluțe argintii tremurătoare.

Așadar, clipa trăirii frumosului are înfățișarea unei adumbriri a harului, chiar a unei îndrăgostiri, e un coup de foudre. Și orice îndrăgostit nu mai vede și defectele celei ce l-a fermecat. Sau închide ochii la ele, le minimalizează, le scuză, le ignoră tacit. Acestea arată că simțirea frumosului nu este aritmetică sau percepere exhaustivă. Se petrece înăuntru omului, chiar dacă a plecat de la un pretext din afară. Ceea ce înseamnă și că emoția frumosului depinde de starea interioară a subiectului contemplator.

Lucian Blaga povestește în Hronicul și cântecul vârstelor că, odată, în tinerețe, pe când stătea spectator uimit fața unei priveliști montane splendide, un tânăr cioban călare, trecând pe acolo, l-a întrebat curios „ce are”. „E frumos”, i-a zis poetul. „Ce vezi frumos?” a mai întrebat nedumerit voinicul înainte de a pleca. Pesemne acela era prea familiar cu peisajul ca să-l mai încânte, muntele era mediul lui, era viața lui concretă și cotidiană și nu-l mai uimea. E știut că nu toți au aceeași sensibilitate față de frumosul din natură, din om sau din artă. Și chiar la același om gradul acestei sensibilități nu e constant de la o zi la alta. Pe același lujer de trandafir mai mulți boboci sunt, dar nu înfloresc toți în aceeași zi.

Așadar, dacă frumusețea este întâi stare de spirit, înflorire a inimii, atunci singura cale de a te bucura de grațiile ei este de a-ți găti pentru ea inima cum se cuvine. Adică trebuie un parcurs interior, strădanie și lucrarea țarinii inimii pentru a o rafina și fertiliza până la a face ramurile ei atât de verzi și de vii cât să perceapă lumina frumosului.

N-avem de ales, trebuie să ne sădim și pârguim gustul pentru frumos! N-avem de ales, întrucât, după cum scria Dostoievski, „nu se poate trăi fără frumos”. „Toată nedumerirea consistă doar în întrebarea: ce este mai frumos, Shakespeare sau o pereche de cizme, Rafael sau petrolul?… Căci fără englezi omenirea mai poate trăi, fără Germania poate trăi, fără ruși poate trăi prea bine, fără știință poate trăi, fără pâine poate trăi, numai fără frumos nu poate trăi, pentru că în acest caz omenirea nu va mai avea ce face pe lume.”[2]

Autor: Ieromonah Ioan Bute

Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 21-25

[1] Iar Petre Țuțea zicea: „Omul fără Dumnezeu e un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”